Colapsul (infirmarea) teoriei lui Einstein

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articoul "Colapsul (infirmarea) teoriei lui Einstein" demonstrează, pe baza legii fundamentale a mişcării, că teoria lui Einstein este falsă, nu este veridică. Legea fundamentală a mişcării a fost demonstrată în studiul "Structură şi evoluţie" al autorului.

Cuprins:

1  Legea fundamentală a mişcării
2  Colapsul (infirmarea) teoriei lui Einstein

1  Legea fundamentală a mişcării

Admitem că un corp de masă m, sub acţiunea forţei de atracţie F_aM a unui alt corp de masă M, cu M > m, se deplasează cu distanţa r_m spre corpul M, dispus la distanţa r.

Pentru analiza mişcării corpului m spre corpul M, sub acţiunea forţei gravitaţionale F_aM, ne folosim de figura 1.

Pentru a avea o reprezentare cât mai clară a producerii mişcării, pe figura 1 sânt reprezentate, pe axe diferite, viteza şi distanţa parcursă ale corpului m.

Figura 1.  Mişcarea gravitaţională a masei m atrasă de masa M.

a) Spaţiul parcurs r_m. b) Viteza de mişcare v.

La distanţa r_m, corpul m a căpătat viteza v şi, având în vedere că acceleraţia este constantă şi în locul vitezei v poate fi folosită viteza medie, timpul de-a lungul căruia s-a produs mişcarea este exprimat prin relaţia

    (1)

Acelaşi timp este exprimat şi prin raportul dintre viteza v şi acceleraţia a:

        (2)

Prin eliminarea timpului din relațiile (1) şi (2) se obţine relaţia

 

      (3)

Folosirea timpului în relațiile (1) şi (2) s-ar putea să pară surprinzătoare, fiindcă noţiunea de timp n-a mai fost folosită de-a lungul studiului, în afară de capitolul 3 în care a fost exprimată axioma timpului şi determinate relaţiile timpului în mişcarea giroscopică. Dar nu trebuie să fie nimic surprinzător deoarece, aşa cum s-a precizat în capitolul 3, Universul şi Dumnezeu nu au nici timp şi nici spaţiu, fiind veşnici şi pretutindeni, iar toate procesele ce se desfăşoară oriunde în Univers au un început şi un sfârşit, au o întindere şi o cuprindere, au un timp şi un spaţiu de desfăşurare. Iar mişcarea gravitaţională a corpului m către corpul M, sub acţiunea forţei de atracţie dintre cele două corpuri, este un proces căruia îi sânt proprii un timp şi un spaţiu de desfăşurare, este un proces care are un început şi un sfârşit.

Conform relaţiei (3), raportul creşterilor Dr_m şi Dv este proporţional tot cu raportul v/a, adică

    (4)

Trecând la limită, pentru Dv ® 0, relaţia (4) devine relaţia

     (5)

sau

   (6)

Prin integrare se obţine

  (7)

Din condiţiile r_m = 0 şi v = 0, rezultă că C = 0 şi relaţia (7) capătă forma

     (8)

Relaţia (8) este cunoscută în fizică. De exemplu în [1], la cădere (liberă), se arată că viteza unui corp care cade cu acceleraţia g de la înălţimea h este dată de relaţia 

    (9)

Dacă relaţia (8) este amplificată cu m, masa corpului m, aceasta devine

    (10)

Cum produsul masei cu acceleraţia este egal cu forţa care produce mişcarea, adică

         (11)

şi cum produsul forţei F_aM cu distanţa r_m reprezintă lucrul mecanic efectuat prin mişcarea liniară a masei m pe distanţa r_m, adică 

     (12)

în care E_mL reprezintă energia consumată pentru mişcarea corpului m pe distanţa parcursă r_m,_.relația (10) devine succesiv

   (13)

Relația (13) arată că produsul (mv²) reprezintă întreaga energie ce trece prin masa corpului m, pe durata mişcării acesteia pe distanţa r_m, adică 

    (14)

în care E_mc este energia acumulată în corpul m pe durata mișcării sau energia cinetică cum mai este numită.

Din relațiile (13) şi (14) rezultă că

        (15)

Introducerea relaţiei (8) în relaţia (15), conduce la expresia

     (16)

Luând în considerare relația (11), din relaţia (16) rezultă relaţia

        (17)

adică, modulul forţei de atracţie reprezintă raportul dintre energia de mişcare pe care corpul m o are într-un punct al traiectoriei şi distanţa parcursă până la acel punct.

Toate cele arătate mai sus confirmă, adâncesc şi lărgesc caracterizarea făcută mişcării în paragraful 9.2 din [2], care constă dintr-un flux de energie în mişcare. Mişcarea energiei poate fi asemuită mişcării unui val de apă, iar mişcarea corpului material poate fi asemuită cu trecerea apei printr-un furtun.

Ne-am referit până cum, doar la mişcarea gravitaţională de-a lungul distanţei r dintre corpurile de mase m şi M. Pentru a obţine o concluzie generală însă trebuie analizată şi mişcarea de rotaţie a corpului material. O asemenea analiză a fost făcută în subcapitolul 2.2 din [2] şi este preluată pe scurt.

