Axiomele de existenţă ale masei şi energiei

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articolul "Axiomele masei şi energiei" prezintă axiomele de existenţă separată ale masei şi ale energiei şi de coabitare a acestora, pe baza legilor fundamentale universale, aşa cum au fost demonstrate în studiul "Structură şi evoluţie" al autorului.

Cuprins:

1  Premisele generale

2  Axiomele de existenţă a masei

3  Axiomele de existenţă a energiei

1   Premisele generale

În capitolul 9 din [1], a fost fundamentată o teorie nouă, logică şi coerentă, bazată doar pe două mărimi fundamentale ale Universului: masa şi energia. Pornind de la premisele că atât în cadrul energiei cât şi în cadrul masei acţionează forţe de atracţie reciprocă, au fost deduse şi exprimate matematic legile fundamentale care stau la baza tuturor fenomenelor ce se produc în Univers, inclusiv la formarea diverselor structuri şi la evoluţia acestora.

În acest articol, ne propunem să formulăm axiomele fundamentale care, alături de legile atracţiei reciproce dintre energii şi dintre mase, reglementează fenomenele ce se produc în toate colţurile Universului. Pentru aceasta, revenim asupra mărimilor fundamentale, masa şi energia, fiindcă axiomele tocmai la acestea se vor referi.

Aşadar, s-a considerat că întregul Univers este clădit din mărimile fundamentale: masa şi energia. Elementul fundamental al masei este grăuntele de masă, particulă de formă sferică, indivizibilă şi indestructibilă, iar elementul fundamental al energiei este stropul de energie, difuz şi indestructibil, după cum au fost definite în capitolele 4 şi 5 din [1].

Îngemănate cu mişcarea giroscopică, grăuntele de masă devine electron, iar stropul de energie devine foton. Electronul şi fotonul sânt elementele fundamentale ale Universului: electronul este elementul fundamental material, de materie, iar fotonul este elementul fundamental de energie.

Pe baza analizei separate a fiecăruia dintre elementele fundamentale, vom încerca să formulăm axiomele fundamentale pentru fiecare mărime fundamentală, adică pentru masă şi pentru energie.

2   Axiomele de existenţă a masei

Când ne referim la electron, trebuie să avem în vedere cele două componente ale sale:

a)      grăuntele de masă, de formă sferică, indivizibil şi indestructibil, şi

b)      energia care îi produce mişcarea giroscopică cu sau fără precesie, în funcţie de influenţele mediului înconjurător.

În [1], s-a demonstrat că, în funcţie de viteza unghiulară de rotaţie a mişcării sale giroscopice, electronul se poate afla în una dintre următoarele situaţii:

1)      În stare liberă, în plasma fierbinte. În această stare, electronul este caracterizat atât de mişcarea giroscopică cu rotaţie de miliarde de miliarde de ori pe secundă, cât şi de o mişcare liniară haotică datorită frecventelor ciocniri elastice şi inevitabile, dintre electroni.

2)      Fixat în structurile tip ciorchine ale protonilor şi neutronilor rezultate din ciocnirile plastice succesive ale electronilor, în plasma fierbinte în răcire. Structurile ciorchine ale protonilor şi neutronilor au mişcări giroscopice proprii, rezultate din ciocnirea plastică a electronilor cu mişcări giroscopice, evident cu viteze unghiulare de rotaţie mai reduse datorită răcirii plasmei şi ciocnirilor plastice. Energia mişcării giroscopice a neutronilor are o gaură centrală lipsită de energie filiformă, de-a lungul axei de rotaţie. Protonii în schimb, având o gaură centrală lipsită de energie de formă sferică în centru şi intermitent şi de-a lungul axei, cu raza dată de relaţia (7.68) din [1], au în jurul lor structuri de energie care se rotesc sincron cu mişcările lor giroscopice.

3)      În nucleele atomilor şi moleculelor, formate în procesul de răcire continuă a plasmei, prin ciocnirea plastică a protonilor şi neutronilor. Structurile de energie din jurul nucleelor se formează prin însumarea structurilor de energie din jurul protonilor, astfel că energia structurilor de energie din jurul nucleelor este proporţională cu numărul protonilor. 

4)      În mişcare orbitală în jurul nucleelor, în atomii şi moleculele diferitelor elemente şi corpuri materiale rezultate după răcirea completă a plasmei. În această stare, electronii execută simultan două tipuri de mişcări: una giroscopică fără precesie în jurul propriei axe şi una circulară în jurul nucleului, în cazul atomilor simpli. În cazul atomilor legaţi în molecule, mişcarea giroscopică a electronilor este cu precesie iar mişcarea orbitală se produce pe traiectorii de tipul ovalelor lui Cassini.     

