Codul genetic - înţelegere şi interpretare greşite
Autor: ing. Constantin Teodorescu
Articolul "Codul genetic - înţelegere şi interpretare greşite" prezintă codul genetic ca aplicaţie (subprogram) al unui program informatic mai amplu, numit codul vieţii, implementat de Dumnezeu în aură, care dirijează evoluţia întregului organism.Cuprins:
1 Programul
(tendinţa) de evoluţie a vieţii
2 Codul
genetic
3
Implementarea codului genetic. Codul vieţii
4 Raţiunea
umană (sufletul)
1 Programul (tendinţa) de evoluţie a vieţii
Parcurgând, cu mintea bineînţeles, tot traseul de
evoluţie a vieţii, de la elementul de viaţă la organismele monocelulare, în
continuare prin regnurile vegetal şi animal şi terminând cu omul, ne uimeşte
atât măiestria cu care a fost executată această impresionantă lucrare, cât şi
faptul că toată această măiastră lucrarea a fost realizată prin folosirea, cu
multă iscusinţă e drept, doar a însuşirilor de supravieţuire, de învăţare şi de
înmulţire, într-o neîntreruptă luptă cu condiţiile de mediu aflate în continuă
schimbare. Şi, cu toată uimirea şi admiraţia pentru o asemenea lucrare, nu ne
putem înăbuşi câteva întrebări:
-
Ce le mână, pe vieţuitoare, în lupta cruntă şi
perpetuă cu ostilitatea mediului încon-jurător? Evident – supravieţuirea.
-
Ce a permis, vieţuitoarelor, să înfrunte
primejdiile şi să învingă? Evident – învăţarea.
-
Cum au reuşit vieţuitoarele să-şi susţină asaltul
perpetuu, în lupta pentru supravieţuire? Evident – prin înmulţire.
Şi tot evidentă pare concluzia, pe baza acestor
trei răspunsuri, că evoluţia vieţii este o consecinţă naturală, legică,
firească.
Să nu ne grăbim însă cu concluzia, pentru că mai
există câteva „de ce?” – uri:
-
De ce toată evoluţia a fost şi este numai
crescătoare, de la simplu la complex, de la inferior la superior, de la mai
puţin eficient la mai eficient?
-
De ce fiecare etapă încununează toate eforturile
precedente, pentru a se obţine exact ce trebuie, în etapa următoare?
-
De ce evoluţia s-a oprit la om?
Şi răspunsurile la aceste „de ce?” – uri, se înscriu
tot într-un registru interogativ:
-
Oare, pentru că toată evoluţia vieţii este
străbătută de o tendinţă clară, care urmăreşte un scop predeterminat?
-
Oare, toate etapele evoluţiei se înşiră, ca
mărgelele pe firul de aţă, de-a lungul şi în cadrul acestei tendinţe, se
subscriu aceluiaşi scop?
-
Oare, omul e scopul final?
După aceste întrebări şi pe baza lor, să purcedem
la o scurtă analiză a evoluţiei vieţii.
Mai întâi, să constatăm că este progresivă, adică
creşte cu fiecare pas, cu fiecare etapă, atât în complexitate cât şi în
calitate. Cu fiecare etapă, se obţin organisme mai complexe, mai bine
structurate, cu abilităţi mai mari de supravieţuire, de învăţare şi de adaptare
la mediu. Urmărind arborele genealogic al diferitelor specii, nu se constată
nici dezvoltări dezordonate şi nici involuţii, evoluţia nefiind nici haotică şi
nici regresivă. Când o specie nu mai are potenţial de dezvoltare, când şi-a
epuizat rezervele şi capacităţile de a evolua, pur şi simplu dispare şi lasă
locul altor specii.
Apoi, să remarcăm tendinţa spre organizare
socială, care nu este proprie numai omului. Este prezentă la unele specii de
peşti oceanici, care supravieţuiesc în cârduri mari, de sute de mii de
indivizi, printr-o uimitoare coordonare a comportării. Este prezentă la păsări,
în special în timpul migraţiilor. Este prezentă la animalele ierbivore:
antilope, bivoli, elefanţi, zebre, zimbri, etc. Este prezentă la animalele de
pradă: lupi, lei, hiene, etc. Este prezentă la toate speciile de maimuţe. În
toate cazurile menţionate, există o formă socială primară, de grup, de cârd, cu
reguli simple de convieţuire, dar foarte stricte.
Pe o treptă superioară de organizare sânt situate
societăţile de furnici şi de albine. În aceste societăţi, pe lângă coordonarea
unică, există şi o diviziune, o specializare a indivizilor pe funcţii bine
determinate, fie că este vorba de înmulţire, fie că este vorba de procurarea
hranei, de construcţia adăpostului sau de paza acestuia. La aceste societăţi se
remarcă dârzenia şi tenacitatea, cu care se apără când sânt atacate, armonia şi
hărnicia conlucrării, pentru obţinerea hranei, devotamentul faţă de grup, toate
rezultate dintr-o deplină egalitate a indivizilor şi din înţelegerea
necesităţii apartenenţei la grup.