Energia giroscopică e_g a elementului de masă m al unui corp material aflat în mişcare giroscopică este exprimată prin relaţia (2.2.3), care este reluată:

     (18)

în care w este viteza unghiulară de rotaţie, r_z este raza de rotaţie, iar R este raza corpului material  consi-derat sferic.

Gradientul energiei giroscopice, care este forţa centrifugă F_c, a fost determinat prin relaţia (2.2.7) şi este exprimat în funcţie de r_z astfel:

    (19)

Înmulţind şi împărţind cu r_z şi ţinând seama de relaţia (18), relaţia (19) devine

     (20)

care a fost considerată ca exprimând legea universală a producerii şi dependenţei forţei centrifuge a energiei giroscopice de energia care se roteşte.

Cum produsul F_cr_z reprezintă lucrul mecanic efectuat de forţa centrifugă, rezultă că mărimea 2e_g reprezintă energia consumată atât pentru deplasarea energiei e_g pe distanţa r_z cât şi pentru rotirea acesteia, împreună cu elementul de masă m, în jurul axei z, cu viteza w.

Conform relaţiei (2.2.29) din [2], lucrul mecanic necesar pentru deplasarea energiei e_g pe distanţa r_z este egal cu însăşi energia giroscopică e_g.

Ţinând seama de faptul că un e_g reprezintă lucrul mecanic pentru deplasarea energiei giroscopice de-a lungul razei r_z, celălalt e_g de la numărătorul relaţiei (20) reprezintă lucrul mecanic necesar pentru rotirea energiei giroscopice e_g pe arcul de cerc de lungimea razei r_z, împreună cu elementul de masă.

Totodată, cum întreaga circumferinţă are lungimea 2pr_z, rezultă că lucrul mecanic necesar pentru rotirea energiei giroscopice e_g pe tot cercul de rază r_z, împreună cu elementul de masă, este egal cu 2pe_g, adică din relaţia (20) rezultă şi relaţiile:

    (21)

Relaţiile (21), pe lângă faptul că exprimă lucrul mecanic necesar rotirii energiei giroscopice e_g a elementului de masă atât pe arcul de rază r_z cât şi pe circumferinţa 2pr_z, ne mai dezvăluie un aspect deosebit de important: dacă energia giroscopică este constantă, atunci şi lucrul mecanic necesar rotirii acesteia este constant indiferent de mărimea razei de rotaţie. Cu alte cuvinte, un element de energie e va fi rotit pe o circumferinţă de orice rază cu acelaşi lucru mecanic 2pe. (În capitolul 5 din [2], s-a demonstrat că 2pe este o constantă ciclică). 

Dacă se ţine seama că mişcarea de rotaţie constă în combinarea a două mişcări simultane, una liniară în lungul razei de rotaţie şi cealaltă de rotaţie pe circumferinţă, ambele mişcând aceeaşi cantitate de energie e_g, pe de o parte, şi că pe durata rotaţiei se efectuează lucru mecanic doar pentru rotaţia energiei e_g, egal cu constanta ciclică 2pe, mişcarea în lungul razei fiind stopată, pe de altă parte, constatăm deplina identitate între relaţiile (17) şi (20). Iar pe baza identităţii relaţiilor (17) şi (20), putem formula legea fundamentală a mişcării, în câmpul universal de energie, astfel:

Legea fundamentală a mişcării: La aplicarea unei forţe asupra masei sau energiei aflate în câmpul universal de energie, sub acţiunea combinată a forţei aplicate şi a forţei de atracţie a câmpului universal de energie, acestea execută o astfel de mişcare încât, pe toată durata şi pe tot parcursul mişcării, raportul dintre energia acumulată şi distanţa parcursă este egal cu modulul forţei aplicate, adică F_aM = E_mc/r_m, în cazul mişcării liniare, sau F_c = e/r_z, e fiind elementul de energie, în cazul rotaţiei.

Aceasta este legea fundamentală a mişcării, care mai poate fi numită şi legea  mişcării, şi este aplicabilă în tot cuprinsul câmpului universal de energie. Pe scurt, poate fi definită astfel:

Legea fundamentală a mişcării stabileşte că: Modulul forţei care execută mişcarea este egal cu raportul dintre energia pe care o mişcă şi distanţa parcursă de-a lungul mişcării, indiferent de forma de mişcare.

În cazul rotaţiei, legea fundamentală a mişcării este cunoscută ca forţa centrifugă, iar în cazul atracţiei dintre mase, ca mişcarea în câmp gravitaţional.

Să remarcăm şi faptul că din legea fundamentală a mişcării rezultă şi caracteristica de variaţie a energiei de mişcare a corpului material. Aşa de exemplu, în funcţie de acceleraţia cu care se mişcă corpul material, mişcarea poate fi accelerată, uniformă sau încetinită.

Referitor la curgerea de energie, să observăm că, în ambele feluri de mişcare, liniară sau de rotaţie, mişcarea se produce prin curgere de energie în sensul invers mişcării, astfel că, aparent, deosebirea constă numai în forma traiectoriei mişcării. Într-adevăr, aceasta este doar o aparenţă.

În realitate, între curgerile de energie liniară şi prin rotaţie există o deosebire fundamentală privitoare la felul cum se manifestă în câmpul de energie înconjurător.