Prin urmare, masa sub formă de materie, în toată întinderea nesfârşită a Universului şi în toate formele de structuri, de la electron, nucleu, atom şi moleculă până la galaxie, se află în una dintre situaţiile 1), 2), 3) sau 4), atât în starea de plasmă fierbinte sau plasmă în răcire cât şi în stările de agregare gazoasă, lichidă şi solidă.

În oricare dintre situaţii, acţionează legile atracţiei reciproce dintre mase şi dintre energii, care se manifestă prin:

-        forţa de atracţie dintre mase,

-        forţa centrifugă a mişcării giroscopice, produsă de atracţia câmpului universal de energie, care tinde să împrăştie energia giroscopică ce se roteşte, şi

-        forţa de atracţie a energiei ce se roteşte, care se opune forţei centrifuge.

Pe baza componentelor a) şi b) ale electronului şi a situaţiilor 1), 2), 3) şi 4) în care acesta se poate afla, putem formula axiomele de existenţă a masei, astfel:

Axioma 1:   Masa există numai în stare de materie şi numai în coabitare cu energia, care îi produce mişcarea.

Axioma 2:   Nu există masă în repaus absolut.

Pe baza axiomelor 1 şi 2, putem formula şi o axiomă generală necesară în analiza simultană a mai multor mărimi sau entităţi:

Axioma 3:   Două entităţi de naturi diferite pot coexista simultan în acelaşi loc şi în acelaşi timp.

Având în vedere forma granulară şi indestructibilă a masei şi coabitarea cu energia, putem formula şi axioma ciocnirii maselor:

Axioma 4:   Prin ciocnire, ca urmare a forţelor de atracţie dintre ele, masele corpurilor materiale se adună prin alipire.

3   Axiomele de existenţă a energiei

Energia, cealaltă componentă fundamentală a Universului, se poate afla în una dintre situaţiile:

1)      Difuză în câmpul universal de energie. În această situaţie energia umple Universul, se află peste tot şi este imperceptibilă.

2)      În mişcarea giroscopică sau liniară a masei, ca urmare a coabitării dintre masă şi energie.

3)      În structuri de energie pură şi cu mişcare giroscopică proprie. Asemenea structuri sânt:

• -        fotonul,
• -        aura din jurul fiinţelor vii şi
• -        fulgerul globular.

4)      În structuri de energie cu mişcare giroscopică, care înglobează şi corpuri materiale. Sânt structuri cu constantă ciclică şi au în centru aşa-zise „găuri negre”, care de fapt sânt găuri lipsite de energie, deoarece energia nu staţionează în ele ci doar le parcurge cu foarte mare viteză. Asemenea structuri sânt:

• -        Structurile de energie din jurul nucleelor atomilor singulari sau în molecule. Aceste structuri mai pot fi numite şi structuri subatomice.
• -        Galaxiile, cicloanele tropicale, tornadele şi vârtejurile.

Pe lângă situaţiile în care se poate afla energia, când ne referim la foton, trebuie avut în vedere că acesta reprezintă:

c)      o structură de energie cu mişcare giroscopică proprie, cu constnata ciclică 2pe, e fiind stropul de energie, şi

d)      o gaură centrală lipsită de energie în formă de clepsidră, de-a lungul axei de rotaţie.

În schimb, aura şi fulgerul globular, celelalte structuri de energie pură, au şi ele mişcări giroscopice proprii, dar găurile lor centrale lipsite de energie nu mai sânt în formă de clepsidră ci aproximativ filiforme.

În structura de energie a fotonului acţionează, simultan, două forţe:

-        forţa centrifugă, produsă de forţa de atracţie a câmpului universal de energie din afara fotonului, care tinde să împrăştie energia aflată în rotaţie a fotonului, şi

-        forţa de atracţie a energiei structurii de energie a fotonului, ca rezultat al proprietăţii de a atrage alte energii.

Atât în structurile de energie din jurul nucleelor cât şi în structurile de energie ale galaxiilor, cicloanelor, tornadelor şi vârtejurilor acţionează simultan atât forţe centrifuge şi de atracţie ale energiilor cât şi ale maselor. Ca atare, trebuie avute în vedere atât exprimările diferite ale acestora, pe de o parte, cât şi comportarea diferită a unora dintre forţe faţă de mase şi faţă de energii, pe de altă parte. De exemplu, forţa centrifugă este progresivă în raport cu masa, adică creşte cu creşterea razei de rotaţie, şi este regresivă în raport cu energia, adică creşte cu micşorarea razei de rotaţie.