La societatea umană nu ne referim aici, acesteia
fiindu-i închinată o analiză separată. (A se vedea postarea „Analiza societăţii
umane”).
Limitându-ne numai la aceste două aspecte ale
evoluţiei vieţii, evoluţia progresivă şi tendinţa spre organizarea socială,
putem deja să afirmăm că evoluţia vieţii este ghidată încă din primele sale
forme şi pe toată desfăşurarea sa, de un program precis, de o tendinţă unică,
program şi tendinţă care au un scop bine determinat.
Totodată, să remarcăm că programul (tendinţa) de
evoluţie există în sine, independent de existenţa elementului de viaţă şi
organismelor vii. Dar implementarea lui(ei) nu a putut fi făcută decât pe o
anumită treaptă a evoluţiei vieţii şi, după aceea, a acţionat şi a direcţionat procesul
de evoluţie a vieţii.
De asemenea, apariţia elementului de viaţă s-a
produs şi se produce numai în anumite condiţii ale mediului înconjurător, fiind
o consecinţă legică, firească a existenţei condiţiilor de mediu prielnice, sub
acţiunea legilor fundamentale universale.
Dar declanşarea maiestosului şi triumfalului
proces de evoluţie a vieţii, nu a fost posibilă decât prin implementarea
programului (tendinţei) de evoluţie.
Prin urmare, condiţiile
necesare şi suficiente de apariţie şi de producere a elementelor de viaţă (a
germenilor de viaţă) sânt: existenţa condiţiilor de mediu prielnice şi acţiunea
legilor fundamentale universale.
Dar numai existenţa condiţiilor de mediu prielnice
şi acţiunea legilor fundamentale universale, stabilite în capitolul 9 din [1],
nu sânt suficiente pentru declanşarea procesului dirijat de evoluţie. (A se
vedea şi postarea „Legile fundamentale ale Universului”).
Condiţia
necesară şi suficientă pentru declanşarea şi desfăşurarea procesului dirijat de
evoluţie este implementarea programului (tendinţei) de evoluţie, în structurile
alcătuite din elemente de viaţă. Numai ca urmare a
implementării programului (tendinţei) de evoluţie, procesul de evoluţie a
vieţii s-a putut desfăşura, de-a lungul milioanelor de ani, la amploarea şi cu
succesul pe care le constatăm astăzi.
Programul (tendinţa) conţine în sine şi scopul
final. Şi, cu surprindere vom afla, după cum s-a demonstrat în [1], că scopul
final nu este omul, aşa cum s-ar putea crede, la prima impresie.
Existenţa programului (tendinţei) de evoluţie a
vieţii implică răspuns, cel puţin, şi la întrebările:
-
în ce constă programul,
-
cine l-a conceput şi
-
cum a fost implementat?
Dar, înainte de a căuta răspunsul la aceste
întrebări, trebuie lămurită altă problemă: oare viaţa este ghidată pe toată
evoluţia sa? Un răspuns afirmativ la această întrebare ar conduce, neapărat, la
concluzia că viaţa, fiind programată pe toată evoluţia sa, s-a născut conform
programului, deci apariţia şi evoluţia vieţii sânt consecinţele aceluiaşi
program. O asemenea concluzie nu numai că ar neaga demonstraţia apariţiei
vieţii pe cale naturală, efectuată în capitolul 10 din [1], dar ar nega şi
apariţia şi evoluţia continuă a vieţii în forme incipiente, care nu sânt
programate.
Apariţia şi evoluţia vieţii incipiente, conform
demonstraţiei din [1], s-au produs pe cale naturală, numai prin acţiunea
legilor universale analizate în capitolul 9 din [1], aplicate în condiţiile
prielnice menţionate: existenţa apei în stare lichidă şi a sursei de fotoni.
Nici o lege sau forţă în afara celor generale şi universale n-a intervenit.
Prin urmare, trebuie să admitem că evoluţia vieţii
are două etape distincte:
-
primă etapă, imediat după apariţie, de evoluţie
haotică, neprogramată, şi
-
a doua etapă de evoluţie programată.
În prima etapă, deşi evoluţia formelor incipiente
de viaţă este haotică şi neprogramată, le sânt caracteristice câteva însuşiri
sau proprietăţi generale, cum ar fi:
-
supravieţuirea,
-
învăţarea,
-
înmulţirea prin divizare şi
-
adaptarea la mediu.
Oricât ar părea de surprinzător, aceste însuşiri
ale formelor incipiente de viaţă decurg din aceleaşi legi generale ce se aplică
în tot Universul: forţele de atracţie dintre energii şi dintre mase, acţiunea
liniară şi unidirecţională a forţelor, forţa fiind gradientul energiei în
mişcare, apariţia forţei centrifuge la orice rotaţie de energie sau de masă cu
energie, formarea şi evoluţia structurilor de energie cu mişcare giroscopică
proprie şi altele. (A se vedea postarea "Legile fundamentale ale Universului").
