Codul genetic - înţelegere şi interpretare greşite

Autor: ing. Constantin Teodorescu

Articolul "Codul genetic - înţelegere şi interpretare greşite" prezintă codul genetic ca aplicaţie (subprogram) al unui program informatic mai amplu, numit codul vieţii, implementat de Dumnezeu în aură, care dirijează evoluţia întregului organism.

Cuprins:

1  Programul (tendinţa) de evoluţie a vieţii

2  Codul genetic

3  Implementarea codului genetic. Codul vieţii

4  Raţiunea umană (sufletul)

1  Programul (tendinţa) de evoluţie a vieţii

Parcurgând, cu mintea bineînţeles, tot traseul de evoluţie a vieţii, de la elementul de viaţă la organismele monocelulare, în continuare prin regnurile vegetal şi animal şi terminând cu omul, ne uimeşte atât măiestria cu care a fost executată această impresionantă lucrare, cât şi faptul că toată această măiastră lucrarea a fost realizată prin folosirea, cu multă iscusinţă e drept, doar a însuşirilor de supravieţuire, de învăţare şi de înmulţire, într-o neîntreruptă luptă cu condiţiile de mediu aflate în continuă schimbare. Şi, cu toată uimirea şi admiraţia pentru o asemenea lucrare, nu ne putem înăbuşi câteva întrebări:

-        Ce le mână, pe vieţuitoare, în lupta cruntă şi perpetuă cu ostilitatea mediului încon-jurător? Evident – supravieţuirea.

-        Ce a permis, vieţuitoarelor, să înfrunte primejdiile şi să învingă? Evident – învăţarea.

-        Cum au reuşit vieţuitoarele să-şi susţină asaltul perpetuu, în lupta pentru supravieţuire? Evident – prin înmulţire.

Şi tot evidentă pare concluzia, pe baza acestor trei răspunsuri, că evoluţia vieţii este o consecinţă naturală, legică, firească.

Să nu ne grăbim însă cu concluzia, pentru că mai există câteva „de ce?” – uri:

-        De ce toată evoluţia a fost şi este numai crescătoare, de la simplu la complex, de la inferior la superior, de la mai puţin eficient la mai eficient?

-        De ce fiecare etapă încununează toate eforturile precedente, pentru a se obţine exact ce trebuie, în etapa următoare?

-        De ce evoluţia s-a oprit la om?

Şi răspunsurile la aceste „de ce?” – uri, se înscriu tot într-un registru interogativ:

-        Oare, pentru că toată evoluţia vieţii este străbătută de o tendinţă clară, care urmăreşte un scop predeterminat?

-        Oare, toate etapele evoluţiei se înşiră, ca mărgelele pe firul de aţă, de-a lungul şi în cadrul acestei tendinţe, se subscriu aceluiaşi scop?

-        Oare, omul e scopul final?

După aceste întrebări şi pe baza lor, să purcedem la o scurtă analiză a evoluţiei vieţii.

Mai întâi, să constatăm că este progresivă, adică creşte cu fiecare pas, cu fiecare etapă, atât în complexitate cât şi în calitate. Cu fiecare etapă, se obţin organisme mai complexe, mai bine structurate, cu abilităţi mai mari de supravieţuire, de învăţare şi de adaptare la mediu. Urmărind arborele genealogic al diferitelor specii, nu se constată nici dezvoltări dezordonate şi nici involuţii, evoluţia nefiind nici haotică şi nici regresivă. Când o specie nu mai are potenţial de dezvoltare, când şi-a epuizat rezervele şi capacităţile de a evolua, pur şi simplu dispare şi lasă locul altor specii.

Apoi, să remarcăm tendinţa spre organizare socială, care nu este proprie numai omului. Este prezentă la unele specii de peşti oceanici, care supravieţuiesc în cârduri mari, de sute de mii de indivizi, printr-o uimitoare coordonare a comportării. Este prezentă la păsări, în special în timpul migraţiilor. Este prezentă la animalele ierbivore: antilope, bivoli, elefanţi, zebre, zimbri, etc. Este prezentă la animalele de pradă: lupi, lei, hiene, etc. Este prezentă la toate speciile de maimuţe. În toate cazurile menţionate, există o formă socială primară, de grup, de cârd, cu reguli simple de convieţuire, dar foarte stricte.

Pe o treptă superioară de organizare sânt situate societăţile de furnici şi de albine. În aceste societăţi, pe lângă coordonarea unică, există şi o diviziune, o specializare a indivizilor pe funcţii bine determinate, fie că este vorba de înmulţire, fie că este vorba de procurarea hranei, de construcţia adăpostului sau de paza acestuia. La aceste societăţi se remarcă dârzenia şi tenacitatea, cu care se apără când sânt atacate, armonia şi hărnicia conlucrării, pentru obţinerea hranei, devotamentul faţă de grup, toate rezultate dintr-o deplină egalitate a indivizilor şi din înţelegerea necesităţii apartenenţei la grup. 