Pe baza componentelor c) şi d) ale fotonului şi a situaţiilor 5), 6), 7) şi 8) în care energia se poate afla, putem formula axiomele de existenţă a energiei, astfel:

Axioma 5:   În stare difuză, energia umple tot Universul.

Axioma 6:   În interiorul stării difuze şi înconjurate de aceasta, se formează şi evoluează atât structuri de energie pură cât şi structuri care conţin şi mase, toate cu mişcare giroscopică proprie.

Axioma 7:   Ca urmare a stării difuze, prin ciocnirea a două structuri de energie, datorită forţelor de atracţie dintre energiile lor, cele două structuri se contopesc în una singură.

Trebuie să remarcăm că Axioma 5 reînvie, dar sub altă denumire şi cu alt conţinut, noţiunea de eter, care a existat cu mai multă vreme în urmă şi s-a considerat ireală. Se dovedeşte că simţul şi intuiţia cercetătorilor au fost corecte, iar experimentul care a infirmat existenţa eterului fie are un viciu de desfăşurare, fie de interpretare.

Totodată, fără legătură cu existenţa masei sau a energiei dar cu referire la Univers ca un întreg, să reamintim Axioma lui Eminescu, prezentată în capitolul 3 din [1] şi în postarea „Axioma timpului” pe prezentul blog:

Axioma Eminescu:    Dumnezeu şi Universul nu au nici timp şi nici spaţiu, deci nu au nici început, nici sfârşit şi nici margini. Timp şi spaţiu, ca durată şi întindere a desfăşurării, au doar procesele desfăşurate în cadrul Universului. 

Considerăm că cele 7 axiome formulate mai sus, împreună cu axioma Eminescu, sânt suficiente pentru a da o formalizare matematică oricăror procese ce se formează şi evoluează în Universul în care trăim. O astfel de formalizare ar servi ca bază teoretică unică pentru toate direcţiile şi ramurile cercetării ştiinţifice şi aplicative.

Totodată, în legătură cu axioma Eminescu, cu cele 7 axiome formulate mai sus şi cu legile mişcării demonstrate în capitolul 9 din [1] şi prezentate şi în postări pe prezentul blog, trebuie să amintim faptul că atât în raţionamente cât şi în demonstraţii nu s-a folosit noţiunea de timp şi nici noţiunea de spaţiu general, ci numai noţiunea de spaţiu al procesului, fenomenului sau structurii analizate şi de timp ca durată a mişcării. Astfel, folosind doar noţiunea de spaţiu local, ca întindere pe cuprinsul căreia legile care acţionează în cadrul procesului, fenomenului sau structurii au acţiuni semnificative şi de timp ca durată a mişcării, s-au obţinut exprimări matematice precise, care descriu cu claritate atât procesul, fenomenul sau structura respectivă cât şi evoluţiile acestora.

Aşa că afirmaţiile din capitolul 3din [1] şi din axioma Eminescu precum că „Timp şi spaţiu, ca durată şi întindere a desfăşurării, au doar procesele desfăşurate în cadrul Universului” sânt pe deplin veridice.

Timpul este o noţiune subiectivă şi locală, pe care, noi oamenii, o folosim pentru a înţelege atât lumea ce ne înconjoară cât şi pentru a ne înţelege propria curgere. De fapt, prin timp nu facem altceva decât să socotim ciclurile învârtirii Pământului în jurul Soarelui, ceea ce e firesc în condiţiile vieţii noastre pământene. Dar de aci până la a ridica noţiunea de timp la nivel cosmic şi universal, a susţine că timpul e o „formă de existenţă a materiei” e prea mult şi nu are nici un fel de veridicitate. 

Aceeaşi încercare se face cu gravitatea, care nu mai este o proprietate a masei (atracţia dintre mase) ci este atribuită spaţiului care, şi el, este o mărime fundamentală a Universului. Astfel ansamblul spaţiu-gravitate-timp devine un ansamblu de mărimi fundamentale capabil să nască şi să producă Universuri chiar din nimic, ceea ce evident este chiar ridicol. Dar asta este ştiinţa, are şi ea meandrele ei.

