Conştiinţa umană şi Raţiunea universală

Autor: ing. Constantin TEODORESCU

Articolul "Conştiinţa umană şi Raţiunea universală" prezintă conştiinţa umană ca fiind situată în aură, ca produs social şi ca element al construcţiei şi dezvoltării Raţiunii universale (după decesul omului), fiind scopul final al programului informatic alcătuit de Dumnezeu pentru evoluţia viului cu structură celulară.

Cuprins:

1  Apariţia şi evoluţia haotică a vieţii

2  Codul genetic

3  Codul vieţii sau programul informatic de evoluţie a vieţii

4  Conştiinţa - produs social

5  Raţiunea universală. Dumnezeu

1  Apariţia şi evoluţia haotică a vieţii

De la început, să lămurim problema referitoare la evoluţia lumii materiale şi să constatăm că evoluţia acesteia se desfăşoară conform legilor generale ale Universului, fără o planificare prealabilă. Apariţia şi evoluţia stelelor, sistemelor planetare, galaxiilor şi roiurilor de galaxii se produc fără o programare prealabilă, prin acţiunea legilor general universale, aplicate unor condiţii concrete în diferitele zone ale Universului. Ba chiar mai mult, chiar evoluţia la nivelul microcosmosului, la nivelul molecular şi atomic, urmează aceleaşi legi generale, aplicate unor condiţii concrete.

În virtutea aceloraşi legi general universale, se produc şi apariţia şi evoluţia vieţii incipiente. În capitolul 9 din [1], a fost analizată molecula de apă şi apariţia incipientă a vieţii, prin interacţiunea dintre fotoni şi moleculele de apă, iar în prima parte a capitolului 10 din [1], a fost analizată evoluţia formelor incipiente de viaţă. Apariţia vieţii şi evoluţia formelor incipiente de viaţă se produc sub acţiunea legilor generale, dar care se aplică unor condiţii speciale:

-        existenţa apei în stare lichidă şi

-        existenţa unei surse de fotoni, de exemplu, sub forma razelor de lumină de o anumită intensitate.

[A se vedea şi postarea „Molecula de apă şi apa vie” de pe https://www.blogger.com/blogger.g?bloglD pe Google Chrome].

Formelor incipiente de viaţă le sânt caracteristice câteva însuşiri sau proprietăţi generale, cum ar fi:

-        supravieţuirea,

-        învăţarea,

-        înmulţirea prin divizare şi

-        adaptarea la mediu.

Oricât ar părea de surprinzător, aceste însuşiri ale formelor incipiente de viaţă decurg din aceleaşi legi generale ce se aplică în tot Universul: forţele de atracţie dintre energii şi dintre mase, acţiunea liniară şi unidirecţională a forţelor, apariţia forţei centrifuge la orice rotaţie de energie sau de masă cu energie, formarea şi evoluţia structurilor de energie cu mişcare giroscopică proprie şi altele.

Pe baza însuşirilor şi cu aplicarea aceloraşi legi generale, formele incipiente de viaţă, prin captarea selectivă de atomi şi molecule existente în mediul înconjurător, evoluează sub forma unor structuri care reunesc, într-un singur corp, mai multe elemente de viaţă, fiecare element înconjurat de propria structură de energie rotitoare. Prin evoluţia continuă a elementelor de viaţă dintr-un corp şi păstrându-şi fiecare propria structură de energie rotitoare, toate împreună se înfăşoară într-o membrană protectoare şi se înconjoară şi cu o nouă structură de energie rotitoare. Se ajunge astfel la structura celulară. Toată această evoluţie a viului, de la formele incipiente la celulă, s-a desfăşurat în mod haotic, nedirijat şi în mod natural, pe baza legilor generale. Aşa s-a desfăşurat pe planeta noastră şi aşa se desfăşoară oriunde în Univers, dacă există condiţii prielnice.

Cu privire la viaţa celulară, se cuvin trei remarci:

-        În primul rând, să remarcăm că îi sânt proprii cele patru însuşiri: supravieţuirea, învăţarea, înmulţirea şi adaptarea la mediu.

-        În al doilea rând, să remarcăm că fiecare celulă vie este înconjurată de o membrană protectoare şi de o structură de energie rotitoare.

-        În al treilea rând, să remarcăm că este forma supremă de organizare haotică a viului. Mai mult decât forma celulară, pe cale naturală, haotică, viaţa nu mai poate produce, mai mult nu mai poate evolua.

Şi totuşi, realitatea noastră pământeană arată că viaţa a evoluat şi după apariţia celulei, ba chiar în mod fantastic de spectaculos. Pentru a înţelege ce cauze au determinat această fantastică evoluţie, să vedem ce deosebeşte viaţa postcelulară de viaţa subcelulară. Cu câteva zeci de ani în urmă, ar fi fost destul de dificil, dacă nu chiar imposibil, de răspuns la întrebarea în ce constă diferenţa dintre viaţa subcelulară şi viaţa celulară. Astăzi însă avem un răspuns clar şi fără echivoc: codul genetic.

Înainte de a trece mai departe însă, încă o remarcă referitoare la viaţa subcelulară. Apariţia şi evoluţia vieţii subcelulare s-au produs şi se vor produce continuu, în mod haotic, natural, atâta vreme cât va exista apă în stare lichidă şi Soarele va lumina Pământul, cu o intensitate luminoasă suficientă.

2  Codul genetic 

Aşadar, diferenţa dintre viaţa subcelulară şi viaţa celulară constă în prezenţa codului genetic în fiecare celulă a corpurilor pluricelulare. Pentru a înţelege mai bine în ce constă efectiv această diferenţă, să vedem, succint, ce este şi ce caracteristici are codul genetic.

Codul genetic, conform [2], asemenea unui program informatic, ghidează evoluţia tuturor speciilor vii, de la bacterie la om, individ cu individ, de-a lungul întregii perioade cât aceştia se află în lumea vie.

Compus dintr-un şir de succesiuni de câte 3 nucleotide (baze azotate) numite codoni, codul genetic este un sistem biochimic care stabileşte relaţia dintre acizii nucleici şi proteine. Codul genetic are un număr fix de 64 de codoni, dintre care 61 sânt codoni de sens, care codifică aminoacizii, iar 3 sânt codoni nonsens sau stop, care marchează sfârşitul codificării.

Principalele caracteristici ale codului genetic sânt:

-        Este nesuprapus, adică doi codoni vecini nu au nucleotide comune.

-        Nu are virgule, adică citirea informaţiei se face cursiv, fără întreruperi, până la oprirea acesteia de către un codon stop.

-        Este degenerat, adică acelaşi aminoacid poate fi codificat de mai mulţi codoni, fiind mai mulţi codoni decât aminoacizi. Degenerarea nu este o eroare ci măreşte posibilităţile de combinare a nucleotidelor şi combate erorile de sinteză proteică.

-        Este universal, adică aceeaşi codoni codifică acelaşi aminoacid în toată lumea vie. Diferă doar succesiunea codonilor în structura acizilor nucleici, ceea ce asigură unicitatea speciei.

-        Are un grad redus de ambiguitate.

Aşadar, codul genetic stabileşte o corespondenţă între codoni şi aminoacizi în cadrul procesului de sinteză a proteinelor. Există 20 de aminoacizi specifici celulelor vii şi 64 de codoni diferiţi, formaţi prin aranjarea câte trei a celor 4 tipuri de baze azotate, unii aminoacizi putând fi codificaţi de mai mulţi codoni.

Toate acestea sânt excepţional de clar şi de concis exprimate de d-na Alexandra Dolfi în [2].

Să observăm, mai întâi, menţiunea făcută chiar în prima frază preluată din [2], conform căreia codul genetic, „asemenea unui program informatic”, ghidează evoluţia tuturor speciilor vii, de la bacterie la om, individ cu individ, de-a lungul întregii perioade cât aceştia se află în lumea vie. Deci, după structură, caracteristici şi acţiune, codul genetic se comportă asemenea unui program informatic foarte performant.

Această constatare însă ridică o problemă care trebuie neapărat lămurită: există programe informatice formate pe cale naturală, în mod liber în natură? Adică programele informatice pot apare şi se pot dezvolta pe cale naturală, aşa cum apar stâncile, pietrele, cum creşte iarba, cum cresc copacii, cum se nasc şi cresc vieţuitoarele? Evident că nu. Programele informatice nu sânt produse naturale ci sânt produse ale unei inteligenţe conştientă de sine şi realizate în vederea obţinerii unor rezultate bine definite. Programele informatice au legi şi principii proprii de alcătuire şi de funcţionare, iar în executarea diferitelor acţiuni ce servesc obţinerii unor rezultate prestabilite se bazează tot pe folosirea legilor general universale. Aşadar, programele informatice nu cresc nici în copaci şi nici nu se află în stare naturală în sol. Un program informatic are un autor, urmăreşte un scop şi, pentru folosire, necesită o implementare.

Revenind la codul genetic, caracteristica de universalitate a acestuia arată că, cu câteva variaţii minore, el este comun tuturor formelor de viaţă de pe planeta noastră, de la bacterii până la om. Cu toate diferenţele uriaşe care există între microorganisme şi mamifere, de pildă, codul genetic este acelaşi, aceleaşi baze azotate intră în alcătuirea acizilor nucleici şi aceiaşi codoni codifică aceiaşi aminoacizi.

Din universalitatea codului genetic rezultă:

-        originea sa unică şi

-        aceeaşi istorie evolutivă, pentru toată lumea vie.

Iar din originea unică şi aceeaşi istorie evolutivă a codului genetic decurge concluzia firească a provenienţei acestuia din afara lumii vii şi a implementării în lumea vie, încă de la apariţia organismelor unicelulare.

Dacă la unicitatea originii şi istoriei evolutive adăugăm şi faptul că acizii nucleici permit stocarea informaţiei cu o stabilitate deosebită, fapt ce permite codului genetic să rămână neschimbat în celulă şi să se transmită urmaşelor acesteia pe durate de timp cosmice, avem o întărire a concluziei de mai sus.

Codul genetic este cea mai durabilă alcătuire cunoscută până în prezent şi reprezintă un mijloc excepţional de stocare a unui program informatic, a unui program de evoluţie.

Dar, din concluzia de mai sus, rezultă şi problema modului de implementare a programului în celula vie, simultan şi la scara planetei.

Pentru a răspunde la problema implementării codului genetic, în primul rând, să reamintim că acesta a apărut la organismele unicelulare şi să constatăm că celula are, pe lângă o membrană protectoare, şi o structură de energie care o înconjoară şi înglobează toate structurile de energie ale elementelor de viaţă ce-o alcătuiesc, aşa numita aură. Deci, codul genetic, programul informatic de evoluţie a celulei, a putut fi implementat în structura de energie a celulei, în aura acesteia.

Aşa se explică prezenţa codului genetic în toate organismele care au evoluat din cele unicelulare.

În al doilea rând, să remarcăm că implementarea codului genetic s-a produs simultan, la nivel planetar.