Deoarece divergenţa forţei care execută o mişcare liniară este diferită de zero, după cum s-a demonstrat în finalul paragrafului 9.5 din [2], mişcarea liniară a energiei se produce ca o simplă curgere liniară, fără perturbaţii turbionare în planul perpendicular pe direcţia mişcării.

Lucrurile stau cu totul altfel însă în mişcarea de rotaţie a energiei, deoarece gradientul energiei giroscopice are şi divergenţa şi rotorul nule, relaţiile (5.33) şi (5.34), conform celor demonstrate în paragraful 5.3 din [2]. Având divergenţa nulă, gradientul energiei giroscopice are potenţial vectorial, iar în paragraful 5.5 din [2] a fost determinat acest potenţial vectorial, prin relaţia (5.57).

Existenţa potenţialului vectorial în mişcarea de rotaţie a energiei dovedeşte că aceasta este însoţită şi de o mişcare turbionară în planul perpendicular pe direcţia de mişcare de rotaţie, fapt demonstrat în paragrafele următoare ale capitolului 5 din [2], fiind factorul care determină formarea şi existenţa găurii centrale lipsită de energie, în lungul axei de rotaţie a structurii de energie cu mişcare de rotaţie, în formă de clepsidră şi simetrică faţă de planul ecuatorial.

Şi nu numai atât, conform celor arătate în subparagraful 6.1.4.3 din [2], mişcarea turbionară ce însoţeşte mişcarea de rotaţie produce o configurare diferită a aştrilor, în zona centrală a unei galaxii şi în vecinătatea găurii lipsite de energie. 

2  Colapsul (infirmarea) teoriei lui Einstein

Pe baza legilor de atracţie reciprocă dintre mase şi dintre energii, legii fundamentale a mişcării şi principiului că forţa este gradientul energiei în mişcare, în [2], a fost determinată, extrem de simplu, expresia matematică a legii gravitaţiei, cunoscuta lege a lui Newton. Alăturând acestor legi mişcarea giroscopică şi principiul corelaţiei energetice propriu acesteia, în [2], a fost elaborată o nouă concepţie asupra Universului şi lumii în care trăim.

Noua concepţie este simplă, pentru că se bazează pe un număr restrâns de legi şi principii, pe de o parte, dar şi pentru că atât enunţurile cât şi expresiile matematice ale legilor şi principiilor sânt relativ simple şi uşor de înţeles, pe de altă parte.

Totodată, este o concepţie unitară, pentru că, pe baza aceloraşi legi şi principii, explică toată gama de fenomene fizice din lumea înconjurătoare şi din cosmos: mişcarea giroscopică a corpului material şi a structurii de energie, electronul şi fotonul, formarea protonilor şi neutronilor din electroni, formarea nucleelor, formarea atomilor şi moleculelor, formarea structurilor de energie de la banalul vârtej la cicloanele tropicale şi la galaxii, inclusiv formarea sistemelor planetare. Nu numai că explică formarea diverselor structuri din microcosmosul atomic şi din Univers, dar explică şi stabilitatea şi evoluţia acestora.

Concepţia este şi completă pentru că toate relaţiile matematice sânt demonstrate în cadrul concepţiei, în interiorul ei, fără adausuri sau completări din alte teorii. Este cazul să reamintim importanţa demonstraţiei surprinzător de simplă a legii fundamentale a mişcării şi a demonstraţiei la fel de surprinzător de simplă a legii atracţiei universale, pe baza legii fundamentale a mişcării şi definirii forţei prin gradientul energiei în mişcare.

Fără a diminua cu nimic asupra priorităţii şi meritului lui Newton la demonstrarea legii gravitaţiei, ci dimpotrivă întărindu-i meritul descoperirii făcută cu peste trei secole în urmă, prin noua demonstrare a legii gravitaţiei, n-am făcut decât încadrarea ei firească în cadrul noii concepţii, ca produs al acesteia şi nu ca un adaus, ca un apendice, ca ceva din afara concepţiei şi lipit acesteia.      

Concepţia este şi coerentă pentru că legile şi principiile ei decurg toate din caracteristicile generale ale masei şi energiei, urmând aceeaşi logică interioară a concepţiei.

Totodată,  s-au creat premisele ca întreaga cunoaştere umană să se reaşeze pe baze noi, simple de înţeles şi de operat cu ele, pentru că nu necesită cunoştinţe care să depăşească nivelul liceal, ceea ce duce la o democratizare nebănuită a ştiinţei şi la accesul imediat şi nemijlocit la cercetarea de orice fel, a tineretului. 

Din elaborarea noii concepţii decurge, în mod firesc, necesitatea ca disciplinele fizice să fie rescrise şi reformulate: cosmogonia cu toate subdiviziunile sale, fizica cu toate capitolele ei (mecanica, căldura, electricitatea, optica, fizica atomică), chimia, tehnologia şi altele.

După cum uşor se observă din toate cele relatate mai sus, noua concepţie elaborată în studiul [2] înlătură teorii şi concepte ca: teoria relativităţii, echivalenţa masă – energie, mecanica cuantică, teoria bing-bengului, energia neagră, materia întunacată, gaura neagră, linia orizontului, teoria stringurilor, universuri paralele şi câte şi mai câte fantasmagorii, care pur şi simplu îşi pierd valabilitatea şi sensul, rămânând doar ca o etapă a cunoaşterii umane, etapă marcată în prezent de o fundătură fără ieşire.