La societatea umană nu ne referim aici, acesteia fiindu-i închinată o analiză separată. (A se vedea postarea „Analiza societăţii umane”). 

Limitându-ne numai la aceste două aspecte ale evoluţiei vieţii, evoluţia progresivă şi tendinţa spre organizarea socială, putem deja să afirmăm că evoluţia vieţii este ghidată încă din primele sale forme şi pe toată desfăşurarea sa, de un program precis, de o tendinţă unică, program şi tendinţă care au un scop bine determinat.

Totodată, să remarcăm că programul (tendinţa) de evoluţie există în sine, independent de existenţa elementului de viaţă şi organismelor vii. Dar implementarea lui(ei) nu a putut fi făcută decât pe o anumită treaptă a evoluţiei vieţii şi, după aceea, a acţionat şi a direcţionat procesul de evoluţie a vieţii.

De asemenea, apariţia elementului de viaţă s-a produs şi se produce numai în anumite condiţii ale mediului înconjurător, fiind o consecinţă legică, firească a existenţei condiţiilor de mediu prielnice, sub acţiunea legilor fundamentale universale.

Dar declanşarea maiestosului şi triumfalului proces de evoluţie a vieţii, nu a fost posibilă decât prin implementarea programului (tendinţei) de evoluţie.

Prin urmare, condiţiile necesare şi suficiente de apariţie şi de producere a elementelor de viaţă (a germenilor de viaţă) sânt: existenţa condiţiilor de mediu prielnice şi acţiunea legilor fundamentale universale.

Dar numai existenţa condiţiilor de mediu prielnice şi acţiunea legilor fundamentale universale, stabilite în capitolul 9 din [1], nu sânt suficiente pentru declanşarea procesului dirijat de evoluţie. (A se vedea şi postarea „Legile fundamentale ale Universului”).

Condiţia necesară şi suficientă pentru declanşarea şi desfăşurarea procesului dirijat de evoluţie este implementarea programului (tendinţei) de evoluţie, în structurile alcătuite din elemente de viaţă. Numai ca urmare a implementării programului (tendinţei) de evoluţie, procesul de evoluţie a vieţii s-a putut desfăşura, de-a lungul milioanelor de ani, la amploarea şi cu succesul pe care le constatăm astăzi.

Programul (tendinţa) conţine în sine şi scopul final. Şi, cu surprindere vom afla, după cum s-a demonstrat în [1], că scopul final nu este omul, aşa cum s-ar putea crede, la prima impresie.

Existenţa programului (tendinţei) de evoluţie a vieţii implică răspuns, cel puţin, şi la întrebările:

-        în ce constă programul,

-        cine l-a conceput şi

-        cum a fost implementat?

Dar, înainte de a căuta răspunsul la aceste întrebări, trebuie lămurită altă problemă: oare viaţa este ghidată pe toată evoluţia sa? Un răspuns afirmativ la această întrebare ar conduce, neapărat, la concluzia că viaţa, fiind programată pe toată evoluţia sa, s-a născut conform programului, deci apariţia şi evoluţia vieţii sânt consecinţele aceluiaşi program. O asemenea concluzie nu numai că ar neaga demonstraţia apariţiei vieţii pe cale naturală, efectuată în capitolul 10 din [1], dar ar nega şi apariţia şi evoluţia continuă a vieţii în forme incipiente, care nu sânt programate.

Apariţia şi evoluţia vieţii incipiente, conform demonstraţiei din [1], s-au produs pe cale naturală, numai prin acţiunea legilor universale analizate în capitolul 9 din [1], aplicate în condiţiile prielnice menţionate: existenţa apei în stare lichidă şi a sursei de fotoni. Nici o lege sau forţă în afara celor generale şi universale n-a intervenit.

Prin urmare, trebuie să admitem că evoluţia vieţii are două etape distincte:

-        primă etapă, imediat după apariţie, de evoluţie haotică, neprogramată, şi

-        a doua etapă de evoluţie programată.

În prima etapă, deşi evoluţia formelor incipiente de viaţă este haotică şi neprogramată, le sânt caracteristice câteva însuşiri sau proprietăţi generale, cum ar fi:

-        supravieţuirea,

-        învăţarea,

-        înmulţirea prin divizare şi

-        adaptarea la mediu.

Oricât ar părea de surprinzător, aceste însuşiri ale formelor incipiente de viaţă decurg din aceleaşi legi generale ce se aplică în tot Universul: forţele de atracţie dintre energii şi dintre mase, acţiunea liniară şi unidirecţională a forţelor, forţa fiind gradientul energiei în mişcare, apariţia forţei centrifuge la orice rotaţie de energie sau de masă cu energie, formarea şi evoluţia structurilor de energie cu mişcare giroscopică proprie şi altele. (A se vedea postarea "Legile fundamentale ale Universului").