În al treilea rând, să constatăm necesitatea existenţei atât a codului genetic cât şi a organismului care să execute implementarea, la momentul producerii acestei operaţiuni.

Cum implementarea s-a produs în structurile de energie ale celulelor, prin interacţiuni cu acestea, asemenea interacţiuni nu puteau fi făcute decât tot de o structură de energie. Şi cum implementarea s-a făcut la nivel planetar, simultan, structura de energie care a implementat codul genetic este o sturctură de energie planetară.

Până aici, toate bune şi frumoase şi la locul lor. Numai că, apare un ce?

Pe de o parte, la codul genetic am vorbit de codoni, nucleotide, aminoacizi, toate fiind elemente materiale. Pe de altă parte, la implementarea codului genetic am vorbit de o structură de energie planetară care a implementat codul genetic în structurile de energie ale tuturor celulelor vii existente pe planetă. Păi, ceva nu se leagă. Dacă structurile de energie ale celulelor conţin în interiorul lor structuri materiale cu masă şi energie, structura de energie planetară nu conţine masă, prin urmare nu conţine codonii, nucleotidele şi aminoacizii codului genetic. Am ajuns într-o înfundătură? Aparent, da, dar numai aparent.

3  Codul vieţii sau programul informatic de evoluţie a vieţii 

Ieşirea din fundătură este una singură: admiterea că structura materială a codului genetic este transpunerea materială a instrucţiunilor unui cod informatic structurat energetic. Prin urmare, nu codul genetic a fost implementat, ci în structurile de energie ale celulelor vii a fost implementat un cod informatic structurat energetic, pe baza instrucţiunilor căruia s-au structurat elementele codului genetic şi ansamblarea lor structurală, simultan cu formarea celulei. Astfel, pe baza codului informatic structurat energetic şi implementat în aura celulei, se dezvoltă şi propria structură a codului genetic al celulei, care ghidează apoi toată evoluţia celulei câtă vreme este vie, până la moarte.

E posibil însă un program informatic structurat energetic?

În paragraful 5.10 din capitolul 5 „Fotonul  - structura elementară (fundamentală) de energie” din [1], s-a demonstrat caracterul extraordinar al fotonului de a fi suport şi vehicul de informaţie, datorită caracterului său discret, starea sa având o corespondenţă unică în mulţimea numerelor naturale, fiind un multiplu al valorii stropului de energie giroscopică. Aceasta înseamnă că e posibilă alcătuirea unui program informatic pe bază de fotoni, compact şi stabil, cu valenţe deosebite. Un asemenea program informatic, cu o structură pur energetică, este uşor implementat de o structură de energie planetară, în orice structură de energie celulară, şi  serveşta ca program de bază pentru realizarea structurii materiale a codului genetic, în pas cu formarea celulei însăşi, structură care, odată realizată, dirijează evoluţia ulterioară a celulei. [A se vedea şi postarea „Fotonul” de pe https://www.blogger.com/blogger.g?bloglD pe Google Chrome].

Prin urmare, codul genetic al celulei este un program informatic material care se formează ca subprogram al unui cod informatic structurat energetic şi aflat în aura corpului viu în care se află celula. Pe durata vieţii celulei, evoluţia ei este dirijată de codul genetic care se află sub strict control al codului informatic structurat energetic. Aceasta înseamnă că în codul informatic structurat energetic se află nu numai instrucţiunile necesare formării structurii materiale a codului genetic, ci şi instrucţiunile necesare cadrului general de evoluţie.   

Pentru a simplifica expunerea analizei, convenim ca în continuare să denumim codul informatic structurat energetic prin codul vieţii, iar structura de energie a corpului material prin aură, indiferent dacă esta unicelular sau pluricelular, bacterie, plantă sau animal.

Cu aceste precizări, putem conchide: codul genetic este instrumentul material prin care codul vieţii dirijează evoluţia materială a celulei.

Aşadar, codul vieţii este un program informatic amplu, ce conţine toate instrucţiunile necesare evoluţiei vieţii pe planeta noastră şi esta implementat în aura corpurilor vii.

Codul vieţii conţine subprograme privitoare la:

-        formarea şi structurarea codului genetic,

-        evoluţia materială a viului şi

-        evoluţia spirituală a viului.

Prin evoluţie materială înţelegem evoluţia corpului material, ca masă şi energie, iar prin evoluţie spirituală înţelegem evoluţia conştiinţei de sine, atât ca conştiinţă cât şi ca atitudine, comportament, etc.

Cum evoluţiile viului, atât cea materială cât şi cea spirituală se desfăşoară în condiţii de mediu mereu schimbătoare, codul vieţii are instrucţiuni care imprimă subprogramelor sale caracterul de autoadaptare, ceea ce presupune că:

-        găsesc soluţii la schimbarea condiţiilor şi

-        adaptează funcţionarea codului genetic noilor condiţii.

Pe proprietatea de autoadaptare se bazează întreaga evoluţie a viului, inclusiv selecţia naturală cercetată cu atâta măiestrie de Darwin şi expusă în vestita sa lucrare „Originea speciilor” din 1859. Dar tot pe autoadaptarea codului vieţii se bazează şi evoluţia în salt.

În mod efectiv, autoadaptarea la condiţiile concrete în care se desfăşoară viaţa se realizează prin activarea sau dezactivarea anumitor gene din codul genetic, ceea ce are ca efect modificarea unor funcţii sau comportamente ale corpului viu, astfel încât să poată vieţui satisfăcător în noile condiţii de viaţă.

Pe baza celor expuse mai sus, putem deja să schiţăm parcursul iniţial al vieţii omului, de exemplu.

Codul vieţii, care este prezent în aura bărbatului, se implementează şi în aura spermatozoizilor produşi de glandele sale seminale. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu ovulele produse de femeie. Prin fecundarea ovulului de către spermatozoid, cele două aure se contopesc şi unul dintre cele două coduri ale vieţii devine dominant şi coordonator, stabilind sexul embrionului şi preluând controlul asupra dezvoltării acestuia. Pe măsură ce se formează celulele embrionului, în acestea se formează şi elementele materiale ale codului genetic, conform instrucţiunilor din codul vieţii coordonator. Pe toată perioada de dezvoltare intrauterină, embrionul şi fătul ce se dezvoltă din el cresc sub instrucţiunile codului vieţii coordonator, cu conlucrarea activă a corpului mamei dirijat de codul vieţii acesteia. La naştere, fătul se separă de mamă şi îşi începe viaţa în mod independent, sub propriul cod al vieţii, dar încă mai are nevoie de sprijin matern, în primii ani de viaţă.

4  Conştiinţa – produs social

În sfârşit, a venit momentul să ne întrebăm care este scopul acestei tumultuoase dar fascinante evoluţii a viului. Cum toată evoluţia este ghidată de un program informatic, codul vieţii, şi acesta, ca orice program, serveşte unui scop impus de autorul său. Înainte de a vedea autorul, să ne dumirim asupra scopului urmărit.

Evoluţia vieţii, din începuturi şi până în prezent, demonstrează că, deocamdată,  animalul om se află în vârf, fiind cea mai evoluată vieţuitoare. Deocamdată, constatăm că nu există vieţuitoare nici cel puţin apropiate omului. Singurul animal care are unele asemănări cu omul este cimpanzeul. De aci s-a tras concluzia greşită că „omul se trage din maimuţă”, greşită pentru că contrazice principiile filiaţiei şi eredităţii, adică, conform [3], ereditate, „... care constă în transmiterea caracteristicilor morfologice, fiziologice şi biochimice de la ascendenţi la descendenţi”. Nu omul se trage din maimuţă, ci arborii genealogici ai omului şi ai maimuţei se trag dintr-o tulpină comună şi, după separare, au evoluat pe direcţii diferite, cu viteze diferite şi destine diferite.  

Faptul că animalul om se află în vârful evoluţiei poate sugera că el este scopul final al evoluţiei vieţii. Dar odată cu apariţia animalului om, evoluţia nu s-a încheiat. Dimpotrivă, analizând evoluţia sa, de la apariţie şi până în prezent, constatăm nu numai că evoluţia nu s-a încheiat, ci dimpotrivă, că s-a declanşat o enormă şi fabuloasă evoluţie în cadrul social. Animalul om a devenit omul social, încadrat într-o societate umană care, de multe zeci de mii de ani, evoluează, aparent, după legi proprii.

Să fie oare omul social scopul final al evoluţiei vieţii?

Nu, nici omul social nu este scopul final al evoluţiei vieţii, deoarece, fiind supus morţii, ar însemna că scopul final este ceva efemer, trecător, de scurtă durată. Ori evoluţia vieţii nu poate avea un scop efemer, ci un scop precis şi durabil, deasupra lumii materiale, aşa cum este şi codul vieții, programul informatic care a condus-o şi o conduce.

Scopul final al evoluţiei vieţii este un produs al omului social, un produs al omului încadrat în societate, dar care supravieţuieşte omului social. Aceasta este raţiunea umană sau conştiinţa, cum mai este numită. În [3], raţiunea este definită ca „Facultatea, proprie omului, de a cunoaşte, de a gândi logic, de a judeca”.

Pe baza celor expuse atât mai sus cât şi în [1], considerăm că definiţia din [3] trebuie reconsiderată, deoarece raţiunea umană nu este doar o facultate a omului, ci este o structură de energie care

-        îmbracă întregul organism uman,

-        supravieţuieşte decesului organismului uman şi

-        se autoînzestrează cu cunoştinţe, însuşiri şi aptitudini, de-a lungul întregii vieţi a organismului uman, pe baza însuşirii de învăţare şi în cadrul unui mediu social.

Prin urmare, o definiţie mai completă ar fi:

Raţiunea umană sau conştiinţa este structura de energie a omului social, structură care, pe baza însuşirii de învăţare şi într-un mediu social, se autoînzestrează şi cu însuşirea de a şti, de a cunoaşte, de a gândi logic şi de a judeca, a analiza şi a interpreta fenomenele din mediul înconjurător, indiferent de natura lor materială, socială sau spirituală.

După cum reiese chiar din definiţie, raţiunea umană sau conştiinţa prezintă câteva aspecte deosebite, asupra cărora este necesar să stăruim.

Primul aspect este al supravieţuirii după decesul organismului uman. Cum după decesul organismului uman numai aura, ca structură de energie, se poate detaşa de corpul mort, însemnă că locul raţiunii umane sau conştiinţei este în aură.

Al doilea aspect este acela că raţiunea umană sau conştiinţa este obţinută pe baza instrucţiunilor subprogramelor codului vieţii referitoare la dezvoltările materială şi spirituală ale omului. Este locul să remarcăm supleţea şi permisivitatea instrucţiunilor subprogramelor codului vieţii, care permit dezvoltarea continuă a raţiunii umane sau conştiinţei, atât pe baza propriei activităţi şi experienţe ale omului ca individ cât şi pe baza moştenirilor realizate de societatea umană de-a lungul existenţei sale.