De exemplu, referitor la echivalenţa masă – energie, iată ce se arată în [1], la formula lui Einstein: „formulă care stabileşte corespondenţa dintre masă şi energie în mecanica relativistă, exprimată prin relaţia:

       (22)

unde W este energia și m – masa de mişcare a unui corp, iar c – viteza luminii în vid. Când corpul se află în repaus, energia sa (de repaus) este dată de relaţia W_o = m_oc², unde m_o este masa de repaus a corpului. Diferenţiind prima relaţie se obţine:

   (23)

adică orice variaţie de energie a unui corp condiţionează o variaţie de masă.”

După cum se vede, Einstein şi-a construit teoria plecând de la premisele:

a)      masa corpului material este variabilă,

b)      energia intrinsecă a masei este funcţie de viteza luminii şi

c)      viteza luminii este constantă.

În realitate, lucrurile stau exact invers: masa este constantă, energia masei depinde de viteza ei de deplasare şi nu de viteza luminii, iar viteza luminii este variabilă.

Demonstraţia acestei realităţi este simplă.

Relația (14), care este reluată

      (24)

arată că produsul (mv²) reprezintă întreaga energie ce trece prin masa corpului m, pe durata mişcării acesteia, energie care se împarte în părţi egale în energia consumată pentru efectuarea mişcării, E_mL, şi energia acumulată în masa corpului, E_mc, numită energia cinetică.

Masa fiind constantă, indiferent de starea de mişcare sau de repaus în care se află, energia cinetică a masei depinde numai de viteza masei: E_mc = 0 când v = 0, când masa este în repaus, şi E_mc = mv²/2 când masa se mişcă cu viteza v.

Energia se acumulează în masa corpului în mişcare nu mărind masa, ci mărind viteza unghiulară de rotaţie a nucleelor şi a structurilor de energie din jurul nucleelor, nucleele şi structurile de energie din jurul lor având o mişcare giroscopică sincronă, pe toată durata existenţei lor structurale.

După cum se vede, energia masei în mişcare este funcţie de mărimea masei şi de viteza ei de deplasare, fără nici o legătură cu viteza luminii, pe de o parte. Pe de altă parte, masa unui corp se compune din masele atomilor care formează corpul, iar masele atomilor se compun din masele nucleelor şi electronilor ce se rotesc în jurul acestora. Ori atât electronii cât şi protonii şi neutronii care compun nucleele sânt particule stabile şi cu mase strict determinate, care nu se umflă sau se strâng ca un burete ci îşi menţin forma şi mărimea masei. (A se vedea şi postarea „Axiomele de existenţă a masei şi energiei” de pe blog).

Mişcarea masei nu constă în creşterea ei prin umflarea cu energie, ci constă în parcurgerea masei de către un flux de energie, provenit din câmpul universal de energie ce o înconjoară, sub acţiunea forţei care produce mişcarea. O parte a fluxului de energie străbate masa şi iese prin partea opusă direcţiei de mişcare şi se întoarce în câmpul universal de energie, constituind aşa-zisul lucru mecanic înfăptuit de mişcare. Cealaltă parte a fluxului de energie rămâne în interiorul masei şi constituie energia de mişcare sau energia cinetică cum mai este numită, care imprimă masei viteza v de mişcare.

Ca atare, premisele a) şi b) sânt false.

Privitor la viteza luminii, se cunoaşte că pot fi observate cu ochiul liber doar câteva mii de stele, iar cu telescopul sânt observate miliarde. Diferenţa este dată de intensitatea luminoasă a razelor ce vin de la stele, care este diminuată datorită distanţelor parcurse: la distanţe diferite şi diminuările sânt diferite. Asta înseamnă că, prin propagare, raza de lumină pierde din energie, ceea ce conduce, evident, la ideea că mişcarea razei de lumină este o mişcare încetinită şi nu uniformă. Acest raţionament este întărit şi de faptul că fotonul, componentul razei de lumină, este o structură de energie cu o puternică mişcare giroscopică şi cu constnta ciclică 2pe, e fiind stropul de energie. Datorită structurii cu constantă ciclică, la fiecare rotaţie, fotonul pierde energia echivalentă constantei ciclice, ceea ce duce la diminuarea energiei fotonului de-a lungul propagării.

Aşa că şi premisa c) este falsă.

Se mai poate ridica obiecţia că atât Einstein cât şi cei care i-au folosit teoria au demonstrat matematic.

Răspunsul este de asemenea simplu.

Matematica, deşi este principalul instrument al cunoaşterii, nu este o ştiinţă în sine. Matematica este un ansamblu logic şi coerent de axiome, teoreme, reguli de calcul şi algoritmi ce servesc la desfăşurarea de raţionamente, demonstraţii, deducţii, determinări şi calcule, în orice domeniu al lumii în care trăim. Problema nu e în aparatul matematic, care e logic şi coerent, ci problema este în veridicitatea rezultatelor demonstrate matematic. Veridicitatea rezultatelor nu este dată de aparatul matematic folosit ci de veridicitatea premiselor care au stat la baza aparatului matematic. Aparatul matematic serveşte doar la a demonstra că, pe baza premiselor de la care se porneşte, se pot obţine anumite rezultate. Iar dacă premisele sânt false, este evident că şi rezultatele vor fi false, indiferent de cât de sofisticat a fost sau nu aparatul matematic folosit. Aparatul matematic nu e un fetiş, nu e un scop în sine, ci este un minunat şi excepţional mijloc de a înţelege şi de a ne explica lumea în care trăim, cu condiţia de a porni de la premise reale şi certe şi nu de la plăsmuiri.