Pe baza însuşirilor şi cu aplicarea aceloraşi legi generale, formele incipiente de viaţă, prin captarea selectivă de atomi şi molecule existente în mediul înconjurător, evoluează sub forma unor structuri care reunesc, într-un singur corp, mai multe elemente de viaţă, fiecare element înconjurat de propria structură de energie rotitoare. Prin evoluţia continuă a elementelor de viaţă dintr-un corp şi păstrându-şi fiecare propria structură de energie rotitoare, toate împreună se înfăşoară într-o membrană protectoare şi se înconjoară şi cu o nouă structură de energie rotitoare. Se ajunge astfel la structura celulară. Toată această evoluţie a viului, de la formele incipiente la celulă, s-a desfăşurat în mod haotic, nedirijat şi în mod natural, pe baza legilor generale.

Aşa s-a desfăşurat pe planeta noastră şi aşa se desfăşoară oriunde în Univers, dacă există condiţii prielnice.

Cu privire la viaţa celulară, se cuvin trei remarci:

-        În primul rând, să remarcăm că îi sânt proprii cele patru însuşiri: supravieţuirea, învăţarea, înmulţirea şi adaptarea la mediu.

-        În al doilea rând, să remarcăm că fiecare celulă vie este înconjurată de o membrană protectoare şi de o structură de energie rotitoare.

-        În al treilea rând, să remarcăm că este forma supremă de organizare haotică a viului. Mai mult decât forma celulară, pe cale naturală, haotică, viaţa nu mai poate produce, mai departe nu mai poate evolua.

Şi totuşi, realitatea noastră pământeană arată că viaţa a evoluat şi după apariţia celulei, ba chiar în mod fantastic de spectaculos. Pentru a înţelege ce cauze au determinat această fantastică evoluţie, să vedem ce deosebeşte viaţa postcelulară de viaţa subcelulară.

Cu câteva zeci de ani în urmă, ar fi fost destul de dificil, dacă nu chiar imposibil, de răspuns la întrebarea în ce constă diferenţa dintre viaţa subcelulară şi viaţa celulară. Astăzi însă avem un răspuns clar şi fără echivoc: codul genetic.

Înainte de a trece mai departe însă, încă o remarcă referitoare la viaţa subcelulară. Apariţia şi evoluţia vieţii subcelulare s-au produs şi se vor produce continuu, în mod haotic, natural, atâta vreme cât va exista apă în stare lichidă şi Soarele va lumina Pământul, cu o intensitate luminoasă suficientă.

2  Codul genetic

Aşadar, succint, ce este şi ce caracteristici are codul genetic.

Codul genetic, conform [2], asemenea unui program informatic, ghidează evoluţia tuturor speciilor vii, de la bacterie la om, individ cu individ, de-a lungul întregii perioade cât aceştia se află în lumea vie.

Compus dintr-un şir de succesiuni de câte 3 nucleotide (baze azotate) numite codoni, codul genetic este un sistem biochimic care stabileşte relaţia dintre acizii nucleici şi proteine. Codul genetic are un număr fix de 64 de codoni, dintre care 61 sânt codoni de sens, care codifică aminoacizii, iar 3 sânt codoni nonsens sau stop, care marchează sfârşitul codificării.

Principalele caracteristici ale codului genetic sânt:

-        Este nesuprapus, adică doi codoni vecini nu au nucleotide comune.

-        Nu are virgule, adică citirea informaţiei se face cursiv, fără întreruperi, până la oprirea acesteia de către un codon stop.

-        Este degenerat, adică acelaşi aminoacid poate fi codificat de mai mulţi codoni, fiind mai mulţi codoni decât aminoacizi. Degenerarea nu este o eroare ci măreşte posibilităţile de combinare a nucleotidelor şi combate erorile de sinteză proteică.

-        Este universal, adică aceeaşi codoni codifică acelaşi aminoacid în toată lumea vie. Diferă doar succesiunea codonilor în structura acizilor nucleici, ceea ce asigură unicitatea speciei.

-        Are un grad redus de ambiguitate.

Aşadar, codul genetic stabileşte o corespondenţă între codoni şi aminoacizi în cadrul procesului de sinteză a proteinelor. Există 20 de aminoacizi specifici celulelor vii şi 64 de codoni diferiţi, formaţi prin aranjarea câte trei a celor 4 tipuri de baze azotate, unii aminoacizi putând fi codificaţi de mai mulţi codoni.