Pe baza însuşirilor şi cu aplicarea aceloraşi legi
generale, formele incipiente de viaţă, prin captarea selectivă de atomi şi
molecule existente în mediul înconjurător, evoluează sub forma unor structuri
care reunesc, într-un singur corp, mai multe elemente de viaţă, fiecare element
înconjurat de propria structură de energie rotitoare. Prin evoluţia continuă a
elementelor de viaţă dintr-un corp şi păstrându-şi fiecare propria structură de
energie rotitoare, toate împreună se înfăşoară într-o membrană protectoare şi
se înconjoară şi cu o nouă structură de energie rotitoare. Se ajunge astfel la
structura celulară. Toată această evoluţie a viului, de la formele incipiente
la celulă, s-a desfăşurat în mod haotic, nedirijat şi în mod natural, pe baza
legilor generale.
Aşa s-a desfăşurat pe planeta noastră şi aşa se
desfăşoară oriunde în Univers, dacă există condiţii prielnice.
Cu privire la viaţa celulară, se cuvin trei
remarci:
-
În primul rând, să remarcăm că îi sânt proprii
cele patru însuşiri: supravieţuirea, învăţarea, înmulţirea şi adaptarea la
mediu.
-
În al doilea rând, să remarcăm că fiecare celulă
vie este înconjurată de o membrană protectoare şi de o structură de energie
rotitoare.
-
În al treilea rând, să remarcăm că este forma
supremă de organizare haotică a viului. Mai mult decât forma celulară, pe cale
naturală, haotică, viaţa nu mai poate produce, mai departe nu mai poate evolua.
Şi totuşi, realitatea noastră pământeană arată că
viaţa a evoluat şi după apariţia celulei, ba chiar în mod fantastic de
spectaculos. Pentru a înţelege ce cauze au determinat această fantastică
evoluţie, să vedem ce deosebeşte viaţa postcelulară de viaţa subcelulară.
Cu câteva zeci de ani în urmă, ar fi fost destul
de dificil, dacă nu chiar imposibil, de răspuns la întrebarea în ce constă
diferenţa dintre viaţa subcelulară şi viaţa celulară. Astăzi însă avem un
răspuns clar şi fără echivoc: codul
genetic.
Înainte de a trece mai departe însă, încă o
remarcă referitoare la viaţa subcelulară. Apariţia şi evoluţia vieţii
subcelulare s-au produs şi se vor produce continuu, în mod haotic, natural,
atâta vreme cât va exista apă în stare lichidă şi Soarele va lumina Pământul,
cu o intensitate luminoasă suficientă.
2 Codul genetic
Aşadar, succint, ce este şi ce caracteristici are
codul genetic.
Codul genetic, conform [2], asemenea unui program
informatic, ghidează evoluţia tuturor speciilor vii, de la bacterie la om,
individ cu individ, de-a lungul întregii perioade cât aceştia se află în lumea
vie.
Compus dintr-un şir de succesiuni de câte 3
nucleotide (baze azotate) numite codoni, codul genetic este un sistem biochimic
care stabileşte relaţia dintre acizii nucleici şi proteine. Codul genetic are
un număr fix de 64 de codoni, dintre care 61 sânt codoni de sens, care codifică
aminoacizii, iar 3 sânt codoni nonsens sau stop, care marchează sfârşitul
codificării.
Principalele caracteristici ale codului genetic
sânt:
-
Este nesuprapus,
adică doi codoni vecini nu au nucleotide comune.
-
Nu are
virgule, adică citirea informaţiei se face cursiv, fără
întreruperi, până la oprirea acesteia de către un codon stop.
-
Este degenerat,
adică acelaşi aminoacid poate fi codificat de mai mulţi codoni, fiind mai mulţi
codoni decât aminoacizi. Degenerarea nu este o eroare ci măreşte posibilităţile
de combinare a nucleotidelor şi combate erorile de sinteză proteică.
-
Este universal,
adică aceeaşi codoni codifică acelaşi aminoacid în toată lumea vie. Diferă doar
succesiunea codonilor în structura acizilor nucleici, ceea ce asigură
unicitatea speciei.
-
Are un grad redus de ambiguitate.
Aşadar,
codul genetic stabileşte o corespondenţă între codoni şi aminoacizi în
cadrul procesului de sinteză a proteinelor. Există 20 de aminoacizi
specifici celulelor vii şi 64 de codoni diferiţi, formaţi prin aranjarea câte
trei a celor 4 tipuri de baze azotate, unii aminoacizi putând fi codificaţi de
mai mulţi codoni.