Aşa de exemplu, dacă adun o carte cu alte două cărţi, obţin trei cărţi. Dar dacă adun o fantomă cu o altă fantomă nu obţin nimic, deoarece fantomele nu există. De vină nu e operaţia de adunare, ci de vină e prosteala mea de a aduna un nimic cu alt nimic, în speranţa că voi obţine ceva, ceea ce e nefiresc. E adevărat că unii pretind că au obţinut, tot din nimic, întregul Univers, printr-un bing-bang fâsâit. Ei, ce să facem? Se mai întâmplă să se prostească şi savanţii, încercând să viseze, mânaţi de glorie, de dolar şi de existenţă.

Constatăm astfel că nu în aparatul matematic folosit de Einstein stă problema. Aparatul matematic, începând cu relaţia (9.83), este corect desfăşurat şi executat.

Problema constă în premisele pe care se bazează şi anume că masa corpului este variabilă şi că este dependentă de viteza luminii, care, la rândul ei, în vid este constantă. Premisele sânt luate ca axiome şi nu se încearcă măcar a se explica cum poate varia masa în funcţie de viteză, pentru că nu este avută în vedere masa concretă din atomi şi molecule, formată din nucleele şi electronii ce se rotesc în jurul lor, ci este avută în vedere o noţiune abstractă şi generală de masă. În asemenea condiţii şi teoria clădită pe astfel de premise este abstractă şi generală şi aplicabilă numai unor cazuri ipotetice, nu şi lumii reale în care trăim şi în care premisele pe care s-a bazat Einstein sânt false.

Lumea reală în care trăim există şi evoluează în strictă conformitate cu legile fundamentale universale care acţionează unitar şi în acelaşi mod în toate procesele şi structurile ce există în Univers, indiferent de amploarea şi succesiunea acestora. Acţiunile legilor fundamentale sânt aceleaşi indiferent dacă moleculele sânt prinse într-un proces fizic sau biologic sau într-un corp prins într-un sistem local sau cosmic.

În atom sau moleculă, într-o piatră sau într-un organism viu, pe planeta noastră sau în sistemul planetar, în galaxie sau în roiuri de galaxii, între mase şi energii acţionează aceleaşi forţe de atracţie reciprocă, mişcarea maselor şi energiilor se produce în acelaşi fel, energia trece prin masă fără a modifica masa ci doar viteza ei de mişcare.   

Astfel, lumea în care trăim e simplă în esenţa ei, aşa cum s-a demonstrat în prezentul capitol. O complicăm noi, în încercarea de a o înţelege pentru că este complexă într-adevăr  încrengătura de procese ce se desfăşoară simultan, influenţându-se reciproc. Cu pricepere şi răbdare însă, încâlceala, încet-încet, se desface.

Bibliografia

1  ION DIMA (coordonator):  Dicţionar de fizică. Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1972.

2  CONSTANTIN TEODORESCU:  Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. Bucureşti 2016. Ediţia a 5 – a revizuită şi adăugită.

Axiomele de existenţă ale masei şi energiei

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articolul "Axiomele masei şi energiei" prezintă axiomele de existenţă separată ale masei şi ale energiei şi de coabitare a acestora, pe baza legilor fundamentale universale, aşa cum au fost demonstrate în studiul "Structură şi evoluţie" al autorului.

Cuprins:

1  Premisele generale

2  Axiomele de existenţă a masei

3  Axiomele de existenţă a energiei

1   Premisele generale

În capitolul 9 din [1], a fost fundamentată o teorie nouă, logică şi coerentă, bazată doar pe două mărimi fundamentale ale Universului: masa şi energia. Pornind de la premisele că atât în cadrul energiei cât şi în cadrul masei acţionează forţe de atracţie reciprocă, au fost deduse şi exprimate matematic legile fundamentale care stau la baza tuturor fenomenelor ce se produc în Univers, inclusiv la formarea diverselor structuri şi la evoluţia acestora.

În acest articol, ne propunem să formulăm axiomele fundamentale care, alături de legile atracţiei reciproce dintre energii şi dintre mase, reglementează fenomenele ce se produc în toate colţurile Universului. Pentru aceasta, revenim asupra mărimilor fundamentale, masa şi energia, fiindcă axiomele tocmai la acestea se vor referi.

Aşadar, s-a considerat că întregul Univers este clădit din mărimile fundamentale: masa şi energia. Elementul fundamental al masei este grăuntele de masă, particulă de formă sferică, indivizibilă şi indestructibilă, iar elementul fundamental al energiei este stropul de energie, difuz şi indestructibil, după cum au fost definite în capitolele 4 şi 5 din [1].

Îngemănate cu mişcarea giroscopică, grăuntele de masă devine electron, iar stropul de energie devine foton. Electronul şi fotonul sânt elementele fundamentale ale Universului: electronul este elementul fundamental material, de materie, iar fotonul este elementul fundamental de energie.