3  Implementarea codului genetic. Codul vieţii

Să observăm mai întâi că, aşa cum s-a arătat în paragraful precedent, codul genetic este un program informatic. Ori programele informatice nu cresc nici în copaci şi nici nu se află în stare naturală în sol. Un program informatic are un autor şi, pentru folosire, necesită o implementare.

Totodată, caracteristica de universalitate a codului genetic arată că, cu câteva variaţii minore, el este comun tuturor formelor de viaţă de pe planeta noastră, de la bacterii până la om. Cu toate diferenţele uriaşe care există între microorganisme şi mamifere, de pildă, codul genetic este acelaşi, aceleaşi baze azotate intră în alcătuirea acizilor nucleici şi aceiaşi codoni codifică aceiaşi aminoacizi.

Din universalitatea codului genetic rezultă:

-        originea sa unică şi

-        aceeaşi istorie evolutivă, pentru toată lumea vie.

Iar din originea unică şi aceeaşi istorie evolutivă a codului genetic decurge concluzia firească a provenienţei acestuia din afara lumii vii şi a implementării în lumea vie, încă de la apariţia organismelor unicelulare.

Dacă la unicitatea originii şi istoriei evolutive adăugăm şi faptul că acizii nucleici permit stocarea informaţiei cu o stabilitate deosebită, fapt ce permite codului genetic să rămână neschimbat în celulă şi să se transmită urmaşelor acesteia pe durate de timp cosmice, avem o întărire a concluziei de mai sus.

Codul genetic este cea mai durabilă alcătuire cunoscută până în prezent şi reprezintă un mijloc excepţional de stocare a unui program informatic, a unui program de evoluţie.

Dar, din concluzia de mai sus, rezultă şi problema modului de implementare a programului în celula vie, simultan şi la scara planetei.

Pentru a răspunde la problema implementării codului genetic, în primul rând, să reamintim că acesta a apărut la organismele unicelulare şi să constatăm că celula are, pe lângă o membrană protectoare, şi o structură de energie care o înconjoară şi înglobează toate structurile de energie ale elementelor de viaţă ce-o alcătuiesc, aşa numita aură. Deci, codul genetic, programul informatic de evoluţie a celulei, a putut fi implementat în structura de energie a celulei.

Aşa se explică prezenţa codului genetic în toate organismele care au evoluat din cele unicelulare.

În al doilea rând, să remarcăm că implementarea codului genetic s-a produs simultan, la nivel planetar.

În al treilea rând, să constatăm necesitatea existenţei atât a codului genetic cât şi a organismului care să execute implementarea, la momentul producerii acestei operaţiuni.

Cum implementarea s-a produs în structurile de energie ale celulelor, prin interacţiuni cu acestea, asemenea interacţiuni nu puteau fi făcute decât tot de o structură de energie. Şi cum implementarea s-a făcut la nivel planetar, simultan, structura de energie care a implementat codul genetic este o sturctură de energie planetară.

Până aici, toate bune şi frumoase şi la locul lor. Numai că, apare un ce?

Pe de o parte, la codul genetic am vorbit de codoni, nucleotide, aminoacizi, toate fiind elemente materiale. Pe de altă parte, la implementarea codului genetic am vorbit de o structură de energie planetară care a implementat codul genetic în structurile de energie ale tuturor celulelor vii existente pe planetă. Păi, ceva nu se leagă. Dacă structurile de energie ale celulelor conţin în interiorul lor structuri materiale cu masă şi energie, structura de energie planetară nu conţine masă, prin urmare nu conţine codonii, nucleotidele şi aminoacizii codului genetic. Am ajuns într-o înfundătură? Aparent, da, dar numai aparent.

Ieşirea din fundătură este una singură: admiterea că structura materială a codului genetic este transpunerea materială a unui cod informatic structurat energetic. Prin urmare, nu codul genetic a fost implementat, ci în structurile de energie ale celulelor vii a fost implementat un cod informatic structurat energetic, pe baza căruia s-au structurat elementele codului genetic şi ansamblarea lor structurală, simultan cu maturizarea celulei. Astfel, pe baza codului informatic structurat energetic şi implementat în aura celulei, se dezvoltă şi propria structură a codului genetic al celulei, prin care este ghidată apoi toată evoluţia celulei câtă vreme este vie, până la moarte.

E posibil însă un program informatic structurat energetic?

În paragraful 5.10 din capitolul 5 „Fotonul  - structura elementară (fundamentală) de energie” din [1], s-a demonstrat caracterul extraordinar al fotonului de a fi suport şi vehicul de informaţie, datorită caracterului său discret, starea sa având o corespondenţă unică în mulţimea numerelor naturale, fiind un multiplu al valorii stropului de energie giroscopică. Aceasta înseamnă că e posibilă alcătuirea unui program informatic pe bază de fotoni, compact şi stabil, cu valenţe deosebite. Un asemenea program informatic, cu o structură pur energetică, este uşor implementat de structura de energie planetară, în orice structură de energie celulară, şi  serveşte ca program de bază pentru realizarea structurii materiale a codului genetic, în pas cu formarea celulei însăşi, structură care, odată realizată, dirijează evoluţia ulterioară a celulei.