Aşa cum s-a declarat mai sus, referitor la codul genetic, că programele informatice nu cresc nici în copaci şi nici nu se află în sol sau în subsol, nici conştiinţa sau raţiunea umană nu creşte liberă în natură, indiferent de bogăţia şi complexitatea acesteia. Tocmai pentru asta a fost conceput şi implementat programul informatic codul vieţii.

Programul informatic codul vieţii implementat în lumea vie celulară şi pluricelulară, este un program complex, un program cadru, capabil să creeze subprograme cu destinaţii precise, să le monitorizeze în desfăşurarea lor, să le adapteze la condiţiile mediului înconjurător şi să le perfecţioneze pentru a îmbunătăţi performanţele.

Dintre subprogramele codului vieţii, se evidenţiază mai întâi codul genetic, cum s-a arătat şi mai sus, care se formează în toate celulele corpului încă din faza embrionară. Alături de codul genetic, se formează însă sumedenie de alte subprograme care servesc la evoluţia materială şi spirituală a organismului viu. Unele subprograme se formează împreună cu codul genetic în stadiul embrionar, iar altele se formează de-a lungul vieţii organismului.

Printre subprogramele care se formează se pot enumera, alături de codul genetic,  subprogramele privind funcţionarea inimii, auzului, mişcarea membrelor şi suptului, formate încă în stadiul embrionar, şi respiraţia, mâncatul, mersul, vorbitul, văzul, comportamente, atitudini, raţionamente,  analize, demonstraţii şi multe altele, formate de-a lungul vieţii organismului.

Toate subprogramele sânt supuse monitorizării şi sânt adaptabile şi perfectibile în funcţie de schimbările mediului înconjurător şi de nevoile de performanţă.

Privind spre trecutul omenirii, vedem cât de spinoasă, de întortochiată şi de laborioasă este calea obţinerii conştiinţei sau raţiunii umane, dar totodată cât de maiestoasă este prin realizările ei: se autocunoaşte pe sine, înţelege şi îşi explică ce o înconjoară, pentru a-i fi de folos în propria devenire.

Prin urmare, atât cunoştinţele căpătate de-a lungul vieţii cât şi capacitatea de a gândi şi de a analiza logic şi raţional diferitele aspecte şi situaţii, adică toată raţiunea umană sau conştiinţa realizată de-a lungul vieţii, sub instrucţiunile subprogramelor codului vieţii privitoare la dezvoltările materială şi spirituală ale omului, se află depozitate în aură, acolo unde se află şi codul vieţii cu subprogramele sale.

Dar, deşi depozitate în aură şi obţinute sub instrucţiunile subprogramelor codului vieţii, atât cunoştinţele cât şi capacitatea de a gândi şi de a analiza logic şi raţional sânt obţinute prin organele şi simţurile corpului uman material. La această activitate contribuie toate organele corpului, în proporţii diferite fireşte, rolul central şi preponderent însă fiind al creierului. În toată activitatea umană, creierul este organul de interfaţă a aurei cu corpul uman material.

Principalele activităţi pe care creierul le execută ca interfaţă a aurei cu corpul uman material sânt:

-        Monitorizează starea tuturor organelor corpului uman şi mediului înconjurător şi transmite datele codului vieţii din aură.

-        Primeşte de la codul vieţii deciziile rezultate din monitorizare şi le transmite organelor corpului.

-        Memorează activitatea curentă şi datele, faptele şi rezultatele obţinute, în memoria sa operativă.

-        Descarcă datele din memoria operativă în memoria de bază din aură, pe durata somnului.

Prin urmare, nu creierul, aşa cum s-a crezut până în prezent, ci aura este depozitara întregii activităţi a omului şi a tuturor datelor şi rezultatelor obţinute de-a lungul întregii sale vieţi. Aşa că, în clipa morţii, când aura se desprinde de corpul material, aura poartă în ea toate faptele, datele şi rezultatele realizate şi obţinute de om în toată viaţa sa.

Toate cele conţinute în aură, obţinute şi înfăptuite de om de-a lungul vieţii, constituie ceea ce mai sus a fost numită raţiunea umană sau conştiinţa. Având în vedere însă moştenirea culturală a dacilor mei, am o rezervă asupra acestei denumiri.

Din străfundurile trecutului lor de peste zece mii de ani şi până astăzi, dacii mei au crezut că sufletul omului este nemuritor şi îşi continuă existenţa şi după moartea trupului, în împărăţia lui Dumnezeu. Pe această credinţă s-au bazat cinstea şi vitejia lor, menţionate şi de Herodot prin remarca „Dacii sânt cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci”. Ca o preţuire a credinţei nestrămutate a neamului meu în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, voi folosi, cu precădere, termenul de suflet în locul celui de raţiune umană sau conştiinţă.

Cu privire la sufletul uman, se mai cuvin câteva reflexii.

În ultima vreme, odată cu introducerea transplantului de organe în practica medicală, din necesitatea depistării cât mai precise a momentului morţii, pentru a se evita inducerea morţii prin prelevarea de organe în vederea transplantului, s-au desfăşurat ample studii asupra muribunzilor. Din relatările subiecţilor care au trecut prin starea de moarte aparentă şi şi-au revenit, rezultă că, în prima fază a morţii aparente, sufletul se detaşează de corp şi se plasează deasupra acestuia, observându-şi propriul trup. În faza a doua, în faţa sufletului, se deschide un tunel cu o lumină orbitoare dar plăcută, care îl atrage. Sufletele tuturor subiecţilor care şi-au revenit din moartea aparentă n-au pătruns în tunelul luminos. Dacă sufletul pătrunde în tunelul luminos, atunci survine moartea, sufletul fiind definitiv extras din corp.   

Din aceste studii, rezultă câteva concluzii clare:

a)      Prin moarte, sufletul se detaşează, se separă complet de trup şi de durerile acestuia.

b)     După separare, sufletul îşi păstrează conştiinţa de sine şi toate cunoştinţele obţinute în timpul vieţii. Această situaţie atestă că atât conştiinţa de sine cât şi cunoştinţele obţinute în timpul vieţii nu îşi au sediul în creierul uman, ci în structura de energie care reprezintă sufletul, creierul fiind doar organul care serveşte ca interfaţă pentru introducerea datelor în structură.

c)      După moarte, sufletul îşi continuă existenţa şi activitatea pe un alt tărâm, ca structură de energie, într-o structura universală.

O altă caracteristică a sufletului uman este caracterul social al acestuia. Sufletul, raţiunea umană sau conştiinţa, nu este un produs natural, adică nu este înnăscut(ă), ci este un produs social, creat şi dezvoltat numai şi numai în cadrul social. Acest fapt este dovedit de cazurile de copii nou-născuţi pierduţi şi crescuţi în sălbăticie, în afara societăţii umane. Dintre aceştia, au putut fi recuperaţi, într-o oarecare măsură, doar cei scoşi din sălbăticie până la împlinirea vârstei de trei – patru ani. După această vârstă, recuperarea completă nu mai este posibilă, ci doar parţială sau deloc.

Indiferent cum este crescut şi educat copilul în cadrul social, în familie sau într-o formă socială oarecare, sufletul acestuia se formează pe moştenirea materială, culturală şi spirituală a colectivităţii, obţinută de la începuturile vieţii sociale şi până la momentul respectiv. Astfel, sufletul devine din ce în ce mai înzestrat, pe baza contribuţiei adusă de fiecare dintre generaţiile care se succed.

Acum, după această succintă analiză, putem să înţelegem scopul evoluţiei vieţii: sufletul, raţiunea umană sau conştiinţa. Acesta este scopul desfăşurării întregii evoluţii a vieţii, de la celulă la om, de-a lungul milioanelor de ani.

Cu privire la caracterul social al sufletului uman este necesar să precizăm că acesta este predeterminat prin restricţiile prevăzute de Dumnezeu în codul vieţii, referitoare la actul de înmulţire, care sânt:

-        diviziunea pe sexe şi

-        incompatibilitatea genetică.

Restricţia referitoare la diviziunea pe sexe are menirea de a facilita formarea de grupuri şi de societăţi, pe specii de vieţuitoare, pentru a mări şansele de înmulţire. Astfel, multe vieţuitoare trăiesc în grupuri sau colonii mari de indivizi de sexe diferite: furnicile, albinele, viespile, cornutele, cabalinele, elefanţii ş.a.

La oameni, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, restricţia referitoare la diviziunea pe sexe a impus traiul în grupuri de sexe diferite, formând ceea ce noi numim astăzi societatea umană, care a evoluat în decursul istoriei, ca mărime şi structură, parcurgând epocile sălbăticiei, barbariei şi civilizaţiei, după eminentul cercetător american Lewis H. Morgan. (Strălucit observator, analist şi cercetător, singurul om care a trăit în toate cele trei epoci, petrecând mulţi ani printre triburile de indieni din America de Nord).

Pentru aceasta s-a produs al treilea salt, diviziunea pe sexe în regnul animal, pentru ca perechea umană, care uneşte doi indivizi de sexe diferite, ca element al societăţii umane, să permită formarea şi dezvoltarea societăţii umane, în cadrul căreia să se poată forma şi dezvolta sufletul, raţiunea umană sau conştiinţa, prin folosirea, ca instrument principal, a însuşirii de învăţare. Da, învăţarea şi educaţia! Acestea sânt instrumentele formării şi cizelării sufletului. De aci rezultă importanţa universală a procesului de învăţare, pentru om ca individ şi pentru societatea omenească, indiferent de forma de evoluţie şi de gradul de dezvoltare ale societăţii.

Restricţia referitoare la incompatibilitatea genetică impune condiţia ca actul de înmulţire să se producă numai între indivizi care nu sânt rude de sânge, pentru a asigura descendenţi cu aptitudini şi vitalitate sporite. În caz contrar, înmulţirea între indivizi rude de sânge produce descendenţi cu deficienţe biologice, ceea ce are ca efect degradarea biologică a speciei.

Prin efectele sale, restricţia referitoare la incompatibilitatea genetică are menirea de a asigura un climat de convieţuire paşnică, în linişte şi înţelegere, în cadrul grupurilor şi societăţilor, benefic dezvoltării armonioase atât a grupurilor şi societăţilor în ansamblu cât şi a fiecărui individ în parte.  

Efectele cele mai favorabile ale restricţiei referitoare la incompatibilitatea genetică au fost obţinute în etapa organizării gentilice din ultima parte a epocii barbariei, când în sânul ginţii au domnit pacea, liniştea, înţelegerea şi deplina egalitate, iar cele mai dezastruoase efecte au fost obţinute de-a lungul întregii epoci a civilizaţiei, care a parcurs pe rând sclavia, iobăgia şi capitalismul, de la cel de fabrică la cel de bancă, presărată continuu de războaie, jafuri şi distrugeri şi îmbâcsită de false religii cu care au fost supuse populaţiile. 

Sufletul, ca structură de energie, nu este localizat într-un singur organ al corpului uman, ci îmbracă tot corpul sub forma aurei energetice. Creierul, ca interfaţă a sufletului, pentru obţinerea cunoştinţelor şi formarea însuşirilor şi aptitudinilor, serveşte şi ca organ care conduce întreaga viaţă biologică a omului.