Pe baza analizei separate a fiecăruia dintre elementele fundamentale, vom încerca să formulăm axiomele fundamentale pentru fiecare mărime fundamentală, adică pentru masă şi pentru energie.

2   Axiomele de existenţă a masei

Când ne referim la electron, trebuie să avem în vedere cele două componente ale sale:

a)      grăuntele de masă, de formă sferică, indivizibil şi indestructibil, şi

b)      energia care îi produce mişcarea giroscopică cu sau fără precesie, în funcţie de influenţele mediului înconjurător.

În [1], s-a demonstrat că, în funcţie de viteza unghiulară de rotaţie a mişcării sale giroscopice, electronul se poate afla în una dintre următoarele situaţii:

1)      În stare liberă, în plasma fierbinte. În această stare, electronul este caracterizat atât de mişcarea giroscopică cu rotaţie de miliarde de miliarde de ori pe secundă, cât şi de o mişcare liniară haotică datorită frecventelor ciocniri elastice şi inevitabile, dintre electroni.

2)      Fixat în structurile tip ciorchine ale protonilor şi neutronilor rezultate din ciocnirile plastice succesive ale electronilor, în plasma fierbinte în răcire. Structurile ciorchine ale protonilor şi neutronilor au mişcări giroscopice proprii, rezultate din ciocnirea plastică a electronilor cu mişcări giroscopice, evident cu viteze unghiulare de rotaţie mai reduse datorită răcirii plasmei şi ciocnirilor plastice. Energia mişcării giroscopice a neutronilor are o gaură centrală lipsită de energie filiformă, de-a lungul axei de rotaţie. Protonii în schimb, având o gaură centrală lipsită de energie de formă sferică în centru şi intermitent şi de-a lungul axei, cu raza dată de relaţia (7.68) din [1], au în jurul lor structuri de energie care se rotesc sincron cu mişcările lor giroscopice.

3)      În nucleele atomilor şi moleculelor, formate în procesul de răcire continuă a plasmei, prin ciocnirea plastică a protonilor şi neutronilor. Structurile de energie din jurul nucleelor se formează prin însumarea structurilor de energie din jurul protonilor, astfel că energia structurilor de energie din jurul nucleelor este proporţională cu numărul protonilor. 

4)      În mişcare orbitală în jurul nucleelor, în atomii şi moleculele diferitelor elemente şi corpuri materiale rezultate după răcirea completă a plasmei. În această stare, electronii execută simultan două tipuri de mişcări: una giroscopică fără precesie în jurul propriei axe şi una circulară în jurul nucleului, în cazul atomilor simpli. În cazul atomilor legaţi în molecule, mişcarea giroscopică a electronilor este cu precesie iar mişcarea orbitală se produce pe traiectorii de tipul ovalelor lui Cassini.     

Prin urmare, masa sub formă de materie, în toată întinderea nesfârşită a Universului şi în toate formele de structuri, de la electron, nucleu, atom şi moleculă până la galaxie, se află în una dintre situaţiile 1), 2), 3) sau 4), atât în starea de plasmă fierbinte sau plasmă în răcire cât şi în stările de agregare gazoasă, lichidă şi solidă.

În oricare dintre situaţii, acţionează legile atracţiei reciproce dintre mase şi dintre energii, care se manifestă prin:

-        forţa de atracţie dintre mase,

-        forţa centrifugă a mişcării giroscopice, produsă de atracţia câmpului universal de energie, care tinde să împrăştie energia giroscopică ce se roteşte, şi

-        forţa de atracţie a energiei ce se roteşte, care se opune forţei centrifuge.

Pe baza componentelor a) şi b) ale electronului şi a situaţiilor 1), 2), 3) şi 4) în care acesta se poate afla, putem formula axiomele de existenţă a masei, astfel:

Axioma 1:   Masa există numai în stare de materie şi numai în coabitare cu energia, care îi produce mişcarea.

Axioma 2:   Nu există masă în repaus absolut.

Pe baza axiomelor 1 şi 2, putem formula şi o axiomă generală necesară în analiza simultană a mai multor mărimi sau entităţi:

Axioma 3:   Două entităţi de naturi diferite pot coexista simultan în acelaşi loc şi în acelaşi timp.

Având în vedere forma granulară şi indestructibilă a masei şi coabitarea cu energia, putem formula şi axioma ciocnirii maselor:

Axioma 4:   Prin ciocnire, ca urmare a forţelor de atracţie dintre ele, masele corpurilor materiale se adună prin alipire.

3   Axiomele de existenţă a energiei

Energia, cealaltă componentă fundamentală a Universului, se poate afla în una dintre situaţiile:

1)      Difuză în câmpul universal de energie. În această situaţie energia umple Universul, se află peste tot şi este imperceptibilă.

2)      În mişcarea giroscopică sau liniară a masei, ca urmare a coabitării dintre masă şi energie.

3)      În structuri de energie pură şi cu mişcare giroscopică proprie. Asemenea structuri sânt:

• -        fotonul,
• -        aura din jurul fiinţelor vii şi
• -        fulgerul globular.