Prin urmare, codul genetic al celulei este un program informatic material care se formează ca subprogram al unui cod informatic structurat energetic şi aflat în propria structură de energie a celulei. Pe durata vieţii celulei, evoluţia ei este dirijată de codul genetic care se află sub strict control al codului informatic structurat energetic. Aceasta înseamnă că în codul informatic structurat energetic se află nu numai instrucţiunile necesare formării structurii materiale a codului genetic, ci şi instrucţiunile necesare cadrului general de evoluţie.   

Pentru a simplifica expunerea analizei, convenim ca în continuare să denumim codul informatic structurat energetic prin codul vieţii, iar structura de energie a corpului material prin aură, indiferent dacă esta unicelular sau pluricelular, bacterie, plantă sau animal.

Cu aceste precizări, putem conchide: codul genetic este instrumentul material prin care codul vieţii dirijează evoluţia materială a celulei.

Aşadar, codul vieţii este un program informatic amplu, ce conţine toate instrucţiunile necesare evoluţiei vieţii pe planeta noastră şi esta implementat în aura corpurilor vii.

Codul vieţii conţine subprograme privitoare la:

-        formarea şi structurarea codului genetic,

-        evoluţia materială a viului şi

-        evoluţia spirituală a viului.

Prin evoluţie materială înţelegem evoluţia corpului material, ca masă şi energie, iar prin evoluţie spirituală înţelegem evoluţia conştiinţei de sine, atât ca conştiinţă cât şi ca atitudine, comportament, etc.

Îmi dau seama şi înţeleg ce impresie au făcut cele afirmate mai sus asupra cititorului şi mai ales asupra unuia la curent cu realizările geneticii: o aiureală! Şi nu mă miră. De aceea, găsesc cu cale să întrerup expunerea firească a propriului raţionament şi a propriei demonstraţii, pentru o paranteză explicativă.

Astăzi, computerul ne-a invadat pur şi simplu viaţa, devenind un instrument indispensabil aproape în toate domeniile de activitate. Şi oricărui utilizator de computer îi este clar că nu poate fi utilizat computerul fără a avea instalat un soft de operare. La rândul lui, softul de operare conţine o serie de aplicaţii, fiecare destinată pentru executarea unor operaţii precis definite.

Aşa de exemplu, pe computerul meu am instalat softul de operare Microsoft Windows care are aplicaţiile: Listă de lectură, Alarme şi ceas, Accesorii windows, Accesibilitate windows, Centru de feedbak, Sfaturi. La acestea se adaugă softul Microsoft Office cu aplicaţiile: Power Point, Word, XL. Fiecare dintre aceste aplicaţii are o serie întreagă de subaplicaţii destinate executării unor operaţiuni strict determinate. De exemplu, aplicaţia Word are subaplicaţie de scris fişiere, de executat tabele, de executat desene şi altele. Toate aceste aplicaţii şi subaplicaţii se execută sub autoritatea softului de operare şi cu instrucţiunile de operare ale acestuia. Aplicaţiile nu au instrucţiuni proprii de operare ci au structurate modul şi succesiunea de accesare a anumitor instrucţiuni de operare care sânt necesare executării unei anumite operaţiuni. De exemplu, dacă am ales aplicaţia Calculator şi vreau să adun numerele a şi b, tastez numărul a, aleg oparaţia de adunare tastând +, tastez şi numărul b şi cer rezultatul prin tastarea =. La tastarea =, instrucţiunile de adunare ale softului de bază adună numerele a şi b şi afişează rezultatul.

Poate unora li se par plictisitoare aceste scurte explicaţii, dar le-am expus ca să poată fi făcută analogia cu aplicaţia Mersul a fiecărui om, inclusiv a dumneavoastră.

Mersul, una dintre cele mai banale aplicaţii din viaţa noastră, constă din acţiunea coordonată, într-o succesiune strict determinată, a unor serii de muşchi de la mbele picioare. Indiferent că mergem la cumpărături sau la plimbare, în parc, pe stradă sau prin casă, mersul este acelaşi şi este executat de aceleeaşi grupe de muşchi care acţionează în aceeaşi succesiune şi sub aceeaşi coordonare şi fără participarea conştientului nostru. Noi doar am dat comanda: la bucătărie, în parc sau la vecinul de peste drum.