3 Implementarea codului genetic. Codul vieţii
Să
observăm mai întâi că, aşa cum s-a arătat în paragraful precedent, codul
genetic este un program informatic. Ori programele informatice nu cresc nici în
copaci şi nici nu se află în stare naturală în sol. Un program informatic are
un autor şi, pentru folosire, necesită o implementare.
Totodată,
caracteristica de universalitate a codului genetic arată că, cu câteva
variaţii minore, el este comun tuturor formelor de viaţă de pe planeta noastră,
de la bacterii până la om. Cu toate diferenţele uriaşe care există între
microorganisme şi mamifere, de pildă, codul genetic este acelaşi, aceleaşi baze
azotate intră în alcătuirea acizilor nucleici şi aceiaşi codoni codifică
aceiaşi aminoacizi.
Din
universalitatea codului genetic rezultă:
-
originea sa unică şi
-
aceeaşi istorie evolutivă, pentru toată lumea vie.
Iar din
originea unică şi aceeaşi istorie evolutivă a codului genetic decurge concluzia
firească a provenienţei acestuia din afara lumii vii şi a implementării în lumea vie, încă de la
apariţia organismelor unicelulare.
Dacă la
unicitatea originii şi istoriei evolutive adăugăm şi faptul că acizii nucleici
permit stocarea informaţiei cu o stabilitate deosebită, fapt ce permite codului
genetic să rămână neschimbat în celulă şi să se transmită urmaşelor acesteia pe
durate de timp cosmice, avem o întărire a concluziei de mai sus.
Codul
genetic este cea mai durabilă alcătuire cunoscută până în prezent şi reprezintă
un mijloc excepţional de stocare a unui program informatic, a unui program de
evoluţie.
Dar, din concluzia
de mai sus, rezultă şi problema modului de implementare a programului în celula
vie, simultan şi la scara planetei.
Pentru a
răspunde la problema implementării codului genetic, în primul rând, să
reamintim că acesta a apărut la organismele unicelulare şi să constatăm că
celula are, pe lângă o membrană protectoare, şi o structură de energie care o
înconjoară şi înglobează toate structurile de energie ale elementelor de viaţă
ce-o alcătuiesc, aşa numita aură. Deci, codul genetic, programul informatic de
evoluţie a celulei, a putut fi implementat în structura de energie a celulei.
Aşa se
explică prezenţa codului genetic în toate organismele care au evoluat din cele
unicelulare.
În al
doilea rând, să remarcăm că implementarea codului genetic s-a produs simultan,
la nivel planetar.
În al
treilea rând, să constatăm necesitatea existenţei atât a codului genetic cât şi
a organismului care să execute implementarea, la momentul producerii acestei
operaţiuni.
Cum
implementarea s-a produs în structurile de energie ale celulelor, prin
interacţiuni cu acestea, asemenea interacţiuni nu puteau fi făcute decât tot de
o structură de energie. Şi cum implementarea s-a făcut la nivel planetar,
simultan, structura de energie care a implementat codul genetic este o sturctură de energie planetară.
Până aici, toate bune şi frumoase şi la locul lor.
Numai că, apare un ce?
Pe de o parte, la codul genetic am vorbit de
codoni, nucleotide, aminoacizi, toate fiind elemente materiale. Pe de altă
parte, la implementarea codului genetic am vorbit de o structură de energie
planetară care a implementat codul genetic în structurile de energie ale
tuturor celulelor vii existente pe planetă. Păi, ceva nu se leagă. Dacă
structurile de energie ale celulelor conţin în interiorul lor structuri
materiale cu masă şi energie, structura de energie planetară nu conţine masă,
prin urmare nu conţine codonii, nucleotidele şi aminoacizii codului genetic. Am
ajuns într-o înfundătură? Aparent, da, dar numai aparent.
Ieşirea din fundătură este una singură: admiterea
că structura materială a codului genetic
este transpunerea materială a unui cod informatic structurat energetic.
Prin urmare, nu codul genetic a fost implementat, ci în structurile de energie
ale celulelor vii a fost implementat un cod informatic structurat energetic, pe
baza căruia s-au structurat elementele codului genetic şi ansamblarea lor
structurală, simultan cu maturizarea celulei. Astfel, pe baza codului
informatic structurat energetic şi implementat în aura celulei, se dezvoltă şi
propria structură a codului genetic al celulei, prin care este ghidată apoi
toată evoluţia celulei câtă vreme este vie, până la moarte.
E posibil însă un program informatic structurat
energetic?
În paragraful 5.10 din capitolul 5 „Fotonul - structura elementară (fundamentală) de
energie” din [1], s-a demonstrat caracterul extraordinar al fotonului de a fi
suport şi vehicul de informaţie, datorită caracterului său discret, starea sa
având o corespondenţă unică în mulţimea numerelor naturale, fiind un multiplu al
valorii stropului de energie giroscopică. Aceasta înseamnă că e posibilă
alcătuirea unui program informatic pe bază de fotoni, compact şi stabil, cu
valenţe deosebite. Un asemenea program informatic, cu o structură pur
energetică, este uşor implementat de structura de energie planetară, în orice
structură de energie celulară, şi
serveşte ca program de bază pentru realizarea structurii materiale a
codului genetic, în pas cu formarea celulei însăşi, structură care, odată
realizată, dirijează evoluţia ulterioară a celulei.