Ca structură de energie cu mişcare giroscopică proprie, sufletul se poate afla în contact cu alte suflete, structuri de energie, cu care este compatibil, prin unde care se propagă în câmpul de energie universal. Atât viteza undelor cât şi viteza sufletului, după separarea de corpul material uman, sânt incomensurabile, aproape instantanee. [A se vedea postarea „Unde scalare” pe https://www.blogger.com/blogger.g?bloglD pe Google Chrome]. Aceasta este explicaţia legăturilor telepatice şi viselor cu fiinţe dragi, dispărute.

În acelaşi context, trebuie să menţionăm şi faptul că sufletul, ca structură de energie sub forma aurei care îmbracă întregul corp, cu mişcare giroscopică proprie, este cuplat la câmpul de energie cosmică din jurul său. În anumite situaţii şi cu anumite tehnici, este posibilă obţinerea de energie, pentru sine şi pentru corpul uman, din energia câmpului înconjurător de energie cosmică. În acest fel, corpul uman poate supravieţui unor situaţii critice de lipsă a hranei.

5  Raţiunea universală. Dumnezeu

A venit momentul să ne relaţionăm, noi oamenii, faţă de autorul codului vieţii şi a implementării acestuia. Dar, mai întâi, încă două aspecte.

Primul aspect este nemurirea sufletului, raţiunii umane, iar cel de al doilea aspect este cel referitor la implementarea programului structurat energetic, codul vieţii, în structura de energie unicelulară, aura celulei.

Cu privire la primul aspect, am văzut, în paragraful precedent, că produsul final al procesului de evoluţie, în cadrul lumii materiale, este sufletul, raţiunea umană, care supravieţuieşte morţii corpului uman şi, în clipa morţii, se detaşează de corp şi îşi continuă existenţa în lumea spirituală.

Să remarcăm însă că sufletul este o structură de energie deosebită. Pe lângă faptul că este o structură de energie cu mişcare giroscopică proprie, are şi o serie de caracteristici aparte, proprii, care o deosebesc de alte tipuri de structuri de energie, dintre care amintim:

-        este înnobilată cu o gamă variată de cunoştinţe, însuşiri şi aptitudini,

-        are identitate proprie şi conştiinţă de sine,

-        este o structură de energie fără conţinut de masă.

Contopit cu corpul uman, sufletul se dezvoltă odată cu acesta, atât ca structură de energie cât şi ca volum de cunoştinţe, însuşiri şi aptitudini acumulate, de-a lungul întregii vieţi. Totodată, capătă şi abilitatea folosirii în mod creator a cunoştinţelor, însuşirilor şi aptitudinilor acumulate, îşi conturează propria identitate şi îşi dezvoltă conştiinţa de sine.

Când survine moartea, sufletul părăseşte corpul uman, ca o structură de energie care îşi menţine toate caracteristicile arătate mai sus, şi îşi caută o formă de existenţă în continuare.

Prin desprinderea de corpul uman, fiind o structură de energie fără masă, sufletul are alte căi de supravieţuire şi de evoluţie decât structurile cosmice sau atomice ce conţin masă.

După moarte, sufletul, ca o structură de energie fără conţinut de masă, îşi poate continua existenţa numai împreună cu alte suflete, cu alte structuri asemănătoare ca structuri de energie, dar fiecare cu propria identitate, alcătuind împreună o structură capabilă să supravieţuiască şi să evolueze independentă. Fiind numai structuri fără conţinut de masă, supravieţuirea şi evoluţia lor necesită puţină energie, care poate fi luată din câmpul de energie universal înconjurător.  

Prin urmare, ca o structură de energie cu mişcare giroscopică proprie şi fără masă, sufletul nu-şi poate continua existenţa decât prin încadrarea tot într-o structură asemănătoare, adică prin încadrarea într-o structură de energie cu mişcare giroscopică şi fără masă, evident, cu o organizare superioară organizării sale.

Tunelul luminos care-i apare sufletului desprins de corp în clipa morţii şi îl absoarbe cu o forţă irezistibilă, conform cercetărilor recente, este orificiul găurii centrale a structurii de energie fără masă, superioară sufletului, în care sufletul se integrează.

Structura de energie, superioară sufletului şi în care acesta se integrează după moartea corpului uman, este structura de energie planetară care a executat şi implementarea codului vieţii în aura structurilor celulare apărute ca urmare a evoluţiei vieţii pe planeta noastră, pe baza căruia a fost creat şi codul genetic, pe care o numim Raţiunea planetară şi care este parte componentă a Raţiunii universale.

Cum Raţiunea universală este o structură de energie fără masă, energia pe care aceasta o conţine şi o foloseşte pentru propria existenţă şi evoluţie este energie scoasă în afara evoluţiei Universului material, este energia care alcătuieşte aşa-zisul Univers spiritual.

Întegrarea sufletului în Raţiunea planetară se produce corespunzător cunoştinţelor acumulate, însuşirilor şi aptitudinilor pe care şi le-a format, de-a lungul întregii vieţi, faptelor şi atitudinilor avute în cadrul societăţii.

Prin urmare, scopul (şi în acelaşi timp şi finalitatea) evoluţiei vieţii este crearea şi dezvoltarea Raţiunii universale, situată în afara lumii materiale, dar alcătuită din suflete create şi formate în cadrul lumii materiale.

Astfel, o evoluţie greoaie, sinuoasă, dar perseverentă şi cu o ţintă precisă, de-a lungul unei însemnate perioade din evoluţia materiei, reuşeşte să creeze o structură de energeie capabilă nu numai să gândească, să-şi modeleze şi să-şi conducă propria existenţă, dar capabilă să supravieţuiască şi independentă de masă: este sufletul omului, suflet capabil să supravieţuiască morţii, în afara propriului corp care l-a creat, să evolueze în continuare şi să se integreze în Raţiunea planetară, parte a Raţiunii universale, pe o poziţie corespunzătoare însuşirilor şi aptitudinilor pe care şi le-a format în timpul vieţii.

În fraza de mai sus am folosit expresia „de-a lungul unei însemnate perioade din evoluţia materiei”, deoarece viaţa, a cărei evoluţie are ca scop crearea sufletului, apare numai pe o anumită treaptă de evoluţie a materiei şi îşi continuă existenţa şi evoluţia doar atâta vreme cât condiţiile permit existenţa vieţii. Când, prin evoluţia materiei în cadrul unei structuri de energie, condiţiile propice vieţii dispar, dispare şi viaţa, dispare şi societatea care crea suflete. Dar sufletele create de societate, pe durata existenţei vieţii şi societăţii, nu dispar. Încadrate în Raţiunea universală, sufletele îşi continuă existenţa şi evoluţia în cadrul acesteia, în veşnicie.

Cu privire la cel de al doilea aspect pomenit la începutul paragrafului, adică implementarea programului structurat energetic, codul vieţii, în formele de viaţă unicelulare, s-a arătat că implementarea s-a realizat printr-o structură de energie planetară. Această structură de energie planetară este fie o structură parte a Raţiunii universale, fie chiar structura de energie a Raţiunii universale.

În fine,

-        conceperea şi realizarea codului vieţii,

-        implementarea acestuia tuturor organismelor unicelulare, la scară planetară,

-        supravegherea evoluţiei vieţii şi

-        corecţiile aduse codului genetic la unele specii şi la anumite etape de evoluţie

nu s-au făcut de la sine, ci au fost făcută de cineva, de ceva, de o entitate din afara procesului de evoluţie a vieţii, care a cunoscut scopul final al evoluţiei şi a urmărit realizarea acestuia.

Această entitate, ce fiinţează deasupra Raţiunii universale, dirijează formarea şi evoluţia Raţiunii universale, din şi peste Universul material. Conştientizând existenţa acestei entităţi, cu multe mii de ani în urmă, dacii au numit-o Dumnezeu. Şi pentru mine şi pentru tot neamul meu, această entitate este Dumnezeu.

Pe Dumnezeu nu trebuie să ni-l imaginăm cu înfăţişare umană, pentru că nu are nimic material. Este o entitate spirituală care a alcătuit codul vieţii, programul de făurire a sufletului, dar şi programul de închegare şi de evoluţie a Raţiunii universale, de evoluţie a Universului spiritual, toate făurindu-se şi evoluând în cadrul şi pe seama evoluţiei Universului material.

Totodată, este o impietate să atribuim lui Dumnezeu atitudini şi trăsături care sânt proprii omului. Dumnezeu nu este nici milos şi nici crud, ci este drept, intransigent şi implacabil, urmărind aplicarea strictă a programului de evoluţie a vieţii, în condiţiile reale ale planetei pe care trăim, şi este la fel de binevoitor sau de aspru faţă de toate sufletele, după comportarea şi faptele acestora.

Trebuie să înţelegem că nu Dumnezeu ne judecă. Dumnezeu, în programul pentru evoluţia vieţii, a prevăzut şi criteriile de selecţie a sufletelor pentru Raţiunea universală, iar judecata sufletelor constă în confruntarea lor cu criteriile de selecţie. Astfel, la separarea de corp, în clipa morţii, sufletul are două posibilităţi:

-        Dacă îndeplineşte criteriile de selecţie, i se deschide tunelul luminos şi pătrunde în Raţiunea universală, în care îşi ocupă locul pentru veşnicie.

-        Dacă nu îndeplineşte criteriile de selecţie, nu îi apare tunelul şi nu este primit în Raţiunea universală, rămânând de sine stătător, în afara acesteia, cu o existenţă efemeră ce durează până la epuizarea propriei energii.

Aşadar, nu Dumnezeu ne judecă, ci judecata ne-o facem singuri, prin toate cele făptuite de-a lungul vieţii şi pe care, vrem sau nu vrem, le purtăm în suflet.

Cum judecata ne-o facem singuri, credinţa în Dumnezeu trebuie să conste într-o profundă reculegere cu sine, cu rugămintea către Dumnezeu de a ne lumina mintea să înţelegem ce e bine să facem şi ce nu trebuie să facem. Omul şi societatea umană fiind prevăzute în programul lui Dumnezeu, se înţelege că tot ceea ce facem împotriva unui om sau împotriva societăţii este considerat rău şi ne scoate în afara criteriilor de selecţie. Credinţă înseamnă conştientizarea faptului că Dumnezeu veghează la mersul acestei lumi şi că, în orice moment şi în orice situaţie, să fim mînaţi numai de ideea de a face bine şi de a nu dăuna semenilor şi societăţii.