Da, despre meandrele cunoaşterii este vorba. Savanţii care au emis şi susţin încă ipotezele amintite în alineatul precedent sânt oameni cu înaltă pregătire, cu zeci de ani de studii şi de cercetări la activ. Şi totuşi cum a fost posibil să ajungă la asemenea ipoteze?

Explicaţia este simplă şi e consecinţa împletirii câtorva aspecte.

În primul rând să remarcăm că şi ştiinţa şi cercetarea poartă pecetea vie a interesului. Au apus de mult vremurile Greciei antice şi premergătoare acesteia, în care cercetarea şi ştiinţa se făceau din plăcerea şi curiozitatea cunoaşterii. Odată cu apariţia imperiului Roman, s-a internaţionalizat goana după sclavi şi după avere şi putere. În această goană a fost prinsă şi ştiinţa şi cercetarea, care au devenit nu numai interesate de avantaje materiale ci şi un instrument eficient al puterii politice.

În al doilea rând să remarcăm că, odată devenind interesată, ştiinţa şi cercetarea au devenit şi ele o marfă şi, ca orice marfă, au trebuit să se supună legilor pieţii. Aşa au apărut brevetarea, vinderea şi spionarea în ştiinţă şi în cercetare. Ştiinţa şi cercetarea au devenit treptat o afacere şi încă una destul de rentabilă, în care au început a se manifesta din plin ranchiuna şi orgoliul, chiar şi duşmănia, iar de la jumătatea secolului 20 chiar caracterul antisocial. Goana după întâietate, care asigură venituri şi poziţie, este principala pârghie a progresului ştiinţific în lumea contemporană.

Şi, având în vedere reprezentarea confuză a noţiunilor de masă şi de energie în minţile majorităţii savanţilor contemporani, iată că se întrunesc condiţiile emiterii de ipoteze din ce în ce mai fanteziste, ca cele enumerate mai sus, mai ales că rămân doar la nivel speculativ, fără putinţa de a fi demonstrate experimental ci numai prin deducţii matematice plecate, fireşte, de la ipoteze false. (A se vedea ultimul paragraf al capitolului 9 din [1]).

Prezentarea succintă a acestor aspecte scoate în evidenţă importanţa deosebită a cunoaşterii situaţiilor în care se pot afla atât masa cât şi energia, situaţiile 1), 2), 3) şi 4) pentru masă şi situaţiile 5), 6), 7) şi 8) pentru energie. Cunoaşterea acestor situaţii conduce inevitabil la excluderea sau abandonarea unor ipoteze ca cele pomenite mai sus.

Dar, în definitiv, asta este o problemă care nu ne priveşte în mod direct. Autorii ipotezelor de mai sus să fie sănătoşi cu ipotezele lor cu tot.

Ştiinţa şi cunoaşterea au devenit şi sânt o piaţă, deci să lăsăm piaţa să decidă asupra ipotezelor pomenite mai sus şi asupra problemelor ridicate prin studiul meu, pentru că n-am nici cea mai mică îndoială asupra veridicităţii celor demonstrate. 

Ba ca o dovadă în plus, să mai menţionăm că pe lângă noţiunile de timp şi spaţiu care au fost aduse la locul lor în cadrul proceselor, fenomenelor şi structurilor, în două paragrafe din capitolul 11 din [1], s-a demonstrat că studiul proceselor şi fenomenelor termice poate fi făcut fără a folosi noţiunea de temperatură. [A se vedea şi postările „Căldura şi procesele termice – teorie nouă (I); (II) şi (III), pe prezentul blog]

În paragrafele 11.7 şi 11.8 din [1], au fost analizate procesele şi fenomenele termice de-a lungul stărilor de agregare solidă, lichidă, gazoasă şi în plasma fierbinte, fără a folosi noţiunea de temperatură, ci numai pe baza vitezei unghiulare de rotaţie a nucleelor şi structurilor de energie din jurul lor. Şi analiza a fost chiar mai simplă.

Aşa se împleteşte spirala cunoaşterii umane şi, astfel, sufletul (conştiinţa umană) îşi împlineşte menirea, după cum s-a demonstrat în capitolul 12 din [1]. Şi, după cum se arată tot în capitolul 12 din [1], există forţe care să îndrepte folosirea cercetării şi ştiinţei în scopuri antisociale chiar împotriva autorilor, ca fiinţe antisociale şi declasate ca oameni.

Bibliografia

1  CONSTANTIN TEODORESCU:  Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. Bucureşti 2016. Ediţia a 5 – a revizuită şi adăugită.