Steaua dublă Soarele - Dacia, completare
Autor: ing. Constantin Teodorescu
Articolul "Steaua dublă Soarele - Dacia, completare" prezintă o completare la primul paragraf din postarea de bază, referitoare la greşita explicaţie a elipticităţii traiectoriilor planetelor.
În primul paragraf din postarea de bază, este explicată deformarea elipticităţii traiectoriilor planetelor prin influenţele unor altor corpuri mai mici.
Explicaţia este adevărată numai în sensul că se impune încă o influenţă pe lângă cea a Soarelui, dar atribuirea acestei influenţe în general maselor existente disparat în sistemul solar şi în vecinătatea lui este neadecvată din următoarele motive:
1) Traiectoriile planetelor în jurul Soarelui au o periodicitate stabilă atât ca formă şi durată cât şi ca parametrii de mişcare.
2) Stabilitatea periodicităţii nişcărilor orbitale ale planetelor impune o mişcare sincronă, faţă de Soare, a tuturor maselor care influenţează, pe lângă Soare, mişcările orbitale ale planetelor.
3) Mişcarea planetelor şi a celorlalte corpuri existente în sistemul solar, faţă de Soare, nu este sincronă, deci nu influenţa lor deformează elipticitatea traiectoriilor planetelor.
Prin urmare, şi pe această bază, se ajunge la concluzia că masa care, alături de Soare, determină traiectoriile ovale ale planetelor în jurul Soarelui trebuie să execute o mişcare sincronă cu Soarele, în cadrul Galaxiei, conform motivului 2). Adică Soarele şi masa respectivă trebuie să formeze o stea dublă, ceea ce se şi demonstrează în postarea de bază.
La aceeaşi concluzie ajungem şi dacă analizăm aspectul traiectoriilor ovale ale planetelor în jurul Soarelui, Cum toate au aceleaşi caracteristici atât pe axele ovalelor cât şi ca parametrii de mişcare, nu e greu să mergem cu gândul la ovale de tip Cassini.
Desigur, cârcotaşii vor pune întrebarea: dacă e atât de simplu, de ce nimeni n-a observat până acum? Răspunsul e la fel de simplu, ca în povestea cu oul lui Columb: Pentru că nimeni nu s-a gândit că poate fi şi altfel. Creduli, toţi au preluat pe nemestecate ce li s-a servit.
Aceeiaşi cârcotaşi pot replica: bine, bine, dacă există o stea dublă cu Soarele, de ce nu o vedem?
Şi în acest caz răspunsul este simplu şi la îndemâna oricui. Din aceeaşi cauză care ne face să nu vedem nici Luna, când are îndreptată spre Pământ faţa neluminată de Soare. Pentru că noi nu vedem corpurile în sine, ci noi vedem corpurile prin lumina pe care o emit.
Dacă steaua coechipieră a Soarelui este mai rece şi nu emite lumină a cărei intensitate ajunsă la noi să depăşească acuitatea aparatelor de observare, nu este văzută, dar asta nu înseamnă că nu există. Acest aspect are două consecinţe:
a) trebuie folosite alte mijloace de observare, pe de o parte, şi
b) trebuie revizuită concepţia că toate stelele sânt fierbinţi şi dispar prin explozii, pe de altă parte.
Atât în Univers cât şi în Galaxia noastră e o puzderie de stele reci neobservate, considerate, la grămadă, "materia întunecată".
Şi nu e singura aberaţie a ştiinţei contemporane: materia întunecată, energia neagră, teoria relativităţii. big-bangul şi naşterea Universului, unele interpretări ale mecanicii cuantice, stringurile şi universurile paralele sânt alte exemple de teorii sau principii neconforme cu realitatea.