Ar trebui evitate rugi nesăbuite ca, de exemplu, ruga ca Dumnezeu să mă ierte pentru o faptă rea pe care am făcut-o sau să pedepsească pe cineva care mi-a făcut rău, pentru că Dumnezeu nu mă va ierta nici pe mine şi nici nu va pedepsi pe cel care mi-a făcut rău, deoarece atât iertarea cât şi pedepsirea ar însemna nu înfăptuirea dreptăţii divine, cum am fi tentaţi să credem într-un raţionament superficial, ci ar însemna înfăptuirea unui amestec brutal în evoluţia societăţii din care facem parte şi eu şi cel care mi-a făcut rău. Ori, dacă atât fapta mea cât şi fapta celui care mi-a făcut rău nu pun în pericol existenţa sau evoluţia societăţii din care facem parte sau a societăţii umane în ansamblu, atunci nu justifică intervenţia divină, ci necesită intervenţia societăţii în care trăim. Iar dacă organele sociale nu intervin sau reglementările sociale nu sânt suficiente, nu divinitatea trebuie să intervină, ci noi membrii societăţii, pe baza însuşirii de învăţare cu care sântem dotaţi, trebuie să conştientizăm pericolul social al faptelor comise şi să acţionăm astfel încât asemenea fapte să nu mai fie admise şi posibile.

Aşadar, Dumnezeu

-        a creat şi a implementat programul de evoluţie a vieţii, pentru a forma şi dezvolta Raţiunea universală;

-        este drept, intransigent şi implacabil;

-        urmăreşte ca, în cadrul Raţiunii unuversale, fiecare suflet să fie încadrat corespunzător cunoştinţelor, însuşirilor şi aptitudinilor posedate şi, de asemenea, corespunzător faptelor săvârşite şi atitudinii sociale manifestată, în timpul vieţii.

Noi oamenii trebuie să conştietizăm faptul că adevărata credinţă în Dumnezeu este treapta supremă de moralitate, pentru că un suflet cu adevărat credincios nu gândeşte şi nu făptuieşte nimic împotriva altui om şi nici în dauna societăţii sau mediului în care trăieşte.

Adevărata credinţă în Dumnezeu nu înseamnă însă resemnare, indiferenţă, nepăsare sau a te lăsa în voia sorţii, ci dimpotrivă înseamnă participarea activă la viaţa socială atât în familie cât şi în societate, dar totdeauna cu dorinţa şi intenţia de a face bine, de a îndrepta greşeli sau nedreptăţi, de a contribui cu înţelepciunea şi cunoştinţele tale la binele şi bunăstarea familiei şi societăţii în care trăieşti.

Adevărata credinţă în Dumnezeu înseamnă tendinţa permanentă către fericire, către dezvoltarea plenară a cunoştinţelor şi aptitudinilor proprii, dar numai în armonie cu fericirea şi bunăstarea familiei, comunităţii şi întregii societăţi. Adevărata credinţă în Dumnezeu nu presupune estomparea sau diminuarea însuşirilor de supravieţuire, de învăţare, de înmulţire şi de adaptare la condiţiile mediului înconjurător, ci dimpotrivă presupune executarea însuşirilor cu abilitatea şi înţelepciunea de a le corela armonios cu acţiunile şi eforturile celor din jur, mărind eficienţa lor şi înlăturând efectele nedorite.

Raportul dintre adevărata credinţă în Dumnezeu şi religia creştină este raportul dintre adevăr şi minciună, pentru că religia creştină (la alte religii nu ne referim pentru că nu le cunosc) se bazează pe povestea inventată a lui Iisus, născut de Maria, însărcinată prin pogorârea asupra ei a Duhului Sfânt, chipurile, pentru a mântui lumea. [Mai multe în postarea „Falsa şi adevărata credinţă în Dumnezeu” de pe https://www.blogger.com/blogger.g?bloglD pe Google Chrome].

 

    *       *       *

Cu respect şi cu recunoştinţă pentru poporul dac, dar şi cu mândria de a fi fiul unui asemenea popor, sfârşesc acest paragraf cu menţiunea că, dintre toate popoarele care au populat Pământul, poporul dac, „dacii mei”, a fost singurul popor care, dintru începuturile sale – cu peste zece mii de ani în urmă – şi până astăzi, a conştientizat existenţa lui Dumnezeu, a crezut totdeauna în Dumnezeu şi niciodată nu şi-a imaginat şi nu a crezut în alţi zei.

De asemenea, a crezut în nemurirea sufletului şi în faptul că, după moartea trupului, acesta îşi găseşte locul meritat, după fapte şi purtare, în ograda lui Dumnezeu. Numele Domnului este pomenit cu evlavie şi respect şi este prezent în folclorul nostru, în cultura noastră şi în toată viaţa noastră, de la naştere până la moarte, credinţa fiind transmisă din generaţie în generaţie.

Dacii au intuit cu atâta clarviziune atât noţiunile de suflet şi de Dumnezeu cât şi relaţia sufletului cu Dumnezeu, pentru că au privit natura înconjurătoare cu dragoste, respect şi admiraţie şi cu dorinţa de integrare în ea. Aceasta le-a deschis sufletul către înţelegerea profundă a lumii în care trăiau, desluşind corect sensurile acesteia.

În credinţa dacilor mei, făuritori încă din preistorie ai rugăciunii Tatăl nostru, îmi exprim mulţumirea de a fi putut cuprinde cu mintea toate cele scrise mai sus şi, cu toată smerenia, îmi ridic fruntea şi închei:  

Slavă Ţie, Doamne !

     

Bibliografia

1  CONSTANTIN TEODORESCU:  Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. Bucureşti 2015.

    Ediţia a 4 – a revizuită şi adăugită.

2  ALEXANDRA DOLFI:  Codul genetic. Wikipedia.

3  VASILE BREBAN:  Dicţionar al limbii române contemporane. De uz curent. Editura ştiinţifică şi

     enciclopedică. Bucureşti, 1980. 

Curentul electric şi energia electrică

Autor: ing. Constantin Teodorescu

Articolul Curentul electric şi energia electrică este preluat din studiul Structură şi evoluţie şi, pe baza concepţiei elaborată în studiu, explică şi demonstrează în ce constă curentul electric şi energia electrică şi calea cea mai eficientă de obţinere a a cesteia.

Cuprins:

1   Reţeaua cristalină a conductorilor metalici

2   Molecula de formă cubică compactă

3   Crearea fluxului de electroni prin conductorul metalic

4   Energia electrică

1   Reţeaua cristalină a conductorilor metalici

De-a lungul întregului studiu [1] nu s-au făcut referiri la electricitate sau la curentul electric, deoarece aspectele analizate nu au presupus asemenea legături. Cum însă electricitatea face parte nemijlocită din viaţa noastră cotidiană, abordarea acesteia nu poate fi evitată şi este făcută ca aplicaţie. 

Aşa cum am procedat de-a lungul întregului studiu, începem abordarea, şi în acest caz, prin preluarea câtorva date de definiţie, referitoare la curentul electric.

În [2], la curent electric, se spune: „1. Deplasarea sarcinilor electrice într-o anumită direcţie, sub acţiunea unui câmp electric. O caracteristică de bază, utilă în aplicaţii tehnice, a curentului electric o constituie transportul de energie. ... După natura particulelor încărcate, curentul electric poate fi: de conducţie, de convecţie, de deplasare, de polarizaţie sau molecular. Deplasarea dirijată a sarcinilor elementare (electronii) sau a particulelor microscopice încărcate electric constituie curentul electric de conducţie. După natura particulelor în mişcare (numite purtători de sarcină), există curent ionic, electronic sau lacunar (de goluri). Curentul electric de convecţie constă în deplasarea dirijată, relativă la mediul considerat, a unor sisteme de particule încărcate electric. Curentul de deplasare este denumirea dată oricărui flux electric variabil în timp, capabil să producă un câmp magnetic rotaţional. Deplasarea relativă a purtătorilor de sarcină legaţi, care duce la polarizarea electrică a corpurilor, se numeşte curent electric de polarizaţie. Curentul molecular (sau amperian) constă în mişcarea pe orbite închise, de dimensiuni submoleculare, sau rotaţia în jurul axelor proprii a particulelor elementare încărcate electric.”

În [3], la metale, se arată: „Datorită faptului că legătura metalică nu este dirijată în spaţiu, majoritatea metalelor cristalizează în reţele cu structurile cele mai compacte (reţea cubică compactă, hexagonală compactă şi, mai rar, reţea cubică centrată intern). Astfel metalele Cu, Ag, Au, Al, Pb, Ni, Rh, Pd etc. cristalizează într-o reţea cubică cu feţe centrate; metalele Be, Mg, Zn, Cd, Ti, Zr, Cr, Co etc. cristalizează într-o reţea hexagonală compactă. ... Metalele sînt bune conducătoare de căldură şi electricitate (conductori de ordinul I) şi se deosebesc de ceilalţi conductori, electroliţi, prin valoarea mult mai mare a conductibilităţii lor electrice, prin mecanismul însuşi al transportului electricităţii, cît şi prin variaţia conductibilităţii electrice cu temperatura. Trecerea curentului electric prin metale are loc fără migrare de materie (prin intermediul electronilor), iar conductibilitatea electrică a metalelor creşte cu scăderea temperaturii. La temperaturi foarte joase, conductibilitatea electrică a metalelor atinge valori foarte mari (fenomenul de supraconductibilitate). Cei mai buni conductori electrici şi termici sînt Ag, Cu, Au, Rh, Ir, Zn, Co, Ni etc.”

În fine, în [4], paragraful 160, Cauza rezistenţei electrice, se explică circulaţia curentului electric în metale: „Rezultatele experienţelor, ..., au arătat că în metale există electroni capabili să se deplaseze prin metal. Astfel de electroni sânt denumiţi electroni de conducţie. Existenţa electronilor mobili condiţionează conductivitatea electrică a metalelor.

Deoarece în lipsa curentului, sarcinile de volum nu se manifestă (în conductorul de secţiune constantă acestea nu se manifestă nici în prezenţa curentului), de aci se poate conchide că în metale există şi sarcini pozitive, care, totuşi, nu participă la formarea curentului. Sarcinile pozitive din metal sânt ionii, aflaţi în poziţii de echilibru determinate, care formează reţeaua cristalină a metalului. ...

Electronii de conducţie nu  se mişcă în metal liberi, ci se izbesc de reţeaua de ioni. În absenţa câmpului electric exterior, electronii execută numai mişcarea termică dezordonată. Prin aceasta, fiecare electron descrie o traiectorie complexă, asemănătoare traiectoriei atomului de gaz sau particulei care execută o mişcare browniană. Ca urmare a dezordinii termice, numărul electronilor care se mişcă într-o direcţie oarecare, în medie, este totdeauna egal cu numărul electronilor care se mişcă în direcţia contrară. De aceea, în lipsa câmpului exterior, sarcina totală deplasată pe oricare direcţie este nulă, adică, în metal, lipseşte curentul.

La aplicarea unui câmp electric exterior, electronii capătă o mişcare ordonată suplimentară, în direcţia opusă direcţiei câmpului (deoarece sarcina electronului este negativă). Astfel, în prezenţa câmpului exterior, mişcarea efectivă a electronilor reprezintă suma mişcărilor ordonată şi dezordonată şi, prin urmare, apare o mişcare preponderentă a electronilor. În acest caz, numărul electronilor care se mişcă în sensul contrar direcţiei câmpului depăşeşte numărul electronilor care se mişcă pe direcţia câmpului, astfel că apare un transport de sarcini electrice, adică apare curentul electric.”   