Vedeţi, dragii mei, cum mersul se înscrie perfect operaţiei de adunare exemplificată mai sus sau scrierii unui fişier pe computer? Mersul este unul dintre subprogramele care ne umplu viaţa, dar dacă aș fi spus direct acest lucru, nu mă îndoiesc că replica ar fi fost: fugi d-aci cu d-astea. Acum însă staţi pe gânduri: oare?

Ei bine, ca să vă conving şi mai mult, să vă reamintesc că mersul nu e un subprogram înnăscut. La naştere n-am ştiut să mergem. Am învăţat să mergem când oasele şi muşchii piciorelor s-au întremat pentru a susţine corpul. Ajutaţi sau din propria pornire, cu ridicături şi căzături, cu chinuri şi cu încordare am învăţat treptat să facem primii paşi. Apoi am prins curaj şi mersul ne-a devenit firesc şi personal. Da, şi personal, pentru că deşi aceiaşi muşchi sânt folosiţi la mers de toţi oamenii, succesiunea şi intensitatea încordării lor nu este chiar identică şi de-aci rezultă diferenţele de mers: mai uşor, mai apăsat, mai lin, mai săltăreţ ş.a.m.d.

Şi cum mersul ca subprogram nu poate fi coordonat de programul informatic codul genetic aflat în celulele muşchilor, este evident că este coordonat de un alt program informatic, care este superior codului genetic. Ba chiar mai mult, acelaşi program informatic superior coordonează, simultan cu mersul, şi activitatea celulelor din muşchii care produc mersul, corespunzător nevoilor de mers, dar şi activitatea tuturor organelor corpului corespunzător efortului depus.

Aşadar, rezultă că atât peste subprogramul de mers şi peste toate subprogramele ce ne umplu viaţa cât şi peste subprogramul codul genetic, aflat în toate celulele organismului viu, stă un program informatic comun şi general care mai sus a fost numit codul vieţii. 

Întărindu-ne această convingere, vom înţelege mai uşor cele ce urmează şi că programul codul vieţii este structurat energetic şi nu material fiindcă va coordona şi subprogramul de formare a conştiinţei umane, care este fără conţinut de masă şi dispusă în aura umană.    

Totodată, analogia cu computerul de mai sus ne ajută să afirmăm că chiar specialiştii din domeniul geneticii au înţeles şi au interpretat greşit codul genetic. Departe de noi ideea de a învinovăţi pe cineva de asta, deoarece este firesc ca, la prima cunoaştere a unui fenomen, înţelegerea şi interpretarea acestuia să nu fie chiar cele reale. La noi chiar este o vorbă care spune că prima impresie este mai totdeauna înşelătoare. De aceea, considerăm că sânt importante înţelegerea şi percepţia corecte asupra codului genetic, pentru a direcţiona mai eficient şi mai corect cercetările din domeniu.

În primul rând, considerăm că este fundamental să se schimbe percepţia potrivit căreia codul genetic este un program informatic autonom, deoarece este doar o aplicaţie a unui program informatic superior (codul vieţii) care cuprinde întregul organism, cu toate organele sale inclusiv cu puzderia de celule din fiecare organ. Corespunzător acestei noi percepţii, se va înţelege că prin intervenţia genetică asupra celulelor unui organ, se pot perturba funcţionarea şi vitalitatea întregului organism, prin afectarea acţiunilor softului general al organismului, pe de o parte.

În al dilea rând, se va înţelege că mutaţiile genetice, prin care se realizează evoluţia speciilor, nu sânt întâmplătoare, nu sânt rodul hazardului, ci dimpotrivă ele urmează unui plan şi se produc atunci când etapa de evoluţie şi condiţiile înconjurătoare sânt oportune.

Şi în al treilea rând, va trebui să ne revizuim o serie de teorii referitoare la fiziologia organismelor vii, pentru a înţelege interacţiunea dintre codul vieţii din aura organismului şi codurile genetice din celulele diverselor organe ale corpului acestuia, interacţiune care se realizează prin intermediul creierului şi sistemului nervos. Totodată, nu fără surprindere, va trebui să constatăm că sediul conştiinţei umane (sufletului) nu este creierul, ci este aura.

Limitându-ne doar la aceste remarci, revenim la codul vieţii şi urmărim şi alte aspecte ale acestuia.

Cum evoluţiile viului, atât cea materială cât şi cea spirituală se desfăşoară în condiţii de mediu mereu schimbătoare, codul vieţii are instrucţiuni care imprimă subprogramelor sale caracterul de autoadaptare, ceea ce presupune că:

-        găsesc soluţii la schimbarea condiţiilor şi

-        adaptează funcţionarea codului genetic noilor condiţii.

Pe proprietatea de autoadaptare se bazează întreaga evoluţie a viului, inclusiv selecţia naturală cercetată cu atâta măiestrie de Darwin şi expusă în vestita sa lucrare „Originea speciilor” din 1859. Dar tot pe autoadaptarea codului vieţii se bazează şi evoluţia în salt.