4)      În structuri de energie cu mişcare giroscopică, care înglobează şi corpuri materiale. Sânt structuri cu constantă ciclică şi au în centru aşa-zise „găuri negre”, care de fapt sânt găuri lipsite de energie, deoarece energia nu staţionează în ele ci doar le parcurge cu foarte mare viteză. Asemenea structuri sânt:

• -        Structurile de energie din jurul nucleelor atomilor singulari sau în molecule. Aceste structuri mai pot fi numite şi structuri subatomice.
• -        Galaxiile, cicloanele tropicale, tornadele şi vârtejurile.

Pe lângă situaţiile în care se poate afla energia, când ne referim la foton, trebuie avut în vedere că acesta reprezintă:

c)      o structură de energie cu mişcare giroscopică proprie, cu constnata ciclică 2pe, e fiind stropul de energie, şi

d)      o gaură centrală lipsită de energie în formă de clepsidră, de-a lungul axei de rotaţie.

În schimb, aura şi fulgerul globular, celelalte structuri de energie pură, au şi ele mişcări giroscopice proprii, dar găurile lor centrale lipsite de energie nu mai sânt în formă de clepsidră ci aproximativ filiforme.

În structura de energie a fotonului acţionează, simultan, două forţe:

-        forţa centrifugă, produsă de forţa de atracţie a câmpului universal de energie din afara fotonului, care tinde să împrăştie energia aflată în rotaţie a fotonului, şi

-        forţa de atracţie a energiei structurii de energie a fotonului, ca rezultat al proprietăţii de a atrage alte energii.

Atât în structurile de energie din jurul nucleelor cât şi în structurile de energie ale galaxiilor, cicloanelor, tornadelor şi vârtejurilor acţionează simultan atât forţe centrifuge şi de atracţie ale energiilor cât şi ale maselor. Ca atare, trebuie avute în vedere atât exprimările diferite ale acestora, pe de o parte, cât şi comportarea diferită a unora dintre forţe faţă de mase şi faţă de energii, pe de altă parte. De exemplu, forţa centrifugă este progresivă în raport cu masa, adică creşte cu creşterea razei de rotaţie, şi este regresivă în raport cu energia, adică creşte cu micşorarea razei de rotaţie.

Pe baza componentelor c) şi d) ale fotonului şi a situaţiilor 5), 6), 7) şi 8) în care energia se poate afla, putem formula axiomele de existenţă a energiei, astfel:

Axioma 5:   În stare difuză, energia umple tot Universul.

Axioma 6:   În interiorul stării difuze şi înconjurate de aceasta, se formează şi evoluează atât structuri de energie pură cât şi structuri care conţin şi mase, toate cu mişcare giroscopică proprie.

Axioma 7:   Ca urmare a stării difuze, prin ciocnirea a două structuri de energie, datorită forţelor de atracţie dintre energiile lor, cele două structuri se contopesc în una singură.

Trebuie să remarcăm că Axioma 5 reînvie, dar sub altă denumire şi cu alt conţinut, noţiunea de eter, care a existat cu mai multă vreme în urmă şi s-a considerat ireală. Se dovedeşte că simţul şi intuiţia cercetătorilor au fost corecte, iar experimentul care a infirmat existenţa eterului fie are un viciu de desfăşurare, fie de interpretare.

Totodată, fără legătură cu existenţa masei sau a energiei dar cu referire la Univers ca un întreg, să reamintim Axioma lui Eminescu, prezentată în capitolul 3 din [1] şi în postarea „Axioma timpului” pe prezentul blog:

Axioma Eminescu:    Dumnezeu şi Universul nu au nici timp şi nici spaţiu, deci nu au nici început, nici sfârşit şi nici margini. Timp şi spaţiu, ca durată şi întindere a desfăşurării, au doar procesele desfăşurate în cadrul Universului. 

Considerăm că cele 7 axiome formulate mai sus, împreună cu axioma Eminescu, sânt suficiente pentru a da o formalizare matematică oricăror procese ce se formează şi evoluează în Universul în care trăim. O astfel de formalizare ar servi ca bază teoretică unică pentru toate direcţiile şi ramurile cercetării ştiinţifice şi aplicative.

Totodată, în legătură cu axioma Eminescu, cu cele 7 axiome formulate mai sus şi cu legile mişcării demonstrate în capitolul 9 din [1] şi prezentate şi în postări pe prezentul blog, trebuie să amintim faptul că atât în raţionamente cât şi în demonstraţii nu s-a folosit noţiunea de timp şi nici noţiunea de spaţiu general, ci numai noţiunea de spaţiu al procesului, fenomenului sau structurii analizate şi de timp ca durată a mişcării. Astfel, folosind doar noţiunea de spaţiu local, ca întindere pe cuprinsul căreia legile care acţionează în cadrul procesului, fenomenului sau structurii au acţiuni semnificative şi de timp ca durată a mişcării, s-au obţinut exprimări matematice precise, care descriu cu claritate atât procesul, fenomenul sau structura respectivă cât şi evoluţiile acestora.

Aşa că afirmaţiile din capitolul 3din [1] şi din axioma Eminescu precum că „Timp şi spaţiu, ca durată şi întindere a desfăşurării, au doar procesele desfăşurate în cadrul Universului” sânt pe deplin veridice.