Ca un prim aspect, să constatăm că există mai multe tipuri de curent electric, care se deosebesc după natura şi felul sarcinilor electrice deplasate, după felul de deplasare sau după caracterul câmpului magnetic creat prin variaţia în timp a fluxului electric.

Există însă şi o trăsătură comună tuturor acestor tipuri de curent electric. În definiţia reprodusă mai sus din [2], se face menţiunea că „o caracteristică de bază, utilă în aplicaţii tehnice, a curentului electric o constituie transportul de energie”.

Prin urmare, existenţa oricărui curent electric, indiferent de forma şi natura sa, înseamnă efectuarea unui transport de energie, de-a lungul traseului acestuia.

Al doilea aspect constă în faptul că nu toate corpurile materiale şi nu toate elementele naturale sânt bune conducătoare de electricitate. Aşa cum rezultă din citatul din [3], metalele sânt bune conducătoare de energie electrică deoarece, neavând legătura metalică dirijată în spaţiu „... majoritatea metalelor cristalizează în reţele cu structurile cele mai compacte (reţea cubică compactă, hexagonală compactă şi, mai rar, reţea cubică centrată intern)”.

Cum cei mai buni conductori electrici şi termici sânt metale care cristalizează în reţea cubică compactă, cu atomi în toate colţurile şi în toate centrele feţelor cubului, cum sânt Ag, Cu, Au, Rh, rezultă că reţeaua cubică compactă este cea care permite cel mai bun transport de energie electrică sau termică.

Al treilea aspect se referă la modul cum se face transportul energiei electrice prin conductor. În citatul din [3], se arată că „trecerea curentului electric prin metale are loc fără migrare de materie (prin intermediul electronilor)”, adică reţeaua cristalină rămâne (se menţine) tot timpul intactă şi se deplasează doar electronii.

Iar în citatul din [4], se precizează că „în prezenţa câmpului exterior, mişcarea efectivă a electronilor reprezintă suma mişcărilor ordonată şi dezordonată şi, prin urmare, apare o mişcare preponderentă a electronilor. În acest caz, numărul electronilor care se mişcă în sensul contrar direcţiei câmpului depăşeşte numărul electronilor care se mişcă pe direcţia câmpului, astfel că apare un transport de sarcini electrice, adică apare curentul electric.”

Prin urmare, din toate citatele prezentate mai sus, se desprinde ideea că transportul de energie este efectuat de curentul electric, prin mişcarea numai a electronilor liberi de-a lungul reţelei cristaline a conductorului, reţeaua cristalină rămânând permanent intactă. Iar mişcarea electronilor se produce din aproape în aproape, din moleculă în moleculă, în sensul de propagare.

2   Molecula de formă cubică compactă

Să reluăm ideea exprimată mai sus, precum că cei mai buni conductori electrici şi termici sânt metalele care cristalizează în reţea cubică compactă. Totodată, să remarcăm că în reţeaua cubică compactă se află câte un atom în fiecare dintre cele opt colţuri ale cubului şi în fiecare dintre cele şase centre ale feţelor cubului, ca în figura 1. În colţuri sânt atomii A₁, A₂, ..._, A₈, în centrele feţelor faţă şi spate – atomii A₉, A₁₀, feţelor jos, sus – atomii A₁₁, A₁₂, feţelor stânga, dreapta – atomii A₁₃, A₁₄.

Pentru a nu aglomera figura inutil, pe fiecare faţă a fost trasată câte o diagonală, iar pe feţele paralele şi diagonalele sânt paralele.

E uşor de observat că atomii moleculei cubice compacte sânt dispuşi în patru straturi:

-        două straturi exterioare, dispuse pe două feţe paralele ale cubului, fiecare cu câte patru atomi dispuşi în colţurile feţei, A₁, A₂, A₃, A₄ şi A₅, A₆, A₇, A₈, figura 1, 

-        un strat interior complet, care este format din patru atomi dispuşi în cruce, între feţele straturilor exterioare, A₁₁, A₁₂, A₁₃, A₁₄  şi

-        un strat interior incomplet, care este format doar din doi atomi dispuşi în centrele feţelor ce conţin straturile exterioare, A₉ şi A₁₀.

Să analizăm, pe rând, aceste straturi şi să începem cu unul dintre straturile exterioare. Ne folosim de figura 2.

Notăm cu P punctul curent al unei linii echipotenţiale, cu r distanţa punctului P la centrul feţei, marcat cu 0, cu r₁, r₂, r₃ şi r₄ distanţele la atomii A₁, A₂, A₃ şi A₄, cu a distanţele dintre atomi şi centrul feţei şi cu (fi) unghiul format de distanţa r cu dreapta A₂A₄. Cu aceste notaţii, distanţele dintre atomii vecini, laturile cubului, sânt egale cu „aradicaldindoi”.

Conform relaţiei (8.9), din capitolul 8 din [1], potenţialul liniei echipotenţiale pe care se roteşte un electron în jurul nucleului este exprimat prin relaţia

U(r) = – ez – e[(z³/3) + (z²/2)]/(r_z)²,                 (1)

în care r este distanţa la centrul nucleului, r_z este distanţa la axa de rotaţie giroscopică a nucleului, iar z este cota faţă de planul ecuatorial.

Dacă, la fel ca în capitolul 8, admitem că electronul se roteşte într-un plan paralel cu planul ecuatorial al atomului, adică admitem că z = const., ceea ce corespunde liniilor echipotenţiale din jurul nucleului atomului, care sânt cercuri concentrice în jurul axei z, obţinem simplificarea relaţiei (1), astfel:

U(r) = – ec_z1 – ec_z2/(r_z)²,           (2)

unde

c_z1 = z ;   c_z2 = [(z³/3) + (z²/2)].                        (3)

În punctul P, figura 2, potenţialele celor patru atomi ai stratului se exprimă prin relaţiile:

U_A1(r₁, z = const.)  = – ec_z1 – ec_z2/(r₁)² ;

U_A2(r₂, z = const.)  = – ec_z1 – ec_z2/(r₂)² ;           (4)

U_A3(r₃, z = const.)  = – ec_z1 – ec_z2/(r₃)² ;

U_A4(r₄, z = const.)  = – ec_z1 – ec_z2/(r₄)² .

Punctul P fiind la aceeaşi cotă pentru toţi cei patru atomi, coeficienţii c_z1 şi c_z2 sânt aceiaşi pentru toţi atomii, iar potenţialul sumă în punctul P este suma celor patru potenţiale, adică:

U_P(z = const.)  = – ec_z1 – ec_z2[1 /(r₁)² + 1 /(r₂)² + 1 /(r₃)² + 1 /(r₄)²].                  (5)

După cum se vede, potenţialul sumă al celor patru atomi, într-un punct oarecare P, este o sumă de doi termeni, dintre care primul termen este constant iar al doilea termen are ca variabilă produsul pătratelor distanţelor r₁, r₂, r₃ şi r₄. Rezultă că punctul P descrie o linie echipotenţială, în câmpurile de energie ale celor patru atomi, dacă este satisfăcută condiţia

(r₁)²(r₂)²(r₃)²(r₄)² = const,         rezultă                         U_P(z = const.)  = const.           (6)       

Să revenim la figura 2 şi să observăm că distanţele r₁, r₂, r₃ şi r₄ pot fi exprimate, în funcţie de r, a şi (fi), prin teorema cosinusului:

(r₁)² = r² + a² + 2ar sin(fi);

(r₂)² = r² + a² – 2ar cos(fi);

(r₃)² = r² + a² – 2ar sin(fi);                   (7)

(r₁)² = r² + a² + 2ar cos(fi).

Produsul pătratelor distanţelor punctului P la centrele celor patru atomi, după efectuarea calculelor, se obţine sub forma:

(r₁)²(r₂)²(r₃)²(r₄)² = r⁸ – 2a⁴r⁴ cos[4(fi)] + a⁸.                 (8)

Relaţia (8) reprezintă relaţia (6.2.12) din subcapitolul 6.2 din [1], caracteristică ovalelor Cassini:

r⁴ – 2a²r² cos[2(fi)] + a⁴ – b⁴ = 0.         (9)

Aceasta înseamnă că produsul (r₁)²(r₂)²(r₃)²(r₄)² reprezintă o constantă de forma

(r₁)²(r₂)²(r₃)²(r₄)² = b⁸ ,  (10)

adică, liniile echipotenţiale din jurul stratului celor patru atomi sânt ovale Cassini.

În mod absolut identic şi în cel de al doilea strat exterior, dispus pe faţa paralelă primului strat, liniile echipotenţiale sânt tot ovale Cassini, care înconjoară pe toţi cei patru atomi.

Stratul interior complet de atomi diferă de straturile exterioare doar prin faptul că este rotit în plan vertical cu (pi) /4 şi are latura pătratului egală cu a_i = a radicaldindoi/2. Analiza executată în [1] a arătat că şi liniile echipotenţiale ale stratului interior complet sânt tot de forma ovalelor Cassini. 

În stratul interior incomplet, cei doi atomi sânt focarele ovalelor Cassini tot de parametrul a_i.

Rezultă că, în toate cele patru straturi de atomi ale moleculei cubice compacte, două exterioare paralele şi două interioare ortogonale, liniile echipotenţiale sânt ovale Cassini.

Prin urmare, pentru molecula cubică compactă a metalelor bune conducătoare electric şi termic, desprindem următoarele concluzii:

1)      În ordonarea lor cubică, cei 14 atomi ai moleculei sânt dispuşi în patru straturi: două straturi exterioare, formate din câte patru atomi dispuşi pe feţe paralele ale cubului, cu atom în fiecare din cele patru colţuri, şi două straturi interioare, ortogonale, plasate între straturile exterioare, unul complet format din patru atomi dispuşi în cruce, în centrele celor patru feţe ale cubului dintre feţele ce conţin straturile exterioare, şi unul incomplet format din doi atomi dispuşi în centrele feţelor ce conţin straturile exterioare.

2)      Electronii periferici ai atomilor din toate straturile, exterioare şi interioare, se mişcă pe traiectorii comune, de forma ovalelor lui Cassini, corespunzătoare liniilor echipotenţiale, şi înconjoară toţi atomii din compunerea stratului respectiv.

În continuare, să mai analizăm câteva aspecte ale moleculei cubice compacte.

În paragraful precedent, este citată, din [4], afirmaţia potrivit căreia

„ În absenţa câmpului electric exterior, ... fiecare electron descrie o traiectorie complexă, asemănătoare traiectoriei atomului de gaz sau particulei care execută o mişcare browniană. Ca urmare a dezordinii termice, numărul electronilor care se mişcă într-o direcţie oarecare, în medie, este totdeauna egal cu numărul electronilor care se mişcă în direcţia contrară. De aceea, în lipsa câmpului exterior, sarcina totală deplasată pe oricare direcţie este nulă, adică, în metal, lipseşte curentul”.