Prin urmare, codul genetic al celulei este un
program informatic material care se formează ca subprogram al unui cod
informatic structurat energetic şi aflat în propria structură de energie a
celulei. Pe durata vieţii celulei, evoluţia ei este dirijată de codul genetic
care se află sub strict control al codului informatic structurat energetic.
Aceasta înseamnă că în codul informatic structurat energetic se află nu numai
instrucţiunile necesare formării structurii materiale a codului genetic, ci şi
instrucţiunile necesare cadrului general de evoluţie.
Pentru a simplifica expunerea analizei, convenim
ca în continuare să denumim codul informatic structurat energetic prin codul vieţii, iar structura de energie
a corpului material prin aură,
indiferent dacă esta unicelular sau pluricelular, bacterie, plantă sau animal.
Cu aceste precizări, putem conchide: codul genetic este instrumentul material prin care codul vieţii dirijează evoluţia materială a celulei.
Aşadar, codul
vieţii este un program informatic amplu, ce conţine toate instrucţiunile
necesare evoluţiei vieţii pe planeta noastră şi esta implementat în aura corpurilor vii.
Codul vieţii conţine subprograme privitoare la:
-
formarea şi structurarea codului genetic,
-
evoluţia materială a viului şi
-
evoluţia spirituală a viului.
Prin evoluţie materială înţelegem evoluţia
corpului material, ca masă şi energie, iar prin evoluţie spirituală înţelegem
evoluţia conştiinţei de sine, atât ca conştiinţă cât şi ca atitudine,
comportament, etc.
Îmi dau seama şi înţeleg ce impresie au făcut cele
afirmate mai sus asupra cititorului şi mai ales asupra unuia la curent cu
realizările geneticii: o aiureală! Şi nu mă miră. De aceea, găsesc cu cale să
întrerup expunerea firească a propriului raţionament şi a propriei
demonstraţii, pentru o paranteză explicativă.
Astăzi, computerul ne-a invadat pur şi simplu
viaţa, devenind un instrument indispensabil aproape în toate domeniile de
activitate. Şi oricărui utilizator de computer îi este clar că nu poate fi
utilizat computerul fără a avea instalat un soft de operare. La rândul lui,
softul de operare conţine o serie de aplicaţii, fiecare destinată pentru
executarea unor operaţii precis definite.
Aşa de exemplu, pe computerul meu am instalat
softul de operare Microsoft Windows care are aplicaţiile: Listă de lectură,
Alarme şi ceas, Accesorii windows, Accesibilitate windows, Centru de feedbak,
Sfaturi. La acestea se adaugă softul Microsoft Office cu aplicaţiile: Power
Point, Word, XL. Fiecare dintre aceste aplicaţii are o serie întreagă de
subaplicaţii destinate executării unor operaţiuni strict determinate. De
exemplu, aplicaţia Word are subaplicaţie de scris fişiere, de executat tabele,
de executat desene şi altele. Toate aceste aplicaţii şi subaplicaţii se execută
sub autoritatea softului de operare şi cu instrucţiunile de operare ale
acestuia. Aplicaţiile nu au instrucţiuni proprii de operare ci au structurate
modul şi succesiunea de accesare a anumitor instrucţiuni de operare care sânt
necesare executării unei anumite operaţiuni. De exemplu, dacă am ales aplicaţia
Calculator şi vreau să adun numerele a şi b, tastez numărul a, aleg oparaţia de
adunare tastând +, tastez şi numărul b şi cer rezultatul prin tastarea =. La
tastarea =, instrucţiunile de adunare ale softului de bază adună numerele a şi
b şi afişează rezultatul.
Poate unora li se par plictisitoare aceste scurte
explicaţii, dar le-am expus ca să poată fi făcută analogia cu aplicaţia Mersul
a fiecărui om, inclusiv a dumneavoastră.
Mersul, una dintre cele mai banale aplicaţii din
viaţa noastră, constă din acţiunea coordonată, într-o succesiune strict
determinată, a unor serii de muşchi de la mbele picioare. Indiferent că mergem
la cumpărături sau la plimbare, în parc, pe stradă sau prin casă, mersul este
acelaşi şi este executat de aceleeaşi grupe de muşchi care acţionează în
aceeaşi succesiune şi sub aceeaşi coordonare şi fără participarea conştientului
nostru. Noi doar am dat comanda: la bucătărie, în parc sau la vecinul de peste
drum.
