Aberaţiile cosmogoniei moderne

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articolul „Aberaţiile cosmogoniei moderne” demonstrează că teoriile privitoare la big-bangul iniţial şi la formarea Universului dintr-un atom, teorii fundamentale ale cosmogoniei actuale, sânt simple aberaţii care nu au nici o legătură cu realitatea, deoarece se bazează pe interpretarea greşită a unor observaţii astronomice.

Cuprins:

1   Teoria bing-bangului.

2   Proprietăţile spaţiului galactic.

3   Proprietăţile fotonului.

4   Concluzii.

1   Teoria bing-bangului

Studiind spectrele luminii ce ne vine de la galaxiile observabile, astronomii au constatat că în toate cazurile este prezentă o deplasare către roşu. Această deplasare spre roşu a fost interpretată ca rezultat al efectului Doppler – Fizeau, [1] efect Doppler(-Fizeau), conform căruia un observator percepe oscilaţiile emise de o sursă mobilă, cu o frecvenţă mai înaltă la mişcarea sursei spre observator şi cu o frecvenţă mai joasă la îndepărtarea sursei de observator. Conform efectului Doppler-Fizeau, deplasarea spre roşu a tuturor spectrelor luminii diverselor galaxii arată că toate galaxiile se îndepărtează, prin urmare Universul se află într-o mişcare de expansiune, de dilatare. Aşa a apărut şi s-a consolidat teoria bing-bangului. Conform teoriei bing-bangului, Universul îşi are originea într-o explozie primară, într-un punct singular, şi de-atunci se află într-o continuă expansiune, tot ce se află în Univers rezultând dintr-un atom primar.

Pentru a arăta că teoria este falsă, este necesar a se dovedi că deplasarea spre roşu a spectrelor luminii de la galaxii are altă cauză decât efectul Doppler-Fizeau. În acest scop, se vor analiza, pe rând, proprietăţile câmpului de energie al galaxiei noastre, al cărui spaţiu este străbătut de fotoni, în drumul lor spre spectrometrele astronomilor, şi proprietăţile fotonului, component al luminii stelare.

2   Proprietăţile spaţiului galactic

În [2], subcapitolul 2.2 „Mişcarea giroscopică cu precesie”, paragraful 2.2.3, s-a demonstrat că la orice iniţiere a unei mişcări de rotaţie a energiei, indiferent de cauza care produce rotaţia, apare o forţă centrifugă proporţională cu dublul energiei care se roteşte şi invers proporţională cu raza rotaţiei. Fiind invers proporţională cu raza de rotaţie, în centrul rotaţiei, unde raza ia valoarea zero, mărimea forţei centrifuge tinde către infinit şi aruncă energia în afara zonei centrale, astfel că, în zona centrală, se produce o gaură lipsită de energie. Existenţa găurii centrale lipsite de energie face ca funcţia energiei care se roteşte să fie o funcţie cu constantă ciclică diferită de zero, adică să fie o funcţie cumulativă. 

În [2], capitolul 5 „Structura de energie cu mişcare giroscopică”, pe baza celor demonstrate în subcapitolul 2.2 paragraful 2.2.3, s-a demonstrat că, la iniţierea unei mişcări de rotaţíe a energiei, aceasta se structurează într-o structură de energie cu mişcare giroscopică unitară, în care acţionează două forţe: forţa centrifugă, care acţionează radial şi perpendicular pe axa de rotaţie, spre exterior, şi forţa de atracţie a energiei structurii, care acţionează de-a lungul vectorului de poziţie, spre centrul structurii. În cadrul structurii de energie pot fi antrenate şi corpuri de masă, care se înscriu în mişcarea sa giroscopică. În zona centrală a structurii, de-a lungul axei de rotaţie, se află o gaură lipsită de energie şi de masă, în formă de clepsidră.

Structura de energie are caracter cumulativ, determinat de existenţa găurii centrale lipsite de energie, care impune o constantă ciclică pentru oricare rotaţie a energiei structurii. Aceasta înseamnă că orice rotaţie se execută prin efectuarea unui lucru mecanic, adică prin consum de energie. Consumul de energie se produce din propria energie a structurii aflată în mişcarea de rotaţie, de aceea, pentru a continua mişcarea de rotaţie, structura absoarbe energie din câmpul de energie exterior.

Forţa de atracţie a energiei giroscopice în structura de energie este tot o funcţie cumulativă şi, împreună cu forţa centrifugă, asigură stabilitatea, forma şi evoluţia structurii de energie. Componenta ei orizontală este egală şi de sens contrar cu forţa centrifugă şi asigură stabilitatea mişcării circulare a energiei giroscopice a structurii de energie. Componenta verticală a forţei de atracţie creşte odată cu depărtarea de planul ecuatorial al structurii de energie şi, în zonele polare, în pâlniile găurii de energie în formă de clepsidră, tinde spre infinit. Astfel, pâlniile găurii centrale în formă de clepsidră sânt puternice aspiratoare de energie din câmpul de energie exterior structurii şi de abundenţa alimentării cu energie depinde evoluţia acesteia.

În cadrul galaxiilor, acest aspect a fost dovedit prin observaţiile astronomice din ultima vreme, care au arătat jeturi de plasmă de-a lungul axei de rotaţie, în ambele sensuri. În mod eronat, jeturile au fost interpretate ca fluxuri de energie expulzată din galaxie. În realitate, sânt fluxuri de energie atrase de forţa de atracţie a energiei galaxiei care, aşa cum s-a arătat mai sus, tinde către infinit în zonele pâlniilor polare ale găurii centrale în formă de clepsidră. Fenomenul se produce în toate structurile de energie (chiar şi în cele terestre de forma tornadelor şi cicloanelor tropicale) dar, în cazul galaxiilor, datorită colosalei forţe de atracţie a energiei acestora, jeturile atrase de pâlniile găurii centrale în formă de clepsidră sânt formate din plasmă fierbinte. Energia absorbită prin aceste jeturi este asvârlită în structura de energie, în afara găurii centrale în formă de clepsidră, determinând evoluţia acesteia, prin alimentarea continuă cu energie.

Prin urmare, spaţiul galactic, în afara găurii centrale în formă de clepsidră, este plin de energie aflată în mişcare giroscopică. În cadrul acestei energii în rotaţie giroscopică, se află şi puzderia de aştri, stele şi planete, care, pe lângă concentraţia de masă, concentrează şi energia corespunzătoare poziţiei ocupate în cadrul galaxiei şi se încadrează în mod sincron în mişcarea de rotaţie giroscopică a acesteia.

3   Proprietăţile fotonului

Fotonul este structura elementară de energie, cumulativă şi cu o puternică mişcare giroscopică proprie.

Pe baza teoriei elaborată şi demonstrată în capitolul 5 din [2], în penultimul paragraf al capitolului, este analizat fotonul ca structura elementară (fundamentală) de energie, fiind prezent atât la scară cosmică cât şi la scară microcosmică.

Ca structură de energie, fotonul trebuie să se înscrie în principiile expuse în capitolul 5 din [2].

Pentru o structură de energie este caracteristică constanta ciclică a potenţialului vectorial, k_cpv, determinată prin relaţia (5.64) din [2] şi egală cu 2pe, unde e reprezintă elementul de energie.

Fotonul, ca structură de energie fundamentală, trebuie să aibă aceiaşi constantă ciclică a potenţialului vectorial, adică energia sa e trebuie să crească cu 2pe la fiecare rotaţie în jurul propriei axe. Aceasta înseamnă că, la o frecvenţă a rotaţiei n, energia sa giroscopică trebuie să fie 2pe_gn

e_g = 2(pi)en,      (1)      

unde e_g reprezintă energia giroscopică, iar e reprezintă porţia, stropul elementar de energie.

Egalând relaţia (1) cu relaţia e_g = hn din [1] la foton, se obţine

2(pi)en = hn,     (2)

din care rezultă

h = 2(pi)e ,        (3)

unde h este constanta lui Planck, a cărei valoare este cunoscută: h = 6,6256(5).10 ^–34 J.s, [1], constantă fizică universală, tabelul 6.

Cunoscând valoarea constantei lui Planck, se poate afla valoarea stropului (porţiei sau elementului) de energie giroscopică:

e = h/2(pi) = 1,05451.10^-34 J.s.             (4)

Iată cum fotonul, ca particulă elementară şi fundamentală de energie, se încadrează în descrierea şi în proprietăţile generale ale structurii de energie.

Aceasta înseamă că un foton îşi continuă propagarea atâta vreme cât mediul de propagare îi asigură creşterea continuă a energiei giroscopice cu valoarea constantei ciclice a potenţialului vectorial k_cpv = 2(pi)e. În caz contrar, fotonul va fi treptat atenuat de mediul de propagare care, în final, îl absoarbe.

Dar de unde vin şi cum sânt asvârliţi spre noi fotonii luminii stelare?

Lumina stelară ne vine de la stele a căror masă se află în stare de plasmă fierbinte, cu temperatura de milioane de grade. Plasma fierbinte este formată din electroni şi structuri de protoni şi neutroni în formare din electroni, aşa cum s-a demonstrat în capitolul 7 din [2], Plasma fierbinte, prin ciocniri plastice. Toate particulele din plasma fierbinte, electroni, protoni şi neutroni în formare sau formaţi, au rotaţii giroscopice proprii de ordinul a miliarde de miliarde de rotaţii pe secundă, corespunzătoare temperaturii (energiei) plasmei. Fiecare particulă în parte are propria sa structură de energie cu mişcare giroscopică unitară cu propria masă, iar structura de energie are toate caracteristicile despre care s-a vorbit mai sus. Prin ciocnirea plastică dintre particule, inevitabilă în mişcarea haotică a acestora, se cedează energie, pe de o parte, şi se formează protoni şi neutroni, mai întâi, nuclee, atomi şi molecule, mai apoi. Pentru raţionamentul pe care-l parcurgem, prezintă interes cedarea de energie.

În capitolul12 din [2], paragraful 12.5 Emisia de lumină şi viteza luminii, este explicată cedarea de energie, care este reprodusă succint.

Particula de masă schimbă energie cu mediul înconjurător, prin structura sa giroscopică unitară, astfel: prin capetele polare ale găurii centrale de energie absoarbe energie din mediul înconjurător, pe care componenta verticală a forţei de atracţie o distribuie prin toată structura către planul ecuatorial, iar prin planul ecuatorial al structurii aruncă porţii de energie egale cu constanta ciclică sau cu un multiplu al acesteia, tangent la planul ecuatorial şi cu viteza egală cu produsul vectorial al vitezei de rotaţie unghiulare cu raza de rotaţie ecuatorială. Aceasta este lumina ce ne vine de la aştrii Universului, fiecare porţie de energie egală cu constanta ciclică fiind un foton.

4   Concluzii

Fotonul, fiind o emisie de energie structurată, are şi o mişcare giroscopică proprie, de-a lungul întregului traseu de propagare.

Structura de energie a fotonului, după cum s-a arătat în paragraful precedent, este o structură de energie cumulativă, adică este o structură care consumă energie cu fiecare rotaţie proprie. Dacă pierderea de energie nu este compensată prin atragerea de energie din mediul de propagare, prin capetele găurii centrale lipsite de energie, energia fotonului se diminuează pe parcursul propagării. Diminuarea de energie înseamnă reducerea treptată a vitezei de rotaţie unghiulare, deci diminuarea frecvenţei razei de lumină.

La propagarea prin spaţiul intergalactic, a cărui densitate de energie este mult mai mică decât energia fotonului, frecvenţa razei de lumină este continuu diminuată. Dar diminuarea frecvenţei razei de lumină continuă şi la propagarea prin spaţiul din interiorul Galaxiei noastre, deoarece, cu excepţia trecerii prin apropierea stelelor fierbinţi, energia giroscopică a diverselor zone parcurse este mai mică decât propria energie şi nu permite compensarea integrală a energiei consumate.

Prin urmare, sânt evidente concluziile:

1) Deplasarea spre roşu în spectrele luminii diverselor galaxii nu este produsă de fenomenul Doppler – Fizeau, ci de pierderea de energie de-a lungul propagării prin spaţiile intergalactice şi galactice.   

2) Propagarea luminii nu este infinită, ci se sfârşeşte la consumarea propriei energii.

Prin concluzia 1), este infirmat atât big-bangul cât şi toate cele ce decurg din acesta. Universul nu e în expansiune, nu s-a născut dintr-un atom prin explozia primară, nu există universuri paralele sau multiversuri şi altele şi altele ...

Să fim liniştiţi. Universul e o mulţime fără margini de structuri bine organizate, de la atomi şi molecule la galaxii şi roiuri de galaxii, aflate în diferite stadii de evoluţie. Pe baza legilor gravitaţiei, forţei centrifuge şi forţei de atracţie a energiei din structura de energie, evoluţia diverselor structuri poate fi previzibilă.

Privitor la Pământul şi sistemul nostru planetar format de steua dublă Soarele – Dacia, putem fi liniştiţi: de-a lungul celor 4,5 miliarde de ani de existenţă, au executat doar 18 rotaţii în jurul axei Galaxiei. La scara Galaxiei, un număr atât de mic de rotaţii arată că nu ne-am depărtat prea mult de începutul formării ei şi că mai sânt de parcurs multe rotaţii.

Aşa că, să nu ne îngrijorăm de catastrofe cosmice, ci să ne îngrijoreze catastrofele sociale, de mediu şi umanitare cu care ne chinuim viaţa, producându-le cu dezinvoltură. Dar şi-aci există o linie directoare, fixată de Dumnezeu prin programul genetic, care ne va conduce, vrem nu vrem, la scopul propus: Raţiunea Universală, care va dăinui peste aştri şi galaxii, [2], capitolul 10 Dumnezeu şi raţiunea umană. 

Bibliografia

1   ION DIMA (coordonator):  Dicţionar de fizică. Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1972.

2   CONSTANTIN TEODORESCU:  Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. Bucureşti 2014.

Ediţia a 3 – a revizuită şi adăugită.

Aberaţiile teoriei relativităţii (completat)

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articolul „Aberaţiile teoriei relativităţii (completat)” arată, pe baza celor demonstrate în studiul „Structură şi evoluţie” al autorului, că echivalenţa masei cu energia, acţiunea gravitaţiei asupra energiei şi distorsiunea timpului în câmpul gravitaţional nu sânt conforme cu realitatea.

Cuprins:

1   Aberaţia echivalenţei masei cu energia.

2   Aberaţia acţiunii gravitaţiei asupra energiei.

3   Aberaţia distorsiunii timpului în câmpul gravitaţional.

1   Aberaţia echivalenţei masei cu energia

În [1], la formula Einstein, se arată: „formulă care stabileşte corespondenţa dintre masă şi enargie în mecanica relativistă, exprimată prin relaţia:

W = mc²,         (1)

unde W este energia şi m – masa de mişcare a unui corp, iar c – viteza luminii în vid. Când corpul se află în repaus, energia sa (de repaus) este dată de relaţia W₀ = m₀c², unde m₀ este masa de repaus a corpului. Diferenţiind prima relaţie se obţine:

dW = c²dm,    (2)

adică orice variaţie de energie a unui corp condiţionează o variaţie de masă. Formula are largi aplicaţii în fizica nucleară la interpretarea reacţiilor nucleare. Filozofii idealişti au dat adesea o interpretare greşită acestor relaţii, afirmând că ele constituie o dovadă a transformării materiei (masei) în energie şi deci a posibilităţii dispariţiei materiei (masei). Materialiştii dialecticieni au arătat însă că formula Einstein are o semnificaţie obiectivă, precizând şi care sânt erorile idealiştilor. Pe de o parte, nu poate fi confundată materia (realitatea obiectivă) cu o proprietate fizică, cum este masa, iar pe de altă parte, nu există o justificare matematică a afirmaţiei că masa se transformă în energie – căci relaţiile anterioare stabilesc doar legătura între două proprietăţi ale realităţii obiective, deosebite din punct de vedere fizic.”

Am redat în întregime tot articolul „formula Einstein” din [1], pentru că dovedeşte că, de la formularea sa şi până astăzi, mai bine de un secol, a creat şi crează multă confuzie, chiar şi în diversele curente filozofice. Astfel, în timp ce pentru filozofii idealişti materia şi masa sânt sinonime, pentru materialişti masa şi energia sânt proprietăţi ale materiei. Dar nu această confuzie filozofică este importantă pentru noi, ci aberaţia fizică pe care o conţine.

1) Relaţia (1) arată cu claritate că raportul dintre energia unui corp material şi masa sa este constant, adică

W/m = c² = const.,      (3)

deoarece viteza luminii în vid este constantă. Asta înseamnă că un electron, a cărui masă este constantă, are şi energia constantă şi, prin urmare, viteza sa de mişcare este de asemenea constantă, deci electronul nu poate fi accelerat, cum se pretinde în electronică. Asta înseamnă că orice particulă cu masa constantă nu poate fi accelerată, ceea ce contrazice funcţionarea acceleratoarelor de particule. Este un prim aspect al aberaţiei.

2) Un tren pleacă dintr-o gară. Locomotiva accelerează şi transmite trenului un plus de energie. Plusul de energie produce trenului un plus de masă care, pentru a accelera, necesită un nou plus de energie, care produce un nou plus de masă, care necesită un nou plus de energie, cascadă de plusuri care fac ca trenul să nu poată accelera. În realitate, lumea e plină de trenuri şi de puzderie de vehicule care accelerează şi frânează fără probleme. Este un al doilea aspect al aberaţiei.

Întradevăr, să admitem că un corp de masă M, conform relaţiei (1), are energia W = Mc². Imprimăm corpului o mişcare rectilinie de viteză v. Energia cinetică a corpului este E_c = Mv²/2, (a se vedea şi legea forţei centrifuge a autorului). Masa suplimentară a corpului, conform relaţiei (1), este m_c = E_c/c². Conform relaţiei (3), rapoartele W/M şi E_c/m_c sânt egale între ele şi ambele egale cu c², adică

W/M = E_c/m_c = c².      (4)  

Evident, din egalitatea rapoartelor cu c², relaţia (4), rezultă şi relaţia

(W + E_c) / (M + m_c) = c²,        (5)

care arată că starea corpului M rămâne nemodificată.

3) Aşezăm un radiator electric pe un cântar şi îl cântărim în stare rece. Apăsăm pe buton şi alimentăm radiatorul cu curent electric. Pe măsură ce primeşte energie, masa radiatorului ar trebui să crească şi să devină din ce în ce mai greu deoarece, conform legii lui Newton, greutatea este proporţională cu masa, iar conform formulei lui Einstein, masa creşte odată cu creşterea energiei. Fie M_r masa radiatorului în stare rece. Alimentăm radiatorul cu energia electrică E_e. Masa radiatorului se suplimentează cu m_e = E_e/c², conform relaţiei (3). Conform legii lui Newton, greutatea radiatorului în stare rece este G_r = M_rg, unde g este acceleraţia gravitaţională. Greutatea radiatorului alimentat cu energie electrică, conform formulei lui Einstein, ar trebui să fie G_e = (M_r + m_e)g, evident cu inegalitatea

G_e > G_r.           (6)

Dacă inegalitatea (6) nu este satisfăcută şi se constată egalitatea

G_e = G_r,           (7)

  

rezultă că

m_e = 0,            (8)

ceea ce infirmă formula lui Einstein. Iată şi al treilea aspect al aberaţiei.

Da, vor spune cârcotaşii, dar la nivel atomic lucrurile stau altfel. Nicidecum: masele trenurilor, radiatoarelor şi tuturor corpurilor sânt suma maselor electronilor şi nucleelor din atomii lor componenţi. Toate corpurile sânt structuri de molecule compuse din atomi ce conţin nuclee şi electroni. Chiar şi corpurile sub formă de plasmă conţin nuclee şi electroni.

Masa corpurilor nu este o pastă infiltrată printre molecule şi atomi ci, aşa cum s-a afirmat, este suma maselor nucleelor şi electronilor atomilor componenţi.

Aşa că principiul echivalenţei dintre masă şi energie este o simplă aberaţie.  

 

2   Aberaţia acţiunii gravitaţiei asupra energiei

Legea atracţiei universale, descoperită de Newton în 1687, în [1], este formulată astfel: „două corpuri de mase m₁ şi m₂ se atrag cu o forţă F direct proporţională cu produsul maselor şi invers proporţională cu pătratul distanţei r dintre ele:

F = G(m₁m₂/r²)(r/r),    (9)

în care G este constanta atracţiei universale.”

Exemplul 3) din paragraful precedent, prin relaţia (8), a dovedit că legea atracţiei universale nu se aplică energiei ci, conform relaţiei (9), numai maselor. Oricât de mare ar fi masa unui corp, gravitatea sa nu are efect asupra energiei din jurul său.

Este a doua aberaţie a lui Einstein şi înlăturarea acesteia are consecinţe mult mai mari.

În urma studierii eclipsei totale de Soare din 29 mai 1919, de către astronomul Arthur Eddington, s-a constatat devierea razelor de lumină la trecerea prin câmpul Soarelui. Acest fapt a fost intrepretat ca o atracţie a câmpului gravitațional al Soarelui asupra luminii şi, ca atare, ca o  confirmare a teoriei relativităţii a lui Einstein, care prevedea acţiunea gravitaţiei asupra energiei.

În realitate, este vorba de atracţia reciprocă dintre structurile de energie ale Soarelui şi ale fotonilor din razele de lumină, aşa cum se întâmplă în tot cosmosul, conform forţei de atracţie a energiei unei structuri de energie cu mişcare giroscopică, după cum s-a demonstrat în capitolul 5 din [2]. (Dacă, chipurile, masa ar atrage energia, prin câmpul său gravitaţional, raza de lumină ar mai putea părăsi corpul material printr-o mişcare rectilinie?) 

Prin urmare, constatarea astronomului Arthur Eddington la studierea eclipsei totale de Soare din 29 mai 1919 nu confirmă teoria relativităţii prin dovedirea acţiunii gravitaţiei asupra energiei, ci dimpotrivă confirmă acţiunea structurii de energie a Soarelui asupra structurilor de energie ale fotonilor din razele de lumină, în conformitate cu cele demonstrate în capitolul 5 din [2].

3   Aberaţia distorsiunii timpului în câmpul gravitaţional

În [1], la teoria relativităţii, se arată: „teorie care stabileşte interdependenţa între spaţiu, timp şi materia în mişcare, aplicabilă atât în cazul vitezelor relativ mici de deplasare ale corpurilor, cât şi, ceea ce îi este caracteristic, în cazul vitezelor relativ foarte mari, comparabile cu viteza luminii.” Mai departe, la teoria relativităţii generalizate, se precizează: „formulată în 1908 – 1916, cuprinde şi fenomenele gravitaţionale şi nu impune nici o restricţie sistemelor de referinţă. ... Potrivit acestor consideraţii, mişcarea unui corp într-un sistem de referinţă accelerat este echivalentă cu mişcarea lui într-un câmp gravitaţional; astfel, s-a putut explica egalitatea dintre masa inertă şi masa gravitaţională, problemă pe care mecanica clasică nu a putut-o elucida.”

Pentru a dovedi aberaţia distorsiunii timpului în câmpul gravitaţional, ne folosim de rezultatele a două experimente relatate în mass media, care au fost interpretate ca o confirmare a distorsiunii timpului şi, ca atare şi a teoriei relativităţii.

Primul rezultat se referă la aşa-zisa confirmare a teoriei relativităţii, cu ajutorul a două ceasuri atomice identice. Un ceas a fost menţinut la sol, iar al doilea a fost plasat într-un avion care a efectuat zboruri în sensul rotaţiei pământului şi contrar acesteia. În ambele cazuri, timpul arătat de cele două ceasuri a fost diferit şi faptul a fost interpretat ca o confirmare a distorsiunii timpului şi deci a teoriei relativităţii.

Rezultatul experimentului este firesc, dar interpretarea ca distorsiune a timpului este greşită. Indicaţiile ceasului atomic depind de energia atomilor componenţi, iar modificarea energiei atomilor conduce negreşit la modificarea indicaţiilor. Ori atomii ceasului plasat în avion au avut energie mai mare decât atomii ceasului rămas la sol, din două motive:

1)      Prin mărirea distanţei faţă de axa de rotaţie a Pământului, au căpătat o energie giroscopică mai mare, corespunzătoare poziţiei faţă de axă. În [2], în subcapitolul 2.2, „Mişcarea giroscopică fără precesie”, s-a demonstrat că energia giroscopică, e_g, a elementului de masă m situat la distanţa r_z de axa de rotaţie a giroscopului este e_g = mw²(r_z)², unde w este vitaza de rotaţie unghiulară. Pentru ceasul atomic din avion, distanţa faţă de axa de rotaţie a Pământului a devenit r_z + h, unde h este înălţimea de zbor a avionului.

2)      În timpul zborului în sensul de rotaţie al Pământului, viteza liniară de rotaţie în jurul axei Pământului a fost v_r = v_Ph + v_h, adică a fost suma vitezei de rotaţie liniare a Pământului v_Ph la înălţimea r_z + h, cu viteza de zbor v_h. În timpul zborului în sens contrar rotaţiei Pământului, viteza liniară de rotaţie în jurul axei Pământului a fost v_r = v_Ph – v_h. În ambele cazuri, viteza de rotaţie în jurul axei Pământului a fost mai mare pentru ceasul de la bord decât viteza ceasului de sol şi a avut valori diferite şi între cazuri. În [2], în capitolul 4 „Energia şi temperatura particulei materiale elementare”, pentru energia totală a corpului de masă M a fost stabilită relaţia

E = E_g + E_c = M[w² + (w₁)²]R²/5 + Mv²/2           (10)

unde E_g este energia giroscopică, E_c este energia cinetică, w este viteza de rotaţie unghiulară giroscopică, w₁ este viteza de rotaţie unghiulară de precesie (w = omega), R este raza corpului considerat sferic, v este viteza liniară de deplasare. Pentru experimentul analizat, w şi w₁ sânt identice atât pentru ceasul de la sol cât şi pentru ceasul din avion, R = r_z pentru ceasul de la sol şi R = r_z + h pentru ceasul din avion, iar v = v_P pentru ceasul de la sol şi v = v_Ph + v_h sau v = v_Ph – v_h pentru ceasul din avion, în funcţie de sensul de zbor, unde v_P este viteza de rotaţie liniară a Pământului la nivelul solului, v_Ph este viteza de rotaţie liniară a Pământului la înălţimea h de zbor, iar v_h este viteza de zbor. Este clar că energia atomilor ceasului din avion este mai mare decât energia atomilor ceasului de la sol, ceea ce duce la indicaţii diferite. 

Aşadar, nu există distorsiuni ale timpului în câmpul gravitaţional, timpul fiind independent de acesta.

Din păcate, cercetătorii care au efectuat experimentul, necunoscând noţiunile expuse în [2], au făcut eroarea să interpreteze rezultatele ca o confirmare a teoriei relativităţii a lui Einstein. Şi savanţi străluciţi se înşală şi nu de puţine ori!

Al doilea experiment a fost efectuat de cercetatorii de la Institutul National de Standarde şi Tehnologie din Colorado, care au anunţat că au confirmat dilatarea timpului, ce rezultă ca o consecinţă a teoriei relativitaţii a lui Einstein, conform careia, cu cât ne aflăm la o distanţă mai mare de Pământ cu atât timpul trece mai repede. Pentru a demonstra acest fenomen, pe care l-au numit “dilatare temporală gravitaţională”, fizicienii de la NIST au folosit două din cele mai bune ceasuri atomice din lume şi au măsurat cu precizie timpul arătat de cele două ceasuri atomice decalate spaţial pe verticală la doar 33 de centimetri şi au constatat că, într-adevăr, timpul se scurge mai repede la o altitudine mai mare.

Evident, cercetătorii au făcut aceeaşi eroare ca şi la primul experiment menţionat mai sus. Prin modificarea înălţimii ceasurilor, unul faţă de altul, s-a modificat energia internă a structurilor lor atomice, prin modificarea energiei lor giroscopice ca urmare a modificării distanţei faţă de axa de rotaţie a Pământului, deci s-a modificat, în mod implicit, indicaţia lor de timp. 

La cele două experimente ale căror rezultate au fost analizate mai sus, adăugăm şi o crasă neconcordanţă a prevederilor teoriei relativităţii cu realitatea fizică. Conform teoriei relativităţii şi în accepţiunea cosmologilor contemporani, în central Galaxiei se află o imensă “gaură neagră”, formată dintr-o enormă concentraţie de masă, care, datorită colosalei forţe de atracţie gravitaţională, nu permite ieşirea din ea, nici măcar a razei de lumină. Avem oare posibilitatea de a verifica dacă lucrurile stau chiar aşa? Desigur, trebuie doar să gândim o leacă.

Păi, nu în străfundurile cosmosului ci aci, la noi acasă, pe acest Pământ care ne este leagăn şi mormânt, se produc anual cicloane tropicale şi în Atlantic şi în Pacific. Fotografiile din satelit ale acestor cicloane ne arată o izbitoare asemănare a acestora cu fotografiile galaxiilor făcute de astronomi. Tot asemănător galaxiilor, şi în central cicloanelor se află o gaură numită “ochiul taifunului”. Dar, spre deosebire de “gaura neagră” a galaxiilor, cu concentraţie enormă de masă, “ochiul taifunului” e o gaură de linişte, lipsită atât de ploaie cât şi de orice adiere de vânt, în contrast cu catastrofala desfăşurare de forţe distructive din afara sa. În timp ce mişcarea şi comportarea cicloanelor tropicale este asemănătoare mişcării şi comportării galaxiilor, găurile din centrele lor prezintă aspecte diferite: lipsă de energie şi de fenomene meteo în “ochiul taifunului” şi concentrare enormă de masă şi de energie în “gaura neagră” a galaxiilor. Această nepotrivire trebuie eliminată. Cum? Păi construcţia teoretică păleşte în faţa evidenţei fizice. Adică, simplu: admitem că şi “gaura neagră” este lipsită de energie şi de masă, aşa cum am demonstrat în [2], capitolul 5, şi aşa cum o dovedeşte şi realitatea fizică a fenomenelor terestre. Dar aceasta înseamnă şi abrogarea teoriei relativităţii ca neconformă cu realitatea.

De fapt, demonstraţia netemeiniciei teoriei relativităţii este foarte simplă şi pe înţelesul oricui. În [2], subcapitolul 2.2 „Mişcarea giroscopică cu precesie”, paragraful 2.2.3, s-a demonstrat că la orice iniţiere a unei mişcări de rotaţie a energiei, indiferent de cauza care produce rotaţia, apare o forţă centrifugă proporţională cu dublul energiei care se roteşte şi invers proporţională cu raza rotaţiei. Fiind invers proporţională cu raza de rotaţie, în centrul rotaţiei, unde raza ia valoarea zero, mărimea forţei centrifuge tinde către infinit şi aruncă energia în afara zonei centrale, astfel că, în zona centrală, se produce o gaură lipsită de energie. Existenţa găurii centrale lipsite de energie face ca funcţia energiei care se roteşte să fie o funcţie cu constantă ciclică diferită de zero, adică să fie o funcţie cumulativă.

Şi acum, concret:

Elementul de masă m al corpului material cu mişcare giroscopică este caracterizat de distanţa r_z faţă de axa de rotaţie z, definită prin relaţia (r_z)² = x² + y², şi de viteza de rotaţie unghiulară , în jurul axei 0z. Corpul material giroscopic este considerat de formă sferică, cu raza R, cu masa de densitate constantă distribuită în tot volumul pe care îl ocupă, adică este considerat un corp fără găuri.

Conform cunoscutei relaţii  E = (1/2)mv², energia giroscopică e_g a elementului de masă m este exprimată prin relaţia

e_g = (1/2) mw²(r_z)² = (1/2) mw²(x² + y²)           (11)

unde w = omega, iar continuitatea sa este o consecinţă a continuităţii masei în volumul sferic considerat. Relaţia (11) reprezintă funcţia punctului în câmpul scalar al energiei giroscopice.

Gradientul funcţiei scalare e_g(x, y, z), conform [3], paragraful 3.2.5,  este vectorul ale cărui componente sânt date de derivatele parţiale pe cele trei coordonate ale funcţiei scalare e_g şi este exprimat prin relaţia

grad e_g = mw²(xi + yj)            (12)

unde xi + yj = r_z, raza de rotaţie în jurul axei z.

Relaţia (12) arată că gradientul energiei giroscopice se exprimă printr-o relaţie simplă, cu dependenţă faţă de distanţa la axa de rotaţie.

Gradientul energiei giroscopice a corpului material giroscopic este un vector care este perpendicular, simultan, atât pe axa 0z a giroscopului şi pe vectorul vitezei de rotaţie unghiulare w cât şi pe viteza de rotaţie liniară v a elementului de masă m şi este îndreptat spre exteriorul corpului material, de-a lungul vectorului de poziţie r_z faţă de axa 0z.

Trebuie remarcat că gradientul energiei giroscopice este un vector de forţă, unitatea sa de măsură fiind kg.m/s² şi reprezintă forţa centrifugă, F_c:

F_c = grad e_g = mw²(xi + yj)                (13)

Ca mărime, vectorul gradient al energiei giroscopice este proporţional cu masa elementului de masă, cu pătratul vitezei de rotaţie unghiulare w şi cu modulul vectorului de poziţie faţă de axa 0z.

Condiţia necesară şi suficientă ca un câmp vectorial să fie potenţial este ca rotorul acestuia să fie nul, [4], paragraful 110.

Conform [3], paragraful 3.2.14 şi [4], paragraful 112, rotorul gradientului este nul, adică

rot grad e_g = 0            (14)

În [3], în partea finală a paragrafului 3.2.16, se arată: “Pentru ca un câmp vectorial a = grad f să fie gradientul unei oarecare funcţii scalare f, este suficient ca rot a = 0. Dacă   rot a = 0, există o asemenea funcţie scalară V = - f astfel ca a = - grad V. Şi dacă funcţia V are valori unice, ea reprezintă potenţialul scalar al vectorului a, vector care este egal cu derivata potenţialului scalar V. ... Un asemenea câmp vectorial a se numeşte potenţial şi poate fi descompus în straturi cu ajutorul suprafeţelor de potenţial”.

Cum câmpul vectorial grad e_g este gradientul funcţiei scalare e_g şi, conform relaţiei (14), satisface condiţia  rot grad e_g = 0, pede o parte, iar funcţia scalară e_g are valori unic determinate de-a lungul razei r_z, pe de altă parte, în conformitate cu cele afirmate în citatul din [3], funcţia

V = - e_g           (15)

reprezintă potenţialul scalar al vectorului grad e_g.

Conform citatului de mai sus din [3], se obţine exprimarea lucrului mecanic efectuat pentru deplasarea unităţii de energie între punctele r_z1 şi r_z2 prin relaţia

L = (V₁ - V₂) = (e_g2 - e_g1)       (16)

Relaţia (16) se obţine şi prin considerarea diferenţialei totale a gradientului energiei giroscopice a corpului material giroscopic, diferenţială care este exprimată prin produsul scalar al vectorilor grad e_g şi dr_z. Integrala produsului scalar al vectorilor grad e_g şi r_z, de-a lungul razei r_z, reprezintă lucrul mecanic necesar pentru a deplasa energia e_g de-a lungul razei r_z. Prin integrare se obţine

L(r_z) = e_g(r_z)                 (17)

Gradientul energiei giroscopice, care reprezintă şi forţa centrifugă, a fost determinat prin relaţia (12), care este exprimată în funcţie de r_z astfel:

grad e_g = F_c = mw²r_z              (18)

Înmulţind şi împărţind cu r_z şi ţinând seama de relaţia (11), relaţia (18), în modul, devine

F_c = (mw²r_zr_z)/r_z = (2e_g)/r_z        (19)

relaţie de importanţă covârşitoare, care exprimă legea universală a producerii şi dependenţei forţei centrifuge a energiei giroscopice de energia care se roteşte.

Cum produsul F_cr_z reprezintă lucrul mecanic efectuat de forţa centrifugă, rezultă că mărimea 2e_g reprezintă energia consumată atât pentru deplasarea energiei e_g pe distanţa r_z cât şi pentru rotirea acesteia, împreună cu elementul de masă m, în jurul axei z, cu viteza w.

Conform relaţiei (17), lucrul mecanic necesar pentru deplasarea energiei e_g pe distanţa r_z este egal cu însăşi energia giroscopică e_g.

Ţinând seama de faptul că un e_g reprezintă lucrul mecanic pentru deplasarea energiei giroscopice de-a lungul razei r_z, celălalt e_g de la numărătorul relaţiei (19) reprezintă lucrul mecanic necesar pentru rotirea energiei giroscopice e_g pe arcul de cerc de lungimea razei r_z, împreună cu elementul de masă. Cum întreaga circumferinţă are lungimea 2pr_z, rezultă că lucrul mecanic necesar pentru rotirea energiei giroscopice e_g pe tot cercul de rază r_z, împreună cu elementul de masă, este egal cu 2pe_g, adică din relaţia (19) rezultă şi relaţiile:

L_rz = e_g ;       L_{arc rz} = e_g ;      L_{cerc rz} = 2pe_g        (20)

Relaţiile (20), pe lângă faptul că exprimă lucrul mecanic necesar rotirii energiei giroscopice e_g a elementului de masă atât pe arcul de rază r_z cât şi pe circumferinţa 2pr_z, ne mai dezvăluie un aspect deosebit de important: dacă energia giroscopică este constantă, atunci şi lucrul mecanic necesar rotirii acesteia este constant indiferent de mărimea razei de rotaţie. Cu alte cuvinte, un element de energie e va fi rotit pe o circumferinţă de orice rază cu acelaşi lucru mecanic 2pe. Rezultă că în interiorul circumferinţei există un gol de energie, conform [4], paragraful 72. În capitolul 5 din [2], se demonstrează că 2pe este o constantă ciclică şi în jurul axei de rotaţie există o gaură de energie. 

Să menţionăm şi faptul că forţa centrifugă are manifestări diferite faţă de masă şi faţă de energie. O ana-liză a acestor manifestări este făcută în primul paragraf al capitolului 5 din [2].

În [2], capitolul 5 „Structura de energie cu mişcare giroscopică”, pe baza celor demonstrate în subcapitolul 2.2 paragraful 2.2.3, s-a demonstrat că, la iniţierea unei mişcări de rotaţíe a energiei, aceasta se structurează într-o structură de energie cu mişcare giroscopică unitară, în care acţionează două forţe: forţa centrifugă, care acţionează radial şi perpendicular pe axa de rotaţie, spre exterior, şi forţa de atracţie a energiei structurii, care acţionează de-a lungul vectorului de poziţie, spre centrul structurii. În cadrul structurii de energie pot fi antrenate şi corpuri de masă, care se înscriu în mişcarea sa giroscopică. În zona centrală a structurii, de-a lungul axei de rotaţie, se află o gaură lipsită de energie şi de masă, în formă de clepsidră.

Această descriere se aplică deopotrivă galaxiilor, cicloanelor tropicale, tornadelor şi chiar şi banalelor vârtejuri, dar şi atomilor şi moleculelor şi chiar şi aurii umane. Lumea şi natura sânt simple în esenţa lor, le complicăm noi oamenii, în încercarea de a le înţelege.

Prin urmare, pe lângă infirmarea echivalenţei masă – energie şi acţiunii gravitaţiei asupra energiei, este infirmată şi interdependenţa între spaţiu, timp şi materia în mişcare, principiu care stă la baza teoriei relativităţii. Pe scurt, este infirmată teoria relativităţii.

Bibliografia:

1  ION DIMA (coordonator): Dicţionar de fizică. Editura enciclopedică română. Bucureşti, 1972.

2  CONSTANTIN TEODORESCU: Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. Bucureşti 2014.

Ediţia a 3 – a revizuită şi adăugită.

3   ANDRE ANGO: Matematika dlia electro - i radioinjenerov. Perevod s franţuscovo (André ANGOT).

Izdatelstvo “Nauka”. Glavnaia redakţia fizico – Matematiceskoi literaturî. Moscva, 1967.

4   V. I. SMIRNOV: Kurs vâsşei matematiki. Tom vtoroi. Gosudarstveno izdatelstvo tehniko – teoreticeskoi literaturî.  Moskva, 1953.