Acum, ne pare evidentă contradicţia dintre structura perfect ordonată a moleculei cubice compacte şi presupusa mişcare dezordonată (browniană) a electronilor din interiorul său. Şi, aşa cum intuitiv era de aşteptat, analiza a arătat că unei structuri perfect ordonate îi corespunde, de asemenea, o mişcare perfect ordonată a electronilor.

Dar deşi ordonată, mişcarea electronilor în cadrul moleculei cubice compacte se produce astfel încât este satisfăcut integral efectul presupusei mişcări dezordonate (browniene) a electronilor, anume că „numărul electronilor care se mişcă într-o direcţie ... este totdeauna egal cu numărul electronilor care se mişcă în direcţia contrară”, ceea ce arată că afirmaţiile din citatul reprodus sânt corecte, deşi au la bază o ipoteză nu tocmai corectă. 

Totodată, trebuie avut în vedere şi faptul că, în cadrul mişcării perfect ordoante a electronilor în molecula cubică compactă, pe fiecare dintre traiectoriile corespunzătoare liniilor echipotenţiale ale celor patru straturi de atomi, electronii care le populează sânt uniform distribuiţi, sub influenţa forţelor reciproce de atracţie dintre ei, şi alcătuiesc o structură stabilă de mişcări giroscopice.

(Fenomenul este asemănător celui descris în subcapitolul 6.1 din [1], la stabilitatea mişcării giroscopice a galaxiilor).

Cum traiectoriile sânt  ovale Cassini şi cum distribuirea electronilor de-a lungul fiecăreia dintre traiectoriile ocupate este uniformă, este absolut evident că, în permanenţă, numărul de electroni care se mişcă într-o direcţie este egal cu numărul de electroni care se mişcă în direcţia opusă.

Să mai remarcăm că, în fiecare dintre cele două straturi exterioare ale moleculei cubice compacte, mişcările giroscopice ale celor patru atomi componenţi sânt sincrone, au axele de rotaţie giroscopică paralele şi au vitezele de rotaţie unghiulare paralele şi de acelaşi sens, fiecare strat formând o structură giroscopică unitară.

Sincronismul mişcărilor giroscopice se manifestă şi între cele două straturi exterioare ale moleculei cubice compacte, numai că vitezele de rotaţie unghiulare ale celor două straturi sânt de sensuri opuse.

Atomii din centrele feţelor care conţin straturile exterioare au axele de rotaţie  giroscopică, deci şi vitezele de rotaţie unghiulare, în planul feţei, adică perpendiculare pe axele de rotaţie ale atomilor straturilor exterioare. Din această cauză, aceşti atomi nu aparţin straturilor exterioare.

Mişcările giroscopice ale atomilor sânt sincrone şi în straturile interioare. În ambele straturi, complet şi incomplet, atomii au axele de rotaţie giroscopică paralele şi planele ecuatoriale coplanare, adică electronii atomilor din strat se rotesc în acelaşi plan.

Sincronismul mişcărilor giroscopice ale atomilor moleculei cubice compacte este condiţionat de uniformitatea atomilor ce compun molecula, de energia mediului înconjurător şi de rigiditatea legăturilor în cadrul moleculei.

În fine, să remarcăm că între cele patru straturi de atomi ce compun molecula cubică compactă sânt patru spaţii libere, patru canale, ca în figura 3.

Şi, să încheiem paragraful, cu concluziile:

3)      Atomii moleculei cubice compacte au mişcările giroscopice sincrone, ca urmare a identităţii lor, a legăturilor rigide în cadrul moleculei şi a mediului exterior comun.

4)      Vitezele unghiulare de rotaţie giroscopică sânt paralele şi de acelaşi sens în fiecare dintre straturile exterioare, sânt paralele şi de sensuri opuse între straturile exterioare şi sânt paralele şi de acelaşi sens şi în fiecare dintre straturile interioare complet şi incomplet.

5)      Electronii care au o traiectorie comună sânt distribuiţi uniform de-a lungul acesteia. Ca urmare şi a simetriei moleculei, numărul electronilor care se mişcă pe o direcţie este egal, în permanenţă, cu numărul electronilor care se mişcă pe direcţia contrară, dacă din exterior nu se impune o altă ordine.

6)      Între straturile de atomi ale moleculei cubice compacte sânt patru spaţii (canale) libere.

12.2.3   Crearea fluxului de electroni prin conductorul metalic

Dispunerea ordonată a atomilor şi fixarea sincronă a acestora în straturi reciproc ortogonale, în molecula cubică compactă, conduc la formarea de câmpuri de energie cu liniile echipotenţiale dispuse în plane reciproc ortogonale. Ca urmare, în conductorul metalic cu o astfel de structură moleculară, două molecule vecine se vor dispune, una faţă de alta, astfel încât liniile echipotenţiale ale câmpurilor de energie similare să fie situate în acelaşi plan, pentru a se realiza sincronizarea mişcărilor giroscopice ale atomilor şi straturilor componente, la nivelul ansamblului celor două molecule.

Din aceleaşi considerente, procesul de aranjare ordonată a moleculelor nu se reduce doar la câteva molecule vecine, ci se produce la scara întregului conductor metalic, încă din momentul fabricării acestuia, astfel că, de-a lungul său, sânt dispuse, unul lângă altul, şiruri de molecule identice ca structură şi cu câmpuri de energie identic orientate. În felul acesta, canalele din cadrul moleculelor aceluiaşi şir, aşa cum sânt prezentate în figura 3, au continuitate de-a lungul întregului şir de molecule, de la un capăt la altul al conductorului. La nivelul conductorului, acesta este străbătut, de la un capăt la altul, de un număr de canale continue egal cu numărul de şiruri de molecule înmulţit cu patru. 

Într-un şir de molecule, straturile exterioare sânt dispuse unul în continuarea altuia, de la moleculă la moleculă, astfel că formează două laturi continue. Pe fiecare latură a şirului de molecule, vitezele de rotaţie unghiulare ale straturile exterioare ale moleculelor vecine sânt de sensuri opuse, astfel că rotaţia electronilor, pe ovalele echipotenţiale Cassini, are sensuri diferite de la o moleculă la alta, ca în figura 4.


În lipsa unei cauze exterioare, prin toate şirurile de molecule ale unui conductor metalic format din molecule cubice compacte, nu circulă nici electroni şi nici energie, mişcarea electronilor limitându-se doar la cadrul molecular. Aşa cum s-a arătat mai sus, fiecare atom din conductor are o mişcare giroscopică proprie, dar sincronizată cu mişcările giroscopice ale atomilor din cadrul stratului şi moleculei în care este rigid legat, şi mişcarea electronilor săi nu depăşeşte limitele moleculei, astfel că, de-a lungul întregului conductor, nu se manifestă nici o schimbare sau transport de energie.

Să admitem că energia creşte brusc, la un capăt al conductorului, şi se aplică numai acestuia, nu şi mediului înconjurător. La capătul conductorului, energia crescută brusc se aplică, simultan, tuturor şirurilor de molecule ce compun conductorul.

Întrucât nu există nici o oprelişte ca energia să pătrundă în şirurile de molecule cubice compacte, pătrunde în spaţiile (canalele) libere ale acestora şi se răspândeşte de-a lungul întregului conductor.

La trecerea printr-o moleculă cubică compactă, o parte din energie este preluată de atomii acesteia. Creşterea energiei atomilor moleculei conduce la amplificarea mişcărilor giroscopice şi la creşterea forţelor de atracţie ale structurilor de energie ale acestora, deci, implicit, conduce la creşterea potenţialelor fiecărui atom. Ca efect, liniile echipotenţiale ale straturilor de atomi se alungesc şi se micşorează distanţele dintre liniile echipotenţiale ale moleculelor vecine, astfel că electronii pot trece de la o moleculă la alta, în sensul curgerii energiei, având în vedere şi creşterea vitezelor de rotaţie liniare ale acestora.

Cum pe o linie echipotenţială nu poate fi mărit numărul de electroni, electronii proaspăt veniţi alungă electronii vechi, în continuare, spre moleculele vecine, ca în figura 5.

                                                              

În acest fel, se formează un flux de electroni care se propagă de-a lungul conductorului.

Fluxul de electroni care străbate un şir de molecule nu este unitar, ci este format din trei fascicule situate, câte unul, în planele straturilor exterioare de atomi şi în planul stratului interior complet de atomi.

Straturile interioare incomplete nu participă la fluxul de electroni, deoarece planele de rotaţie a electronilor ale acestora sânt perpendiculare pe canalele şirurilor. 

La creşterea energiei transmise prin conductor, traiectoriile electronilor, corespunzătoare liniilor echipotenţiale, se alungesc continuu, tinzând să ia forma lemniscatei (fundei lui Bernoulli), şi tot mai mulţi electroni îngroaşă fasciculele ce se propagă în lungul conductorului.

Când energia transmisă prin conductor atinge valoarea care transformă traiectoriile ovale ale electronilor în lemniscate, se produce ruperea moleculelor de formă cubică compactă şi distrugerea conductorului. Este cazul scurtcircuitelor sau arderii siguranţelor fuzibile.

Prin urmare, există o limită a energiei pe care un conductor o poate transmite. Limita de energie ce poate fi transmisă este direct proporţională cu secţiunea conductorului, adică cu numărul de şiruri de molecule pe care îl conţine.

Este evident că nu toată energia aplicată la intrarea conductorului ajunge la ieşire. Aşa cum s-a arătat mai sus, o parte din energie este preluată de moleculele străbătute şi produce mărirea energiilor giroscopice ale atomilor şi creşterea potenţialelor acestora, ceea ce duce la alungirea traiectoriilor electronilor, care sânt linii echipotenţiale de tipul ovalelor Cassini. Fenomenul este perceput prin încălzirea conductorului, (a se vedea capitolul 4 din [1] şi postările „Căldura şi temperatura particulei” şi „Căldura şi temperatura în atomi şi molecule”). Totalul energiei preluate de atomii conductorului este interpretată drept rezistenţa conductorului la transmiterea energiei.

Dacă, în mod artificial, temperatura conductorului este scăzută atât de mult încât traiectoriile electronilor, care sânt linii echipotenţiale de tipul ovalelor Cassini, devin circulare, energia pe care atomii moleculelor o preiau din energia transmisă prin conductor este aproape nulă, adică conductorul îşi pierde rezistenţa, fenomen numit superconductibilitate. Starea de superconductibilitate este menţinută atâta vreme cât temperatura conductorului este menţinută scăzută, fiind o stare artificial indusă şi nu o stare naturală, permanentă.

Explicaţia stării de superconductibilitate este simplă: Cum mişcarea pe o traiectorie circulară se produce fără consum de energie, fără executarea de lucru mecanic, şi cum traiectoriile tuturor electronilor din conductor sânt de formă circulară, la temperatura scăzută de superconductibilitate, atât mişcările circulare ale electronilor cât şi mişcările giroscopice ale nucleelor tuturor atomilor din conductor se produc fără consum suplimentar de energie, se menţin la valori constante. De fapt, consumul de energie se produce prin menţinerea conductorului la temperatura scăzută.