Vedeţi, dragii mei, cum mersul se înscrie perfect
operaţiei de adunare exemplificată mai sus sau scrierii unui fişier pe
computer? Mersul este unul dintre subprogramele care ne umplu viaţa, dar dacă
aș fi spus direct acest lucru, nu mă îndoiesc că replica ar fi fost: fugi d-aci
cu d-astea. Acum însă staţi pe gânduri: oare?
Ei bine, ca să vă conving şi mai mult, să vă
reamintesc că mersul nu e un subprogram înnăscut. La naştere n-am ştiut să
mergem. Am învăţat să mergem când oasele şi muşchii piciorelor s-au întremat
pentru a susţine corpul. Ajutaţi sau din propria pornire, cu ridicături şi
căzături, cu chinuri şi cu încordare am învăţat treptat să facem primii paşi.
Apoi am prins curaj şi mersul ne-a devenit firesc şi personal. Da, şi personal,
pentru că deşi aceiaşi muşchi sânt folosiţi la mers de toţi oamenii,
succesiunea şi intensitatea încordării lor nu este chiar identică şi de-aci
rezultă diferenţele de mers: mai uşor, mai apăsat, mai lin, mai săltăreţ
ş.a.m.d.
Şi cum mersul ca subprogram nu poate fi coordonat
de programul informatic codul genetic aflat în celulele muşchilor, este evident
că este coordonat de un alt program informatic, care este superior codului
genetic. Ba chiar mai mult, acelaşi program informatic superior coordonează,
simultan cu mersul, şi activitatea celulelor din muşchii care produc mersul,
corespunzător nevoilor de mers, dar şi activitatea tuturor organelor corpului
corespunzător efortului depus.
Aşadar, rezultă că atât peste subprogramul de mers
şi peste toate subprogramele ce ne umplu viaţa cât şi peste subprogramul codul
genetic, aflat în toate celulele organismului viu, stă un program informatic
comun şi general care mai sus a fost numit codul
vieţii.
Întărindu-ne această convingere, vom înţelege mai
uşor cele ce urmează şi că programul codul vieţii este structurat energetic şi
nu material fiindcă va coordona şi subprogramul de formare a conştiinţei umane,
care este fără conţinut de masă şi dispusă în aura umană.
Totodată, analogia cu computerul de mai sus ne
ajută să afirmăm că chiar specialiştii din domeniul geneticii au înţeles şi au
interpretat greşit codul genetic. Departe de noi ideea de a învinovăţi pe
cineva de asta, deoarece este firesc ca, la prima cunoaştere a unui fenomen,
înţelegerea şi interpretarea acestuia să nu fie chiar cele reale. La noi chiar
este o vorbă care spune că prima impresie este mai totdeauna înşelătoare. De
aceea, considerăm că sânt importante înţelegerea şi percepţia corecte asupra
codului genetic, pentru a direcţiona mai eficient şi mai corect cercetările din
domeniu.
În primul rând, considerăm că este fundamental să
se schimbe percepţia potrivit căreia codul genetic este un program informatic
autonom, deoarece este doar o aplicaţie a unui program informatic superior
(codul vieţii) care cuprinde întregul organism, cu toate organele sale inclusiv
cu puzderia de celule din fiecare organ. Corespunzător acestei noi percepţii,
se va înţelege că prin intervenţia genetică asupra celulelor unui organ, se pot
perturba funcţionarea şi vitalitatea întregului organism, prin afectarea
acţiunilor softului general al organismului, pe de o parte.
În al dilea rând, se va înţelege că mutaţiile
genetice, prin care se realizează evoluţia speciilor, nu sânt întâmplătoare, nu
sânt rodul hazardului, ci dimpotrivă ele urmează unui plan şi se produc atunci
când etapa de evoluţie şi condiţiile înconjurătoare sânt oportune.
Şi în al treilea rând, va trebui să ne revizuim o
serie de teorii referitoare la fiziologia organismelor vii, pentru a înţelege
interacţiunea dintre codul vieţii din aura organismului şi codurile genetice
din celulele diverselor organe ale corpului acestuia, interacţiune care se
realizează prin intermediul creierului şi sistemului nervos. Totodată, nu fără
surprindere, va trebui să constatăm că sediul conştiinţei umane (sufletului) nu
este creierul, ci este aura.
Limitându-ne doar la aceste remarci, revenim la
codul vieţii şi urmărim şi alte aspecte ale acestuia.
Cum evoluţiile viului, atât cea materială cât şi
cea spirituală se desfăşoară în condiţii de mediu mereu schimbătoare, codul
vieţii are instrucţiuni care imprimă subprogramelor sale caracterul de autoadaptare, ceea ce presupune că:
-
găsesc soluţii la schimbarea condiţiilor şi
-
adaptează funcţionarea codului genetic noilor
condiţii.