În mod efectiv, autoadaptarea la condiţiile concrete în care se desfăşoară viaţa se realizează prin activarea sau dezactivarea anumitor gene din codul genetic, ceea ce are ca efect modificarea unor funcţii sau comportamente ale corpului viu, astfel încât să poată vieţui satisfăcător în noile condiţii de viaţă.

Pe baza celor expuse mai sus, putem deja să schiţăm parcursul iniţial al vieţii omului, de exemplu.

Codul vieţii, care este prezent în aura bărbatului, se implementează şi în aura spermatozoizilor produşi de glandele sale seminale. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu ovulele produse de femeie. Prin fecundarea ovulului de către spermatozoid, cele două aure se contopesc şi unul dintre cele două coduri ale vieţii devine dominant şi coordonator, stabilind sexul embrionului şi preluând controlul asupra dezvoltării acestuia. Pe măsură ce se formează celulele embrionului, în acestea se formează şi elementele materiale ale codului genetic, conform instrucţiunilor din codul vieţii coordonator. Pe toată perioada de dezvoltare intrauterină, embrionul şi fătul ce se dezvoltă din el cresc sub instrucţiunile codului vieţii coordonator, cu conlucrarea activă a corpului mamei dirijat de codul vieţii acesteia. La naştere, fătul se separă de mamă şi îşi începe viaţa în mod independent, sub propriul cod al vieţii, dar încă mai are nevoie de sprijin matern, în primii ani de viaţă.

Privitor fie la codul genetic fie la codul vieţii, lumea vie se împarte în două categorii:

-        purtătoare de cod genetic şi de codul vieţii şi

-        nepurtătoare de cod genetic şi de codul vieţii.

Lumea vie purtătoare de cod genetic a fost descrisă mai sus.

Se cuvin câteva cuvinte şi despre lumea vie nepurtătoare de cod genetic. Vieţuitoarele acesteia sânt primele care au apărut pe planetă şi dezvoltarea şi evoluţia lor au fost anarhice, nedirijate şi atât apariţia cât şi evoluţia se desfăşoară sub acţiunea legilor fundamentale ale Universului. (A se vedea postarea "Molecula de apă şi apa vie"). Fiind structuri subcelulare nu au aură. Deşi nedirijată, evoluţia lor a dus la apariţia şi proliferarea şi de vieţuitoare celulare cu aură, cu structură de energie peste întreaga celulă. Când s-a produs implementarea codului vieţii, acesta a fost introdus în aura vieţuitoarelor celulare, iar vieţuitoarele subcelulare au rămas fără cod şi fără cod sânt şi în prezent.

Apropo de prezent. Vieţuitoare cu structuri subcelulare s-au format continuu, se formează şi astăzi şi se vor forma cât pe planetă vor fi condiţii prielnice vieţii. Şi cum evoluţia lor este haotică, caracteristicile lor nu pot fi prevăzute. Este cazul viruşilor care apar continuu şi sub forme neprevăzute. De aceea, cât condiţiile de pe planetă vor fi prielnice vieţii, vom avea continuu de luptat cu astfel de viruşi de diverse forme.

4  Raţiunea umană (sufletul)

În sfârşit, a venit momentul să ne întrebăm care este scopul acestei tumultuoase dar fascinante evoluţii a viului. Cum toată evoluţia este ghidată de un program informatic, codul vieţii, şi acesta, ca orice program, serveşte unui scop impus de autorul său.

În [1], conform moştenirii culturale a poporului dac, popor care a avut înţelepciunea ca, încă acum zece mii de ani, să intuiască atât existenţa lui Dumnezeu, căruia i-a închinat rugăciunea „Tatăl nostru”, cât şi existenţa sufletului omenesc şi nemurirea acestuia, am numit Dumnezeu pe autorul programului codul vieţii şi am considerat că scopul final al evoluţiei vieţii este un produs al omului social, un produs al omului încadrat în societate, dar care supravieţuieşte omului social, aceasta fiind raţiunea umană.

Raţiunea umană nu este doar o facultate a omului, ci este o structură de energie care

-        îmbracă întregul organism uman,

-        supravieţuieşte decesului organismului uman şi

-        se autoînzestrează cu cunoştinţe, însuşiri şi aptitudini, de-a lungul întregii vieţi a organismului uman, pe baza însuşirii de învăţare şi în cadrul unui mediu social.

Raţiunea umană este structura de energie a omului social, structură care, pe baza însuşirii de învăţare şi într-un mediu social, se autoînzestrează şi cu însuşirea de a şti, de a cunoaşte, de a gândi logic şi de a judeca, a analiza şi a interpreta fenomenele din mediul înconjurător, indiferent de natura lor materială, socială sau spirituală.