Curgerea energiei prin conductor este însoţită şi de un alt fenomen. În secţiunea conductorului, energia se prezintă sub formă de fascicule, corespunzătoare canalelor din moleculele cubice compacte, aşa cum este arătat în figura 3. Fasciculele de energie sânt separate de goluri, prin care circulă fluxul de electroni (şi el sub formă de fascicule). Prin urmare, într-o secţiune a conductorului, energia se prezintă sub forma unor zone separate de goluri. Conform analizei din capitolul 5 din [1], structura de energie din secţiunea conductorului străbătut de energie acţionează asupra energiei din exteriorul conductorului, prin forţe radiale pe axa conductorului. Sub acţiunea forţelor radiale, energia din exteriorul conductorului este restructurată într-un câmp de energie cu linii de forţă de formă circulară, perpendiculare pe forţele radiale şi cu densitatea de energie descrescătoare radial.

La întreruperea transmiterii energiei prin conductor, electronii din toate fasciculele îşi reiau rotaţiile pe liniile echipotenţiale închise din cadrul moleculelor, fiecare în molecula în care a fost surprins şi în stratul căruia îi aparţine.

Cum dispunerea electronilor de-a lungul fasciculelor este uniformă, la întreruperea transmiterii energiei, redistribuirea electronilor pe molecule este, de asemenea, uniformă, astfel că dispare orice transfer de electroni între molecule.

Treptat, energia acumulată în plus în molecule este cedată mediului înconjurător  şi conductorul revine la starea iniţială.

De asemenea, câmpul de energie restructurat în jurul conductorului se disipă în câmpul de energie din mediul înconjurător.

În concluzie:

7)      Conductorul metalic format din molecule cubice compacte are, de-a lungul său, şiruri de molecule care au identic orientate atât structura atomică cât şi câmpurile de energie cu planele liniilor echipotenţiale ale acestora. În fiecare şir de molecule, rotaţia electronilor din straturile exterioare şi din stratul interior complet alternează între moleculele vecine.

8)      La aplicarea unei creşteri de energie la un capăt al conductorului, aceasta se transmite tuturor şirurilor de molecule şi, prin canalele acestora, parcurge întregul conductor. La trecerea printr-o moleculă, creşte energia giroscopică a atomilor acesteia, cresc potenţialele câmpurilor de energie şi se alungesc ovalele liniilor echipotenţiale, cresc şi vitezele liniare de rotaţie a electronilor pe ovalele echipotenţiale, astfel că electronii periferici trec către moleculele vecine, în sensul propagării energiei prin conductor, formând un flux de electroni.

9)      Energia consumată de moleculele conductorului diminuează energia transmisă prin conductor şi este percepută ca rezistenţa conductorului.

10)  Energia transmisă prin conductor, prin forţe radiale,  restructurează energia din jurul conductorului într-un câmp de energie cu linii de forţă de formă circulară şi cu densitatea de energie descrescătoare radial.

11)  În conductor există atâtea fluxuri de electroni, câte şiruri de molecule există. Fluxul de electroni al fiecărui şir de molecule este format din trei fascicule, corespunzătoare celor două straturi exterioare de atomi şi stratului interior complet, existente în fiecare moleculă a şirului. De-a lungul fluxului, electronii sânt distribuiţi uniform în fiecare fascicul.

12)  La creşterea energiei peste o anumită limită, ovalele liniilor echipotenţiale se alungesc atât de mult că iau forma lemniscatei (fundei lui Bernoulli), ceea ce produce desfacerea moleculei. Este cazul scurtcircuitului sau arderii siguranţei fuzibile.

13)  La dispariţia creşterii de energie de la capătul conductorului, electronii întregului flux rămân în moleculele în care au fost surprinşi şi îşi reiau mişcarea de rotaţie pe ovalele liniilor echipotenţiale. Treptat, energia acumulată în molecule este cedată mediului înconjurător, iar câmpul de energie restructurat în jurul conductorului este disipat în câmpul de energie din mediul înconjurător.

4   Energia electrică

Până aci, am evitat, intenţionat, folosirea termenilor de curent electric, de energie electrică şi de câmp magnetic. A sosit momentul să ne explicăm.

Deşi s-a demonstrat, în paragraful precedent, formarea fluxului de electroni într-un conductor străbătut de energie, nu considerăm curentul electric ca fiind doar un flux de electroni. Ba dimpotrivă, în paragraful precedent, s-a demonstrat că fluxul de electroni este el însuşi o consecinţă a propagării energiei prin conductor.

Prin urmare, fenomenele electrice nu sânt cauzate de electroni, ci sânt manifestări ale unor concentrări de energie peste anumite structuri materiale, ceea ce schimbă nu numai abordarea, dar ne dezvăluie alte perspective de a obţine energie.

În capitolul 4 din [1], s-a arătat că energia termică, numită şi căldură, nu este altceva decât energie acumulată treptat într-un corp material, sub formă de energie giroscopică, la nivelul atomilor şi moleculelor, de energie de mişcare ale unor părţi ale corpului faţă de altele şi de mişcare a corpului în raport cu alte corpuri.

Spre deosebire de căldură, energia electrică este o manifestare bruscă a energiei asupra corpului material, iar forma manifestării depinde de structura corpului material.

Ca să înţelegem corect fenomenul electric, să asemuim energia cu un fluid, de exemplu cu apa.

Privitor la modul de manifestare, apa revărsată peste o pajişte, de o ploaie măruntă, liniştită, este imediat absorbită de sol, prin vasele capilare ale acestuia. În schimb, apa revărsată de o ploaie torenţială produce băltoace, torente şi chiar  inundaţii.

La fel şi energia: când se manifestă, asupra unui corp, treptat şi în cantităţi mici, produce încălzirea acestuia; iar când manifestarea este bruscă, produce efecte electrice.

Privitor la structura corpului asupra căruia se acţionează, apa căzută pe sol se infiltrează prin vasele capilare ale acestuia, în timp ce apa căzută pe un acoperiş de tablă, se scurge imediat. La deschiderea robinetului unei cişmele fără canalizare, apa se va împrăştia în spaţiul din jur. Dar dacă se cuplează un furtun, la robinet, apa este dusă fie la răzoarele care trebuie udate, fie la focul ce trebuie stins, fie la altă destinaţie dorită.

La fel şi energia, este absorbită de corpul asupra căruia acţionează sau este transportată de acesta, către alte destinaţii.

Analogia dintre energie şi apă ne arată că între un conductor electric şi furtunul grădinarului sau pompierului nu este decât o diferenţă de construcţie internă: în timp ce furtunul are un singur canal prin care curge apa, conductorul metalic are o structură de canale prin care curge energia.

În lumina celor arătate mai sus, coroborate şi cu analiza structurii de energie efectuată în capitolul 5 din [1], să desprindem concluziile:

14)  Energia electrică constă în structuri de energie care se manifestă în mediul înconjurător sau în corpurile materiale, sub diferite forme:

-        Energia electrostatică este energia acumulată în structurile de energie ale moleculelor corpurilor izolatoare electric, în exces sau în deficit, în funcţie de structura corpului material izolator, în procesul de electrizare.

-        Curentul electric este un mănunchi de fluxuri de energie ce curg prin canalele moleculelor cubice compacte ale conductorului electric, conform celor arătate în subparagraful 3 şi figura 3. Cum de-a lungul axei centrale a mănunchiului de fluxuri de energie e o gaură lipsită de energie, curentul electric este de fapt o structură de energie transversală, ce se deplasează de-a lungul conductorului, însoţită de o restructurare a energiei exterioare conductorului, sub formă de câmp magnetic.

15)  Unda electromagnetică de lumină este o structură de energie cu mişcare giroscopică, care se propagă rectiliniu în mediul înconjurător. (A se vedea şi paragraful 12.5 din [1] şi postarea „Fotonul”).

O astfel de înţelegere a fenomenelor energetice (termice, electrice sau de orice altă formă) este nu numai simplă, dar este şi revoluţionară, pentru că deschide perspective nebănuite de utilizare a energiei.

De exemplu: Trăim într-un câmp de energie. N-am putea oare să ne luăm energia direct din acest câmp? Aşa cum ne luăm oxigenul, din aerul pe care îl inspirăm. Pentru a prelua oxigenul din aerul inspirat, avem un organ specializat – plămânul, ajutat de diafragmă şi de sistemul muscular.

Avem oare şi posibilitatea de a prelua direct energie din câmpul înconjurător? Se pare că da.

Ca orice fiinţă, avem, şi noi oamenii, o aură care ne înconjoară. Aura este o structură de energie şi, ca atare, poate fi conectată la câmpul de energie înconjurător. Trebuie doar să învăţăm s-o facem. Ştiu, poate părea o fantezie. Dar mulţi dintre noi am auzit sau am citit despre cazuri de supravieţuire în condiţii deosebite. Oare explicaţia nu poate fi tocmai o astfel de cuplare miraculoasă la câmpul de energie din jur? Nu e rău să mai medităm. Şi, totodată, să experimentăm şi să învăţăm. Cu siguranţă, vom reuşi!

Şi, dacă tot sântem la fantezii, iată încă una: N-am putea folosi energia din câmpul înconjurător pentru confortul casnic? Să ne încălzim sau să ne răcorim locuinţa folosind gerul sau zăpuşeala de afară? La o asemenea fantezie nici Jules Verne nu s-a gândit.

Este evident că realizarea unei asemenea fantezii ar face ca omul să poată trăi confortabil, în orice loc de pe planetă, atât în nisipurile toride ale Saharei cât şi în tundrele îngheţate ale Arcticii. Dar e posibil? Desigur!

Scepticilor, în mod cert sânt şi sceptici, le sugerez să meargă la paragraful 12.1 din [1] şi să-l citească cu atenţie. În paragraful 12.1, s-a demonstrat că stabilitatea mişcării giroscopice a unui corp material este asigurată de câmpul de energie acumulat în jurul său, din care îşi înlocuieşte energia consumată cu propria mişcare. Prin urmare, cu ajutorul unui giroscop, se poate acumula energie, din câmpul de energie ce ne înconjoară. Nu rămâne decât ca o parte din această energie să o dirijăm spre locul şi destinaţia dorite. Cum? Cu conductori cu molecule cubice compacte sau cu alte mijloace pe care le vom inventa. Teoretic este simplu, dar practic? Sânt şi se găsesc soluţii. [1] oferă şi alte surprize.

Bibliografia

1  CONSTANTIN TEODORESCU: Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. Bucureşti 2015.

Ediţia a 4 – a revizuită şi adăugită. Existentă la Biblioteca Naţională, la Biblioteca Centrală Universitară Carol I şi la Biblioteca Centrală a Universităţii Politehnica Bucureşti.

2  ION DIMA (coordonator): Dicţionar de fizică. Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1972.

3  CONSTANTIN D. ALBU,            MARIA BREZEANU: Mică enciclopedie de chimie. Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1974.

4  KALAŞNIKOV S. G.: Elektricestvo. Izdanie vtoroe, pererabotannoe. Izdatelstvo „Nauka”. Moskva, 1964.