Universul, Galaxia şi chiar şi lumea în care trăim sânt simple în esenţa lor, dar le complicăm noi oamenii, în încercarea de a le înţelege, pentru că ne lăsăm ameţiţi de mulţimea atât a proceselor ce se desfăşoară simultan cât şi a influenţelor reciproce dintre ele. Dacă înţelegem esenţa însă, toate se aşează frumos şi la locul lor.
Explicaţia este adevărată numai în sensul că se impune încă o influenţă pe lângă cea a Soarelui, dar atribuirea acestei influenţe în general maselor existente disparat în sistemul solar şi în vecinătatea lui este neadecvată din următoarele motive:
1) Traiectoriile planetelor în jurul Soarelui au o periodicitate stabilă atât ca formă şi durată cât şi ca parametrii de mişcare.
2) Stabilitatea periodicităţii nişcărilor orbitale ale planetelor impune o mişcare sincronă, faţă de Soare, a tuturor maselor care influenţează, pe lângă Soare, mişcările orbitale ale planetelor.
3) Mişcarea planetelor şi a celorlalte corpuri existente în sistemul solar, faţă de Soare, nu este sincronă, deci nu influenţa lor deformează elipticitatea traiectoriilor planetelor.
Prin urmare, şi pe această bază, se ajunge la concluzia că masa care, alături de Soare, determină traiectoriile ovale ale planetelor în jurul Soarelui trebuie să execute o mişcare sincronă cu Soarele, în cadrul Galaxiei, conform motivului 2). Adică Soarele şi masa respectivă trebuie să formeze o stea dublă, ceea ce se şi demonstrează în postarea de bază.
La aceeaşi concluzie ajungem şi dacă analizăm aspectul traiectoriilor ovale ale planetelor în jurul Soarelui, Cum toate au aceleaşi caracteristici atât pe axele ovalelor cât şi ca parametrii de mişcare, nu e greu să mergem cu gândul la ovale de tip Cassini.
Desigur, cârcotaşii vor pune întrebarea: dacă e atât de simplu, de ce nimeni n-a observat până acum? Răspunsul e la fel de simplu, ca în povestea cu oul lui Columb: Pentru că nimeni nu s-a gândit că poate fi şi altfel. Creduli, toţi au preluat pe nemestecate ce li s-a servit.
Aceeiaşi cârcotaşi pot replica: bine, bine, dacă există o stea dublă cu Soarele, de ce nu o vedem?
Şi în acest caz răspunsul este simplu şi la îndemâna oricui. Din aceeaşi cauză care ne face să nu vedem nici Luna, când are îndreptată spre Pământ faţa neluminată de Soare. Pentru că noi nu vedem corpurile în sine, ci noi vedem corpurile prin lumina pe care o emit.
Dacă steaua coechipieră a Soarelui este mai rece şi nu emite lumină a cărei intensitate ajunsă la noi să depăşească acuitatea aparatelor de observare, nu este văzută, dar asta nu înseamnă că nu există. Acest aspect are două consecinţe:
a) trebuie folosite alte mijloace de observare, pe de o parte, şi
b) trebuie revizuită concepţia că toate stelele sânt fierbinţi şi dispar prin explozii, pe de altă parte.
Atât în Univers cât şi în Galaxia noastră e o puzderie de stele reci neobservate, considerate, la grămadă, "materia întunecată".
Şi nu e singura aberaţie a ştiinţei contemporane: materia întunecată, energia neagră, teoria relativităţii. big-bangul şi naşterea Universului, unele interpretări ale mecanicii cuantice, stringurile şi universurile paralele sânt alte exemple de teorii sau principii neconforme cu realitatea.
Universul, Galaxia şi chiar şi lumea în care trăim sânt simple în esenţa lor, dar le complicăm noi oamenii, în încercarea de a le înţelege, pentru că ne lăsăm ameţiţi de mulţimea atât a proceselor ce se desfăşoară simultan cât şi a influenţelor reciproce dintre ele. Dacă înţelegem esenţa însă, toate se aşează frumos şi la locul lor.