După cum reiese chiar din definiţie, raţiunea umană prezintă câteva aspecte deosebite, asupra cărora este necesar să stăruim.

Primul aspect este al supravieţuirii după decesul organismului uman. Cum după decesul organismului uman numai aura, ca structură de energie, se poate detaşa de corpul mort, însemnă că locul raţiunii umane este în aură.

Al doilea aspect este acela că raţiunea umană este obţinută pe baza instrucţiunilor subprogramelor codului vieţii referitoare la dezvoltările materială şi spirituală ale omului. Este locul să remarcăm supleţea şi permisivitatea instrucţiunilor subprogramelor codului vieţii, care permit dezvoltarea continuă a raţiunii umane, atât pe baza propriei activităţi şi experienţe ale omului ca individ cât şi pe baza moştenirilor realizate de societatea umană de-a lungul existenţei sale.

Aşa cum am declarat mai sus, referitor la codul genetic, că programele informatice nu cresc nici în copaci şi nici nu se află în sol sau în subsol, nici raţiunea umană nu creşte liberă în natură, indiferent de bogăţia şi complexitatea acesteia. Tocmai pentru asta a fost conceput şi implementat programul informatic codul vieţii.

Programul informatic codul vieţii, făurit de Dumnezeu şi implementat în lumea vie celulară şi pluricelulară, este un program complex, un program cadru, capabil să creeze subprograme cu destinaţii precise, să le monitorizeze în desfăşurarea lor, să le adapteze la condiţiile mediului înconjurător şi să le perfecţioneze pentru a îmbunătăţi performanţele.

Dintre subprogramele codului vieţii, se evidenţiază mai întâi codul genetic, cum s-a arătat şi mai sus, care se formează în toate celulele corpului încă din faza embrionară. Alături de codul genetic, se formează însă sumedenie de alte subprograme care servesc la evoluţia materială şi spirituală a organismului viu. Unele subprograme se formează împreună cu codul genetic în stadiul embrionar, iar altele se formează de-a lungul vieţii organismului.

Printre subprogramele care se formează se pot enumera, alături de codul genetic,  subprogramele privind funcţionarea inimii, auzului, mişcarea membrelor şi suptului, formate încă în stadiul embrionar, şi respiraţia, mâncatul, mersul, vorbitul, văzul, comportamente, atitudini, raţionamente,  analize, demonstraţii şi multe altele, formate de-a lungul vieţii organismului.

Toate subprogramele sânt supuse monitorizării şi sânt adaptabile şi perfectibile în funcţie de schimbările mediului înconjurător şi de nevoile de performanţă.

Deşi depozitate în aură şi obţinute sub instrucţiunile subprogramelor codului vieţii, atât cunoştinţele cât şi capacitatea de a gândi şi de a analiza logic şi raţional sânt obţinute prin organele şi simţurile corpului uman material. La această activitate contribuie toate organele corpului, în proporţii diferite fireşte, rolul central şi preponderent însă fiind al creierului. În toată activitatea umană, creierul este organul de interfaţă a aurei cu corpul uman material.

Principalele activităţi pe care creierul le execută ca interfaţă a aurei cu corpul uman material sânt:

-        Monitorizează starea tuturor organelor corpului uman şi mediului înconjurător şi transmite datele codului vieţii din aură.

-        Primeşte de la codul vieţii deciziile rezultate din monitorizare şi le transmite organelor corpului.

-        Memorează activitatea curentă şi datele, faptele şi rezultatele obţinute, în memoria sa operativă.

-        Descarcă datele din memoria operativă în memoria de bază din aură, pe durata somnului.

Prin urmare, nu creierul, aşa cum s-a crezut până în prezent, ci aura este depozitara întregii activităţi a omului şi a tuturor datelor şi rezultatelor obţinute de-a lungul întregii sale vieţi. Aşa că, în clipa morţii, când aura se desprinde de corpul material, aura poartă în ea toate faptele, datele şi rezultatele realizate şi obţinute de om în toată viaţa sa.

Toate cele conţinute în aură, obţinute şi înfăptuite de om de-a lungul vieţii, constituie ceea ce mai sus a fost numită raţiunea umană.

Având în vedere însă moştenirea culturală a dacilor, în [1] am folosit, cu precădere, termenul de suflet în locul celui de raţiune umană. 

(A se vedea şi postările „Conştiinţa umană şi Raţiunea universală”, „Există Dumnezeu?”, „Credinţa în Dumnezeu”).

Bibliografia

1  CONSTANTIN TEODORESCU: Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. Bucureşti 2015.

    Ediţia a 5 – a revizuită şi adăugită.

2   ALEXANDRA DOLFI:  Codul genetic. Wikipedia.