Timpul este o noţiune subiectivă şi locală, pe care, noi oamenii, o folosim pentru a înţelege atât lumea ce ne înconjoară cât şi pentru a ne înţelege propria curgere. De fapt, prin timp nu facem altceva decât să socotim ciclurile învârtirii Pământului în jurul Soarelui, ceea ce e firesc în condiţiile vieţii noastre pământene. Dar de aci până la a ridica noţiunea de timp la nivel cosmic şi universal, a susţine că timpul e o „formă de existenţă a materiei” e prea mult şi nu are nici un fel de veridicitate. 

Aceeaşi încercare se face cu gravitatea, care nu mai este o proprietate a masei (atracţia dintre mase) ci este atribuită spaţiului care, şi el, este o mărime fundamentală a Universului. Astfel ansamblul spaţiu-gravitate-timp devine un ansamblu de mărimi fundamentale capabil să nască şi să producă Universuri chiar din nimic, ceea ce evident este chiar ridicol. Dar asta este ştiinţa, are şi ea meandrele ei.

Da, despre meandrele cunoaşterii este vorba. Savanţii care au emis şi susţin încă ipotezele amintite în alineatul precedent sânt oameni cu înaltă pregătire, cu zeci de ani de studii şi de cercetări la activ. Şi totuşi cum a fost posibil să ajungă la asemenea ipoteze?

Explicaţia este simplă şi e consecinţa împletirii câtorva aspecte.

În primul rând să remarcăm că şi ştiinţa şi cercetarea poartă pecetea vie a interesului. Au apus de mult vremurile Greciei antice şi premergătoare acesteia, în care cercetarea şi ştiinţa se făceau din plăcerea şi curiozitatea cunoaşterii. Odată cu apariţia imperiului Roman, s-a internaţionalizat goana după sclavi şi după avere şi putere. În această goană a fost prinsă şi ştiinţa şi cercetarea, care au devenit nu numai interesate de avantaje materiale ci şi un instrument eficient al puterii politice.

În al doilea rând să remarcăm că, odată devenind interesată, ştiinţa şi cercetarea au devenit şi ele o marfă şi, ca orice marfă, au trebuit să se supună legilor pieţii. Aşa au apărut brevetarea, vinderea şi spionarea în ştiinţă şi în cercetare. Ştiinţa şi cercetarea au devenit treptat o afacere şi încă una destul de rentabilă, în care au început a se manifesta din plin ranchiuna şi orgoliul, chiar şi duşmănia, iar de la jumătatea secolului 20 chiar caracterul antisocial. Goana după întâietate, care asigură venituri şi poziţie, este principala pârghie a progresului ştiinţific în lumea contemporană.

Şi, având în vedere reprezentarea confuză a noţiunilor de masă şi de energie în minţile majorităţii savanţilor contemporani, iată că se întrunesc condiţiile emiterii de ipoteze din ce în ce mai fanteziste, ca cele enumerate mai sus, mai ales că rămân doar la nivel speculativ, fără putinţa de a fi demonstrate experimental ci numai prin deducţii matematice plecate, fireşte, de la ipoteze false. (A se vedea ultimul paragraf al capitolului 9 din [1]).

Prezentarea succintă a acestor aspecte scoate în evidenţă importanţa deosebită a cunoaşterii situaţiilor în care se pot afla atât masa cât şi energia, situaţiile 1), 2), 3) şi 4) pentru masă şi situaţiile 5), 6), 7) şi 8) pentru energie. Cunoaşterea acestor situaţii conduce inevitabil la excluderea sau abandonarea unor ipoteze ca cele pomenite mai sus.

Dar, în definitiv, asta este o problemă care nu ne priveşte în mod direct. Autorii ipotezelor de mai sus să fie sănătoşi cu ipotezele lor cu tot.

Ştiinţa şi cunoaşterea au devenit şi sânt o piaţă, deci să lăsăm piaţa să decidă asupra ipotezelor pomenite mai sus şi asupra problemelor ridicate prin studiul meu, pentru că n-am nici cea mai mică îndoială asupra veridicităţii celor demonstrate. 

Ba ca o dovadă în plus, să mai menţionăm că pe lângă noţiunile de timp şi spaţiu care au fost aduse la locul lor în cadrul proceselor, fenomenelor şi structurilor, în două paragrafe din capitolul 11 din [1], s-a demonstrat că studiul proceselor şi fenomenelor termice poate fi făcut fără a folosi noţiunea de temperatură. [A se vedea şi postările „Căldura şi procesele termice – teorie nouă (I); (II) şi (III), pe prezentul blog]

În paragrafele 11.7 şi 11.8 din [1], au fost analizate procesele şi fenomenele termice de-a lungul stărilor de agregare solidă, lichidă, gazoasă şi în plasma fierbinte, fără a folosi noţiunea de temperatură, ci numai pe baza vitezei unghiulare de rotaţie a nucleelor şi structurilor de energie din jurul lor. Şi analiza a fost chiar mai simplă.

Aşa se împleteşte spirala cunoaşterii umane şi, astfel, sufletul (conştiinţa umană) îşi împlineşte menirea, după cum s-a demonstrat în capitolul 12 din [1]. Şi, după cum se arată tot în capitolul 12 din [1], există forţe care să îndrepte folosirea cercetării şi ştiinţei în scopuri antisociale chiar împotriva autorilor, ca fiinţe antisociale şi declasate ca oameni.

Bibliografia

1  CONSTANTIN TEODORESCU:  Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. Bucureşti 2016. Ediţia a 5 – a revizuită şi adăugită.