Miracolul dac

Autor: ing. Constantin Teodorescu

Articolul "Miracolul dac" prezintă condiţiile care au făcut ca poporul dac să fie primul din lume care să conştientizeze existenţa lui Dumnezeu, existenţa şi nemurirea sufletului uman şi esenţa adevăratei credinţe în Dumnezeu, de care nu s-a despărţit de la naşterea sa şi până în prezent.

Miracolul dac

Am menţionat de multe ori, în diferite locuri din studiul „Structură şi evoluţie”, despre faptul că dacii au fost singurul popor, din această lume largă, care a crezut în Dumnezeu încă dintru începuturile sale şi până astăzi, cu o nestrămutată credinţă, fără a se închina altor zei sau închipuiri.

Odată ce a fost dovedită existenţa lui Dumnezeu, în capitolul 11 din studiul menţionat, se cere a fi dovedită şi intuiţia dacilor de a fi descoperit pe Dumnezeu, încă cu peste zece mii de ani în urmă, spre sfârşitul ultimei glaciaţiuni. Ce i-a deosebit de restul populaţiilor lumii? Este o întâmplare sau au existat factori determinanţi şi dacă au fost, care sânt acei factori? Vom căuta o explicaţie şi veţi vedea că e simplă, acum când ştim ce e aura şi ce conţine, după cum s-a arătat în  capitolele 10 şi 11 din studiul „Structură şi evoluţie”. (A se vedea şi postările „Aura, conştiinţa şi sănătatea”, „Credinţa dacilor în Dumnezeu” şi „Credinţa în Dumnezeu” de pe blogul www. Structura si evolutie.blogspot.com, pa aplicaţia Google Chrome.)

Dacii au intuit cu atâta clarviziune atât noţiunile de suflet şi de Dumnezeu cât şi relaţia sufletului cu Dumnezeu, pentru că au privit natura înconjurătoare cu dragoste, respect şi admiraţie şi cu dorinţa de integrare în ea. Aceasta le-a deschis sufletul către înţelegerea profundă a lumii în care trăiau, desluşind corect sensurile acesteia.

Ca să înţelegem însemnătatea atitutidinii dacilor faţă de natură în evoluţia conştiinţei lor şi totodată să ne corectăm prezenta atitudine, trebuie avute în vedere cel puţin aspectele:

a)      În preistorie şi chiar şi în cea mai mare parte a feudalismului, comunităţile dacilor erau mici oaze cufundate într-o imensă pădure care le acoperea tot teritoriul. Într-o pădure deasă, aura fiecărui copac se îngemănează cu aurele copacilor vecini, formând o imensă îngemănare de aure, peste toată pădurea.

b)     Traiul omului, ca şi al altor vieţuitoare, sub cupola unei asemenea îngemănări de aure, se poate desfăşura numai într-o atitudine de convieţuire, de ajutor şi înţelegere reciprocă. Orice atitudine rea, duşmănoasă, va fi sancţionată de aura îngemănată a pădurii, cu respingerea.

c)      Aura umană, trăitoare sub imensa îngemănare de aure a unei păduri, capătă posibilitatea unor legături (conexiuni) mai facile cu structura de energie planetară care a implementat codul vieţii şi în care se adună conştiinţa planetară, parte a Raţiunii universale. (A se vedea capitolele 10 şi 11 din studiul „Structură şi evoluţie”.)

Nu mă îndoiesc că multora, enumerarea acestor aspecte le va părea o simplă aiureală. Dar, cum se întâmplă de cele mai multe ori, prima impresie e înşelătoare.

Pentru a convinge de veridicitatea aspectelor de mai sus, pot fi aduse argumente istorice şi biologice şi pot fi făcute şi simple experienţe personale.

Ca experienţă personală, oricine poate constata că chiar după o plimbare de câteva ore prin pădure, dar într-o stare de nervozitate şi copleşit de gânduri rele, de răzbunare, nu se obţine liniştea sufletească, relaxarea. În schimb, o plimbare de cîteva zeci de minute dar cu gânduri bune, aduce o deplină satisfacţie şi linişte.

Omul rău, pătruns într-o pădure mare, va fi cuprins de nelinişte, de nesiguranţă, va auzi zgomote suspecte, va avea vedenii, toate ca respingere din partea aurelor îngemănate ale pădurii, care-i simt răutatea. În schimb, omul bun se va bucura din plin de aerul proaspăt şi de miresmele pădurii, aura lui fiind îmbrăţişată de aurele îngemănate ale pădurii. Că este aşa, au dovedit-o multe experienţe biologice.

Aşa de exemplu, în literatura de specialitate, este menţionat un experiment făcut pe un lan de grâu. La vremea seceratului, când combina a intrat în lanul de grâu, senzorii plasaţi din vreme la capătul opus al lanului au evidenţiat un răspuns al întregului lan. Acest experiment confirmă atât faptul că planta simte prezenţa omului, fapt demonstrat de renumita și talentata cercetătoare Marioara Godeanu, în cercetările de la Piteşti, cu câteva zeci de ani în urmă, cât şi faptul că aurele plantelor grupate se îngemănează pe întregul grup, confirmând astfel aspectul a) menţionat mai sus.

Totodată, experimentul pe lanul de grâu dovedeşte că aurele îngemănate ale plantelor nu numai că îşi transmit percepţiile şi stările între ele, dar şi acţionează energetic în comun. Desigur, trăind în plină expansiune a informaticii, sântem tentaţi să numim transmiterea stărilor şi percepţiilor între plante drept comunicare sau schimb de informaţii, dar ar fi o exagerare, fiindcă fenomenul e diferit de ce se întâmplă în informatică. Mai degrabă e vorba de transmiterea stărilor şi percepţiilor prin contaminare, important însă este fenomenul în sine şi nu denumirea.

Referitor la cercetările d-nei Marioara Godeanu, este demn de remarcat experimentul cu nucul celebrei cântăreţe de operă Elena Cernei, din curtea casei acesteia de la Periş. Nucul a reacţionat la interpretarea unei arii de către d-na Cernei, absolut identic, atât la interpretarea vocală cât şi la interpretarea în gând, a aceleaşi arii, ceea ce demonstrează că legăturile între cântăreaţă şi nuc s-au realizat între aurele lor. Acest experiment al d-nei Marioara Godeanu are o seminificaţie deosebită, deoarece confirmă existenţa legăturilor energetice între aurele atât ale unor indivizi de aceeaşi specie cât şi între indivizi de specii diferite, ceea ce s-a afirmat mai sus prin aspectele a), b) şi c).

Ca argumente istorice, amintim două.

Primul argument este luat din lucrarea de istorie a d-lor Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, ediţia a doua revăzută şi adăugită, editura Albatros, Bucureşti 1975, în care, la pag. 20, este descris un fapt petrecut în anul 75 înainte de era noastră: „Generalul roman Caius Scribonius Curio bătuse pe dardani, un neam iliric din Peninsula Balcanică, şi voia să atace apoi pe daci. A venit prin urmare pînă la hotarela Daciei, dar odată ajuns aci, s-a înspăimîntat de întunecimea codrilor nepătrunşi şi s-a întors. Istoricul latin spune: „Dacia tenus venit, sed tenebras saltuum expavit”. Ce impresionante trebuie să fi fost acele păduri ca să facă pe un general roman biruitor să dea îndărăt!” Într-adevăr, pădurile Daciei erau înspăimântătoare pentru străini. Asemenea păduri au fost în toată Dacia, după cum dovedeşte şi denumirea de Teleorman, care înseamnă Pădure nebună şi era dispusă în plină câmpie, lângă Dunăre.

Al doilea argument istoric este dat de faptul că majoritatea popoarelor migratoare, care au venit dinspre Asia spre Europa, au ocolit Dacia pe la nord, au pătruns în câmpia Panonică şi apoi s-au răspândit în sudul, centrul şi vestul Europei. Factorul care i-a determinat să ocolească Dacia au fost tot pădurile acesteia.

În atmosfera de convieţuire paşnică şi reciproc înţelegătoare dintre om şi imensa pădure, în ceasurile în care omul gândea la bogăţia şi frumuseţea naturii din jurul său, la măiestria cu care lucrurile din jurul său se combinau într-un tot armonios şi la locul său în mijlocul acestora, aura sa, sub imensa îngemănare de aure ale pădurii, a avut posibilitatea unor legături cu structura planetară care a implementat codul vieţii la apariţia vieţii celulare, prin care a avut revelaţia adevărurilor primordiale ca existenţa lui Dumnezeu, existenţa sufletului şi menirea acestuia de a merge la Dumnezeu, dacă merită.

Astfel, pe baza aspectelor a), b) şi c), este uşor să înţelegem cum dacii, primii în lumea aceasta mare, au descoperit pe Dumnezeu şi nemurirea sufletului, au descoperit meşteşugul creşterii animalelor, iar ca să crească animale au trebuit să înveţe să cultive plante. Având lână şi peiei, au învăţat torsul, ţesutul şi cusutul şi şi-au confecţionat cele trebuincioase traiului, în simbioză cu pădurea înconjurătoare. Gândirea lor a devenit mai cuprinzătoare, traiul mai bogat şi aşezat, legat pentru vecie de pădurea lor. De-aci se trag continuitatea dacilor, ca teritoriu şi ca limbă, omenia, înţelepciunea şi adevărata şi nestrămutata lor credinţă în Dumnezeu. Nu întâmplător, majoritatea cântecelor populare ale dacilor încep cu frumoasele expresii „foaie verde” sau „frunză verde”.

Acest miracol al dacilor n-a avut consecinţe doar pentru ei, ci pentru întreaga Europă şi pentru continentele vecine Africa şi Asia, ca urmare a băjeniei de la marea Neagră prezentată în Anexa 6.2.1 din studiul „Structură şi evoluţie” cât şi în postarea „Bpjenia de la marea Neagră” de pe blogul amintit mai sus.

Peste tot unde au ajuns, triburile plecate în băjenie au dus cu ele limba, obiceiurile şi datinele, creşterea vitelor, cultivarea plantelor, torsul, ţesutul, cusutul, moştenirea culturală şi, peste toate, credinţa în Dumnezeu. Aşa se explică existenţa rugăciunii Tatăl nostru, în limba celtă veche a celţilor din Anglia, cu aceeaşi rostire ca în limba dacă.

Toate cele arătate mai sus sânt dovedite arheologic în Izrael, în Sinai şi în Egipt, în Mesopotamia şi în India, în nordul Chinei, în ţările baltice, în Ucraina, Polonia, Cehia, Slovacia, şi Serbia. Iar în Ucraina, Polonia, Cehia, Slovacia, Elveţia, Serbia, Macedonia şi nordul Greciei, sânt şi astăzi populaţii compacte care vorbesc limba dacă.

O dovadă în plus este dată de studiile genetice. Astfel, studiul genomului uman a confirmat că populaţia din nordul Indiei provine din Europa, iar în Europa, populaţia cu genă dacică este majoritară din Boemia şi nordul Italiei până în stepele Bugului şi din Galiţia până în Balcani, indiferent de limba vorbită în prezent.”

Bibliografia:

1  CONSTANTIN TEODORESCU: Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. Bucureşti

    2015. Ediţia a 4 – a revizuită şi adăugită.