Pe proprietatea de autoadaptare se bazează
întreaga evoluţie a viului, inclusiv selecţia naturală cercetată cu atâta
măiestrie de Darwin şi expusă în vestita sa lucrare „Originea speciilor” din
1859. Dar tot pe autoadaptarea codului vieţii se bazează şi evoluţia în salt.
În mod efectiv, autoadaptarea la condiţiile
concrete în care se desfăşoară viaţa se realizează prin activarea sau
dezactivarea anumitor gene din codul genetic, ceea ce are ca efect modificarea
unor funcţii sau comportamente ale corpului viu, astfel încât să poată vieţui
satisfăcător în noile condiţii de viaţă.
Pe baza celor expuse mai sus, putem deja să
schiţăm parcursul iniţial al vieţii omului, de exemplu.
Codul vieţii, care este prezent în aura
bărbatului, se implementează şi în aura spermatozoizilor produşi de glandele
sale seminale. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu ovulele produse de femeie. Prin
fecundarea ovulului de către spermatozoid, cele două aure se contopesc şi unul
dintre cele două coduri ale vieţii devine dominant şi coordonator, stabilind
sexul embrionului şi preluând controlul asupra dezvoltării acestuia. Pe măsură
ce se formează celulele embrionului, în acestea se formează şi elementele
materiale ale codului genetic, conform instrucţiunilor din codul vieţii
coordonator. Pe toată perioada de dezvoltare intrauterină, embrionul şi fătul
ce se dezvoltă din el cresc sub instrucţiunile codului vieţii coordonator, cu
conlucrarea activă a corpului mamei dirijat de codul vieţii acesteia. La
naştere, fătul se separă de mamă şi îşi începe viaţa în mod independent, sub
propriul cod al vieţii, dar încă mai are nevoie de sprijin matern, în primii
ani de viaţă.
Privitor fie la codul genetic fie la codul vieţii,
lumea vie se împarte în două categorii:
-
purtătoare de cod genetic şi de codul vieţii şi
-
nepurtătoare de cod genetic şi de codul vieţii.
Lumea vie purtătoare de cod genetic a fost
descrisă mai sus.
Se cuvin câteva cuvinte şi despre lumea vie
nepurtătoare de cod genetic. Vieţuitoarele acesteia sânt primele care au apărut
pe planetă şi dezvoltarea şi evoluţia lor au fost anarhice, nedirijate şi atât
apariţia cât şi evoluţia se desfăşoară sub acţiunea legilor fundamentale ale
Universului. (A se vedea postarea "Molecula de apă şi apa vie"). Fiind structuri subcelulare nu au aură. Deşi nedirijată, evoluţia
lor a dus la apariţia şi proliferarea şi de vieţuitoare celulare cu aură, cu
structură de energie peste întreaga celulă. Când s-a produs implementarea
codului vieţii, acesta a fost introdus în aura vieţuitoarelor celulare, iar
vieţuitoarele subcelulare au rămas fără cod şi fără cod sânt şi în prezent.
Apropo de prezent. Vieţuitoare cu structuri
subcelulare s-au format continuu, se formează şi astăzi şi se vor forma cât pe
planetă vor fi condiţii prielnice vieţii. Şi cum evoluţia lor este haotică,
caracteristicile lor nu pot fi prevăzute. Este cazul viruşilor care apar
continuu şi sub forme neprevăzute. De aceea, cât condiţiile de pe planetă vor
fi prielnice vieţii, vom avea continuu de luptat cu astfel de viruşi de diverse
forme.
4 Raţiunea umană (sufletul)
În sfârşit, a venit momentul să ne întrebăm care
este scopul acestei tumultuoase dar fascinante evoluţii a viului. Cum toată
evoluţia este ghidată de un program informatic, codul vieţii, şi acesta, ca
orice program, serveşte unui scop impus de autorul său.
În [1], conform moştenirii culturale a poporului
dac, popor care a avut înţelepciunea ca, încă acum zece mii de ani, să
intuiască atât existenţa lui Dumnezeu, căruia i-a închinat rugăciunea „Tatăl
nostru”, cât şi existenţa sufletului omenesc şi nemurirea acestuia, am numit
Dumnezeu pe autorul programului codul vieţii şi am considerat că scopul final
al evoluţiei vieţii este un produs al omului social, un produs al omului
încadrat în societate, dar care supravieţuieşte omului social, aceasta fiind raţiunea umană.
Raţiunea umană nu este doar o facultate a omului,
ci este o structură de energie care
-
îmbracă întregul organism uman,
-
supravieţuieşte decesului organismului uman şi
-
se autoînzestrează cu cunoştinţe, însuşiri şi
aptitudini, de-a lungul întregii vieţi a organismului uman, pe baza însuşirii
de învăţare şi în cadrul unui mediu social.
Raţiunea
umană este structura de energie a omului social, structură care, pe baza
însuşirii de învăţare şi într-un mediu social, se autoînzestrează şi cu
însuşirea de a şti, de a cunoaşte, de a gândi logic şi de a judeca, a analiza
şi a interpreta fenomenele din mediul înconjurător, indiferent de natura lor
materială, socială sau spirituală.
După cum reiese chiar din definiţie, raţiunea
umană prezintă câteva aspecte deosebite, asupra cărora este necesar să stăruim.
Primul aspect este al supravieţuirii după decesul
organismului uman. Cum după decesul organismului uman numai aura, ca structură
de energie, se poate detaşa de corpul mort, însemnă că locul raţiunii umane
este în aură.
Al doilea aspect este acela că raţiunea umană este
obţinută pe baza instrucţiunilor subprogramelor codului vieţii referitoare la
dezvoltările materială şi spirituală ale omului. Este locul să remarcăm
supleţea şi permisivitatea instrucţiunilor subprogramelor codului vieţii, care
permit dezvoltarea continuă a raţiunii umane, atât pe baza propriei activităţi
şi experienţe ale omului ca individ cât şi pe baza moştenirilor realizate de
societatea umană de-a lungul existenţei sale.
Aşa cum am declarat mai sus, referitor la codul
genetic, că programele informatice nu cresc nici în copaci şi nici nu se află
în sol sau în subsol, nici raţiunea umană nu creşte liberă în natură,
indiferent de bogăţia şi complexitatea acesteia. Tocmai pentru asta a fost
conceput şi implementat programul informatic codul vieţii.
Programul informatic codul vieţii, făurit de
Dumnezeu şi implementat în lumea vie celulară şi pluricelulară, este un program
complex, un program cadru, capabil să creeze subprograme cu destinaţii precise,
să le monitorizeze în desfăşurarea lor, să le adapteze la condiţiile mediului
înconjurător şi să le perfecţioneze pentru a îmbunătăţi performanţele.
Dintre subprogramele codului vieţii, se
evidenţiază mai întâi codul genetic, cum s-a arătat şi mai sus, care se
formează în toate celulele corpului încă din faza embrionară. Alături de codul
genetic, se formează însă sumedenie de alte subprograme care servesc la
evoluţia materială şi spirituală a organismului viu. Unele subprograme se
formează împreună cu codul genetic în stadiul embrionar, iar altele se formează
de-a lungul vieţii organismului.
Printre subprogramele care se formează se pot
enumera, alături de codul genetic,
subprogramele privind funcţionarea inimii, auzului, mişcarea membrelor
şi suptului, formate încă în stadiul embrionar, şi respiraţia, mâncatul,
mersul, vorbitul, văzul, comportamente, atitudini, raţionamente, analize, demonstraţii şi multe altele,
formate de-a lungul vieţii organismului.
Toate subprogramele sânt supuse monitorizării şi
sânt adaptabile şi perfectibile în funcţie de schimbările mediului înconjurător
şi de nevoile de performanţă.
Deşi depozitate în aură şi obţinute sub
instrucţiunile subprogramelor codului vieţii, atât cunoştinţele cât şi
capacitatea de a gândi şi de a analiza logic şi raţional sânt obţinute prin
organele şi simţurile corpului uman material. La această activitate contribuie
toate organele corpului, în proporţii diferite fireşte, rolul central şi
preponderent însă fiind al creierului. În toată activitatea umană, creierul este organul de interfaţă a aurei cu corpul uman
material.
Principalele activităţi pe care creierul le
execută ca interfaţă a aurei cu corpul uman material sânt:
-
Monitorizează starea tuturor organelor corpului
uman şi mediului înconjurător şi transmite datele codului vieţii din aură.
-
Primeşte de la codul vieţii deciziile rezultate
din monitorizare şi le transmite organelor corpului.
-
Memorează activitatea curentă şi datele, faptele
şi rezultatele obţinute, în memoria sa operativă.
-
Descarcă datele din memoria operativă în memoria
de bază din aură, pe durata somnului.
Prin urmare, nu creierul, aşa cum s-a crezut până
în prezent, ci aura este depozitara întregii activităţi a omului şi a tuturor
datelor şi rezultatelor obţinute de-a lungul întregii sale vieţi. Aşa că, în
clipa morţii, când aura se desprinde de corpul material, aura poartă în ea
toate faptele, datele şi rezultatele realizate şi obţinute de om în toată viaţa
sa.
Toate cele conţinute în aură, obţinute şi
înfăptuite de om de-a lungul vieţii, constituie ceea ce mai sus a fost numită raţiunea umană.
Având în vedere însă moştenirea culturală a
dacilor, în [1] am folosit, cu precădere, termenul de suflet în locul celui de raţiune umană.
(A se vedea şi postările
„Conştiinţa umană şi Raţiunea universală”, „Există Dumnezeu?”, „Credinţa în
Dumnezeu”).
Bibliografia
1
CONSTANTIN TEODORESCU: Structură
şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. Bucureşti 2015.
Ediţia a 5 – a revizuită şi adăugită.
2 ALEXANDRA DOLFI: Codul genetic. Wikipedia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu