Aberaţiile teoriei relativităţii (completat)

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articolul „Aberaţiile teoriei relativităţii (completat)” arată, pe baza celor demonstrate în studiul „Structură şi evoluţie” al autorului, că echivalenţa masei cu energia, acţiunea gravitaţiei asupra energiei şi distorsiunea timpului în câmpul gravitaţional nu sânt conforme cu realitatea.

Cuprins:

1   Aberaţia echivalenţei masei cu energia.

2   Aberaţia acţiunii gravitaţiei asupra energiei.

3   Aberaţia distorsiunii timpului în câmpul gravitaţional.

1   Aberaţia echivalenţei masei cu energia

În [1], la formula Einstein, se arată: „formulă care stabileşte corespondenţa dintre masă şi enargie în mecanica relativistă, exprimată prin relaţia:

W = mc²,         (1)

unde W este energia şi m – masa de mişcare a unui corp, iar c – viteza luminii în vid. Când corpul se află în repaus, energia sa (de repaus) este dată de relaţia W₀ = m₀c², unde m₀ este masa de repaus a corpului. Diferenţiind prima relaţie se obţine:

dW = c²dm,    (2)

adică orice variaţie de energie a unui corp condiţionează o variaţie de masă. Formula are largi aplicaţii în fizica nucleară la interpretarea reacţiilor nucleare. Filozofii idealişti au dat adesea o interpretare greşită acestor relaţii, afirmând că ele constituie o dovadă a transformării materiei (masei) în energie şi deci a posibilităţii dispariţiei materiei (masei). Materialiştii dialecticieni au arătat însă că formula Einstein are o semnificaţie obiectivă, precizând şi care sânt erorile idealiştilor. Pe de o parte, nu poate fi confundată materia (realitatea obiectivă) cu o proprietate fizică, cum este masa, iar pe de altă parte, nu există o justificare matematică a afirmaţiei că masa se transformă în energie – căci relaţiile anterioare stabilesc doar legătura între două proprietăţi ale realităţii obiective, deosebite din punct de vedere fizic.”

Am redat în întregime tot articolul „formula Einstein” din [1], pentru că dovedeşte că, de la formularea sa şi până astăzi, mai bine de un secol, a creat şi crează multă confuzie, chiar şi în diversele curente filozofice. Astfel, în timp ce pentru filozofii idealişti materia şi masa sânt sinonime, pentru materialişti masa şi energia sânt proprietăţi ale materiei. Dar nu această confuzie filozofică este importantă pentru noi, ci aberaţia fizică pe care o conţine.

1) Relaţia (1) arată cu claritate că raportul dintre energia unui corp material şi masa sa este constant, adică

W/m = c² = const.,      (3)

deoarece viteza luminii în vid este constantă. Asta înseamnă că un electron, a cărui masă este constantă, are şi energia constantă şi, prin urmare, viteza sa de mişcare este de asemenea constantă, deci electronul nu poate fi accelerat, cum se pretinde în electronică. Asta înseamnă că orice particulă cu masa constantă nu poate fi accelerată, ceea ce contrazice funcţionarea acceleratoarelor de particule. Este un prim aspect al aberaţiei.

2) Un tren pleacă dintr-o gară. Locomotiva accelerează şi transmite trenului un plus de energie. Plusul de energie produce trenului un plus de masă care, pentru a accelera, necesită un nou plus de energie, care produce un nou plus de masă, care necesită un nou plus de energie, cascadă de plusuri care fac ca trenul să nu poată accelera. În realitate, lumea e plină de trenuri şi de puzderie de vehicule care accelerează şi frânează fără probleme. Este un al doilea aspect al aberaţiei.

Întradevăr, să admitem că un corp de masă M, conform relaţiei (1), are energia W = Mc². Imprimăm corpului o mişcare rectilinie de viteză v. Energia cinetică a corpului este E_c = Mv²/2, (a se vedea şi legea forţei centrifuge a autorului). Masa suplimentară a corpului, conform relaţiei (1), este m_c = E_c/c². Conform relaţiei (3), rapoartele W/M şi E_c/m_c sânt egale între ele şi ambele egale cu c², adică

W/M = E_c/m_c = c².      (4)  

Evident, din egalitatea rapoartelor cu c², relaţia (4), rezultă şi relaţia

(W + E_c) / (M + m_c) = c²,        (5)

care arată că starea corpului M rămâne nemodificată.

3) Aşezăm un radiator electric pe un cântar şi îl cântărim în stare rece. Apăsăm pe buton şi alimentăm radiatorul cu curent electric. Pe măsură ce primeşte energie, masa radiatorului ar trebui să crească şi să devină din ce în ce mai greu deoarece, conform legii lui Newton, greutatea este proporţională cu masa, iar conform formulei lui Einstein, masa creşte odată cu creşterea energiei. Fie M_r masa radiatorului în stare rece. Alimentăm radiatorul cu energia electrică E_e. Masa radiatorului se suplimentează cu m_e = E_e/c², conform relaţiei (3). Conform legii lui Newton, greutatea radiatorului în stare rece este G_r = M_rg, unde g este acceleraţia gravitaţională. Greutatea radiatorului alimentat cu energie electrică, conform formulei lui Einstein, ar trebui să fie G_e = (M_r + m_e)g, evident cu inegalitatea

G_e > G_r.           (6)

Dacă inegalitatea (6) nu este satisfăcută şi se constată egalitatea

G_e = G_r,           (7)

  

rezultă că

m_e = 0,            (8)

ceea ce infirmă formula lui Einstein. Iată şi al treilea aspect al aberaţiei.

Da, vor spune cârcotaşii, dar la nivel atomic lucrurile stau altfel. Nicidecum: masele trenurilor, radiatoarelor şi tuturor corpurilor sânt suma maselor electronilor şi nucleelor din atomii lor componenţi. Toate corpurile sânt structuri de molecule compuse din atomi ce conţin nuclee şi electroni. Chiar şi corpurile sub formă de plasmă conţin nuclee şi electroni.

Masa corpurilor nu este o pastă infiltrată printre molecule şi atomi ci, aşa cum s-a afirmat, este suma maselor nucleelor şi electronilor atomilor componenţi.

Aşa că principiul echivalenţei dintre masă şi energie este o simplă aberaţie.  

 

2   Aberaţia acţiunii gravitaţiei asupra energiei

Legea atracţiei universale, descoperită de Newton în 1687, în [1], este formulată astfel: „două corpuri de mase m₁ şi m₂ se atrag cu o forţă F direct proporţională cu produsul maselor şi invers proporţională cu pătratul distanţei r dintre ele:

F = G(m₁m₂/r²)(r/r),    (9)

în care G este constanta atracţiei universale.”

Exemplul 3) din paragraful precedent, prin relaţia (8), a dovedit că legea atracţiei universale nu se aplică energiei ci, conform relaţiei (9), numai maselor. Oricât de mare ar fi masa unui corp, gravitatea sa nu are efect asupra energiei din jurul său.

Este a doua aberaţie a lui Einstein şi înlăturarea acesteia are consecinţe mult mai mari.

În urma studierii eclipsei totale de Soare din 29 mai 1919, de către astronomul Arthur Eddington, s-a constatat devierea razelor de lumină la trecerea prin câmpul Soarelui. Acest fapt a fost intrepretat ca o atracţie a câmpului gravitațional al Soarelui asupra luminii şi, ca atare, ca o  confirmare a teoriei relativităţii a lui Einstein, care prevedea acţiunea gravitaţiei asupra energiei.

În realitate, este vorba de atracţia reciprocă dintre structurile de energie ale Soarelui şi ale fotonilor din razele de lumină, aşa cum se întâmplă în tot cosmosul, conform forţei de atracţie a energiei unei structuri de energie cu mişcare giroscopică, după cum s-a demonstrat în capitolul 5 din [2]. (Dacă, chipurile, masa ar atrage energia, prin câmpul său gravitaţional, raza de lumină ar mai putea părăsi corpul material printr-o mişcare rectilinie?) 

Prin urmare, constatarea astronomului Arthur Eddington la studierea eclipsei totale de Soare din 29 mai 1919 nu confirmă teoria relativităţii prin dovedirea acţiunii gravitaţiei asupra energiei, ci dimpotrivă confirmă acţiunea structurii de energie a Soarelui asupra structurilor de energie ale fotonilor din razele de lumină, în conformitate cu cele demonstrate în capitolul 5 din [2].

3   Aberaţia distorsiunii timpului în câmpul gravitaţional

În [1], la teoria relativităţii, se arată: „teorie care stabileşte interdependenţa între spaţiu, timp şi materia în mişcare, aplicabilă atât în cazul vitezelor relativ mici de deplasare ale corpurilor, cât şi, ceea ce îi este caracteristic, în cazul vitezelor relativ foarte mari, comparabile cu viteza luminii.” Mai departe, la teoria relativităţii generalizate, se precizează: „formulată în 1908 – 1916, cuprinde şi fenomenele gravitaţionale şi nu impune nici o restricţie sistemelor de referinţă. ... Potrivit acestor consideraţii, mişcarea unui corp într-un sistem de referinţă accelerat este echivalentă cu mişcarea lui într-un câmp gravitaţional; astfel, s-a putut explica egalitatea dintre masa inertă şi masa gravitaţională, problemă pe care mecanica clasică nu a putut-o elucida.”

Pentru a dovedi aberaţia distorsiunii timpului în câmpul gravitaţional, ne folosim de rezultatele a două experimente relatate în mass media, care au fost interpretate ca o confirmare a distorsiunii timpului şi, ca atare şi a teoriei relativităţii.

Primul rezultat se referă la aşa-zisa confirmare a teoriei relativităţii, cu ajutorul a două ceasuri atomice identice. Un ceas a fost menţinut la sol, iar al doilea a fost plasat într-un avion care a efectuat zboruri în sensul rotaţiei pământului şi contrar acesteia. În ambele cazuri, timpul arătat de cele două ceasuri a fost diferit şi faptul a fost interpretat ca o confirmare a distorsiunii timpului şi deci a teoriei relativităţii.

Rezultatul experimentului este firesc, dar interpretarea ca distorsiune a timpului este greşită. Indicaţiile ceasului atomic depind de energia atomilor componenţi, iar modificarea energiei atomilor conduce negreşit la modificarea indicaţiilor. Ori atomii ceasului plasat în avion au avut energie mai mare decât atomii ceasului rămas la sol, din două motive:

1)      Prin mărirea distanţei faţă de axa de rotaţie a Pământului, au căpătat o energie giroscopică mai mare, corespunzătoare poziţiei faţă de axă. În [2], în subcapitolul 2.2, „Mişcarea giroscopică fără precesie”, s-a demonstrat că energia giroscopică, e_g, a elementului de masă m situat la distanţa r_z de axa de rotaţie a giroscopului este e_g = mw²(r_z)², unde w este vitaza de rotaţie unghiulară. Pentru ceasul atomic din avion, distanţa faţă de axa de rotaţie a Pământului a devenit r_z + h, unde h este înălţimea de zbor a avionului.

2)      În timpul zborului în sensul de rotaţie al Pământului, viteza liniară de rotaţie în jurul axei Pământului a fost v_r = v_Ph + v_h, adică a fost suma vitezei de rotaţie liniare a Pământului v_Ph la înălţimea r_z + h, cu viteza de zbor v_h. În timpul zborului în sens contrar rotaţiei Pământului, viteza liniară de rotaţie în jurul axei Pământului a fost v_r = v_Ph – v_h. În ambele cazuri, viteza de rotaţie în jurul axei Pământului a fost mai mare pentru ceasul de la bord decât viteza ceasului de sol şi a avut valori diferite şi între cazuri. În [2], în capitolul 4 „Energia şi temperatura particulei materiale elementare”, pentru energia totală a corpului de masă M a fost stabilită relaţia

E = E_g + E_c = M[w² + (w₁)²]R²/5 + Mv²/2           (10)

unde E_g este energia giroscopică, E_c este energia cinetică, w este viteza de rotaţie unghiulară giroscopică, w₁ este viteza de rotaţie unghiulară de precesie (w = omega), R este raza corpului considerat sferic, v este viteza liniară de deplasare. Pentru experimentul analizat, w şi w₁ sânt identice atât pentru ceasul de la sol cât şi pentru ceasul din avion, R = r_z pentru ceasul de la sol şi R = r_z + h pentru ceasul din avion, iar v = v_P pentru ceasul de la sol şi v = v_Ph + v_h sau v = v_Ph – v_h pentru ceasul din avion, în funcţie de sensul de zbor, unde v_P este viteza de rotaţie liniară a Pământului la nivelul solului, v_Ph este viteza de rotaţie liniară a Pământului la înălţimea h de zbor, iar v_h este viteza de zbor. Este clar că energia atomilor ceasului din avion este mai mare decât energia atomilor ceasului de la sol, ceea ce duce la indicaţii diferite. 

Aşadar, nu există distorsiuni ale timpului în câmpul gravitaţional, timpul fiind independent de acesta.

Din păcate, cercetătorii care au efectuat experimentul, necunoscând noţiunile expuse în [2], au făcut eroarea să interpreteze rezultatele ca o confirmare a teoriei relativităţii a lui Einstein. Şi savanţi străluciţi se înşală şi nu de puţine ori!

Al doilea experiment a fost efectuat de cercetatorii de la Institutul National de Standarde şi Tehnologie din Colorado, care au anunţat că au confirmat dilatarea timpului, ce rezultă ca o consecinţă a teoriei relativitaţii a lui Einstein, conform careia, cu cât ne aflăm la o distanţă mai mare de Pământ cu atât timpul trece mai repede. Pentru a demonstra acest fenomen, pe care l-au numit “dilatare temporală gravitaţională”, fizicienii de la NIST au folosit două din cele mai bune ceasuri atomice din lume şi au măsurat cu precizie timpul arătat de cele două ceasuri atomice decalate spaţial pe verticală la doar 33 de centimetri şi au constatat că, într-adevăr, timpul se scurge mai repede la o altitudine mai mare.

Evident, cercetătorii au făcut aceeaşi eroare ca şi la primul experiment menţionat mai sus. Prin modificarea înălţimii ceasurilor, unul faţă de altul, s-a modificat energia internă a structurilor lor atomice, prin modificarea energiei lor giroscopice ca urmare a modificării distanţei faţă de axa de rotaţie a Pământului, deci s-a modificat, în mod implicit, indicaţia lor de timp. 

La cele două experimente ale căror rezultate au fost analizate mai sus, adăugăm şi o crasă neconcordanţă a prevederilor teoriei relativităţii cu realitatea fizică. Conform teoriei relativităţii şi în accepţiunea cosmologilor contemporani, în central Galaxiei se află o imensă “gaură neagră”, formată dintr-o enormă concentraţie de masă, care, datorită colosalei forţe de atracţie gravitaţională, nu permite ieşirea din ea, nici măcar a razei de lumină. Avem oare posibilitatea de a verifica dacă lucrurile stau chiar aşa? Desigur, trebuie doar să gândim o leacă.

Păi, nu în străfundurile cosmosului ci aci, la noi acasă, pe acest Pământ care ne este leagăn şi mormânt, se produc anual cicloane tropicale şi în Atlantic şi în Pacific. Fotografiile din satelit ale acestor cicloane ne arată o izbitoare asemănare a acestora cu fotografiile galaxiilor făcute de astronomi. Tot asemănător galaxiilor, şi în central cicloanelor se află o gaură numită “ochiul taifunului”. Dar, spre deosebire de “gaura neagră” a galaxiilor, cu concentraţie enormă de masă, “ochiul taifunului” e o gaură de linişte, lipsită atât de ploaie cât şi de orice adiere de vânt, în contrast cu catastrofala desfăşurare de forţe distructive din afara sa. În timp ce mişcarea şi comportarea cicloanelor tropicale este asemănătoare mişcării şi comportării galaxiilor, găurile din centrele lor prezintă aspecte diferite: lipsă de energie şi de fenomene meteo în “ochiul taifunului” şi concentrare enormă de masă şi de energie în “gaura neagră” a galaxiilor. Această nepotrivire trebuie eliminată. Cum? Păi construcţia teoretică păleşte în faţa evidenţei fizice. Adică, simplu: admitem că şi “gaura neagră” este lipsită de energie şi de masă, aşa cum am demonstrat în [2], capitolul 5, şi aşa cum o dovedeşte şi realitatea fizică a fenomenelor terestre. Dar aceasta înseamnă şi abrogarea teoriei relativităţii ca neconformă cu realitatea.

De fapt, demonstraţia netemeiniciei teoriei relativităţii este foarte simplă şi pe înţelesul oricui. În [2], subcapitolul 2.2 „Mişcarea giroscopică cu precesie”, paragraful 2.2.3, s-a demonstrat că la orice iniţiere a unei mişcări de rotaţie a energiei, indiferent de cauza care produce rotaţia, apare o forţă centrifugă proporţională cu dublul energiei care se roteşte şi invers proporţională cu raza rotaţiei. Fiind invers proporţională cu raza de rotaţie, în centrul rotaţiei, unde raza ia valoarea zero, mărimea forţei centrifuge tinde către infinit şi aruncă energia în afara zonei centrale, astfel că, în zona centrală, se produce o gaură lipsită de energie. Existenţa găurii centrale lipsite de energie face ca funcţia energiei care se roteşte să fie o funcţie cu constantă ciclică diferită de zero, adică să fie o funcţie cumulativă.

Şi acum, concret:

Elementul de masă m al corpului material cu mişcare giroscopică este caracterizat de distanţa r_z faţă de axa de rotaţie z, definită prin relaţia (r_z)² = x² + y², şi de viteza de rotaţie unghiulară , în jurul axei 0z. Corpul material giroscopic este considerat de formă sferică, cu raza R, cu masa de densitate constantă distribuită în tot volumul pe care îl ocupă, adică este considerat un corp fără găuri.

Conform cunoscutei relaţii  E = (1/2)mv², energia giroscopică e_g a elementului de masă m este exprimată prin relaţia

e_g = (1/2) mw²(r_z)² = (1/2) mw²(x² + y²)           (11)

unde w = omega, iar continuitatea sa este o consecinţă a continuităţii masei în volumul sferic considerat. Relaţia (11) reprezintă funcţia punctului în câmpul scalar al energiei giroscopice.

Gradientul funcţiei scalare e_g(x, y, z), conform [3], paragraful 3.2.5,  este vectorul ale cărui componente sânt date de derivatele parţiale pe cele trei coordonate ale funcţiei scalare e_g şi este exprimat prin relaţia

grad e_g = mw²(xi + yj)            (12)

unde xi + yj = r_z, raza de rotaţie în jurul axei z.

Relaţia (12) arată că gradientul energiei giroscopice se exprimă printr-o relaţie simplă, cu dependenţă faţă de distanţa la axa de rotaţie.

Gradientul energiei giroscopice a corpului material giroscopic este un vector care este perpendicular, simultan, atât pe axa 0z a giroscopului şi pe vectorul vitezei de rotaţie unghiulare w cât şi pe viteza de rotaţie liniară v a elementului de masă m şi este îndreptat spre exteriorul corpului material, de-a lungul vectorului de poziţie r_z faţă de axa 0z.

Trebuie remarcat că gradientul energiei giroscopice este un vector de forţă, unitatea sa de măsură fiind kg.m/s² şi reprezintă forţa centrifugă, F_c:

F_c = grad e_g = mw²(xi + yj)                (13)

Ca mărime, vectorul gradient al energiei giroscopice este proporţional cu masa elementului de masă, cu pătratul vitezei de rotaţie unghiulare w şi cu modulul vectorului de poziţie faţă de axa 0z.

Condiţia necesară şi suficientă ca un câmp vectorial să fie potenţial este ca rotorul acestuia să fie nul, [4], paragraful 110.

Conform [3], paragraful 3.2.14 şi [4], paragraful 112, rotorul gradientului este nul, adică

rot grad e_g = 0            (14)

În [3], în partea finală a paragrafului 3.2.16, se arată: “Pentru ca un câmp vectorial a = grad f să fie gradientul unei oarecare funcţii scalare f, este suficient ca rot a = 0. Dacă   rot a = 0, există o asemenea funcţie scalară V = - f astfel ca a = - grad V. Şi dacă funcţia V are valori unice, ea reprezintă potenţialul scalar al vectorului a, vector care este egal cu derivata potenţialului scalar V. ... Un asemenea câmp vectorial a se numeşte potenţial şi poate fi descompus în straturi cu ajutorul suprafeţelor de potenţial”.

Cum câmpul vectorial grad e_g este gradientul funcţiei scalare e_g şi, conform relaţiei (14), satisface condiţia  rot grad e_g = 0, pede o parte, iar funcţia scalară e_g are valori unic determinate de-a lungul razei r_z, pe de altă parte, în conformitate cu cele afirmate în citatul din [3], funcţia

V = - e_g           (15)

reprezintă potenţialul scalar al vectorului grad e_g.

Conform citatului de mai sus din [3], se obţine exprimarea lucrului mecanic efectuat pentru deplasarea unităţii de energie între punctele r_z1 şi r_z2 prin relaţia

L = (V₁ - V₂) = (e_g2 - e_g1)       (16)

Relaţia (16) se obţine şi prin considerarea diferenţialei totale a gradientului energiei giroscopice a corpului material giroscopic, diferenţială care este exprimată prin produsul scalar al vectorilor grad e_g şi dr_z. Integrala produsului scalar al vectorilor grad e_g şi r_z, de-a lungul razei r_z, reprezintă lucrul mecanic necesar pentru a deplasa energia e_g de-a lungul razei r_z. Prin integrare se obţine

L(r_z) = e_g(r_z)                 (17)

Gradientul energiei giroscopice, care reprezintă şi forţa centrifugă, a fost determinat prin relaţia (12), care este exprimată în funcţie de r_z astfel:

grad e_g = F_c = mw²r_z              (18)

Înmulţind şi împărţind cu r_z şi ţinând seama de relaţia (11), relaţia (18), în modul, devine

F_c = (mw²r_zr_z)/r_z = (2e_g)/r_z        (19)

relaţie de importanţă covârşitoare, care exprimă legea universală a producerii şi dependenţei forţei centrifuge a energiei giroscopice de energia care se roteşte.

Cum produsul F_cr_z reprezintă lucrul mecanic efectuat de forţa centrifugă, rezultă că mărimea 2e_g reprezintă energia consumată atât pentru deplasarea energiei e_g pe distanţa r_z cât şi pentru rotirea acesteia, împreună cu elementul de masă m, în jurul axei z, cu viteza w.

Conform relaţiei (17), lucrul mecanic necesar pentru deplasarea energiei e_g pe distanţa r_z este egal cu însăşi energia giroscopică e_g.

Ţinând seama de faptul că un e_g reprezintă lucrul mecanic pentru deplasarea energiei giroscopice de-a lungul razei r_z, celălalt e_g de la numărătorul relaţiei (19) reprezintă lucrul mecanic necesar pentru rotirea energiei giroscopice e_g pe arcul de cerc de lungimea razei r_z, împreună cu elementul de masă. Cum întreaga circumferinţă are lungimea 2pr_z, rezultă că lucrul mecanic necesar pentru rotirea energiei giroscopice e_g pe tot cercul de rază r_z, împreună cu elementul de masă, este egal cu 2pe_g, adică din relaţia (19) rezultă şi relaţiile:

L_rz = e_g ;       L_{arc rz} = e_g ;      L_{cerc rz} = 2pe_g        (20)

Relaţiile (20), pe lângă faptul că exprimă lucrul mecanic necesar rotirii energiei giroscopice e_g a elementului de masă atât pe arcul de rază r_z cât şi pe circumferinţa 2pr_z, ne mai dezvăluie un aspect deosebit de important: dacă energia giroscopică este constantă, atunci şi lucrul mecanic necesar rotirii acesteia este constant indiferent de mărimea razei de rotaţie. Cu alte cuvinte, un element de energie e va fi rotit pe o circumferinţă de orice rază cu acelaşi lucru mecanic 2pe. Rezultă că în interiorul circumferinţei există un gol de energie, conform [4], paragraful 72. În capitolul 5 din [2], se demonstrează că 2pe este o constantă ciclică şi în jurul axei de rotaţie există o gaură de energie. 

Să menţionăm şi faptul că forţa centrifugă are manifestări diferite faţă de masă şi faţă de energie. O ana-liză a acestor manifestări este făcută în primul paragraf al capitolului 5 din [2].

În [2], capitolul 5 „Structura de energie cu mişcare giroscopică”, pe baza celor demonstrate în subcapitolul 2.2 paragraful 2.2.3, s-a demonstrat că, la iniţierea unei mişcări de rotaţíe a energiei, aceasta se structurează într-o structură de energie cu mişcare giroscopică unitară, în care acţionează două forţe: forţa centrifugă, care acţionează radial şi perpendicular pe axa de rotaţie, spre exterior, şi forţa de atracţie a energiei structurii, care acţionează de-a lungul vectorului de poziţie, spre centrul structurii. În cadrul structurii de energie pot fi antrenate şi corpuri de masă, care se înscriu în mişcarea sa giroscopică. În zona centrală a structurii, de-a lungul axei de rotaţie, se află o gaură lipsită de energie şi de masă, în formă de clepsidră.

Această descriere se aplică deopotrivă galaxiilor, cicloanelor tropicale, tornadelor şi chiar şi banalelor vârtejuri, dar şi atomilor şi moleculelor şi chiar şi aurii umane. Lumea şi natura sânt simple în esenţa lor, le complicăm noi oamenii, în încercarea de a le înţelege.

Prin urmare, pe lângă infirmarea echivalenţei masă – energie şi acţiunii gravitaţiei asupra energiei, este infirmată şi interdependenţa între spaţiu, timp şi materia în mişcare, principiu care stă la baza teoriei relativităţii. Pe scurt, este infirmată teoria relativităţii.

Bibliografia:

1  ION DIMA (coordonator): Dicţionar de fizică. Editura enciclopedică română. Bucureşti, 1972.

2  CONSTANTIN TEODORESCU: Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. Bucureşti 2014.

Ediţia a 3 – a revizuită şi adăugită.

3   ANDRE ANGO: Matematika dlia electro - i radioinjenerov. Perevod s franţuscovo (André ANGOT).

Izdatelstvo “Nauka”. Glavnaia redakţia fizico – Matematiceskoi literaturî. Moscva, 1967.

4   V. I. SMIRNOV: Kurs vâsşei matematiki. Tom vtoroi. Gosudarstveno izdatelstvo tehniko – teoreticeskoi literaturî.  Moskva, 1953.

 

Aura, conştiinţa şi sănătatea

Aura, conştiinţa şi sănătatea

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articolul Aura, conştiinţa şi sănătatea este preluat din studiul Structură şi evoluţie şi, pe baza concepţiei elaborată în studiu,  explică şi demonstrează apariţia şi evoluţia vieţii, implementarea de către Dumnezeu a codului genetic, program informaţional autoadaptabil, cu scopul obţinerii raţiunii (conştiinţei) umane, în condiţii sociale, şi deduce câteva aspecte de menţinere şi îmbunătăţire a sănătăţii organismului uman.

Cuprins:

1   Scopul       

2   Structura moleculei de apă şi caracteristicile ei

3  Apariţia vieţii şi evoluţia ei până la apariţia formelor celulare

4  Codul genetic

5  Sufletul – Raţiunea umană – Raţiunea Universală

6  Sănătatea corpului şi sufletului

1  Scopul

În capitolul 9 din [1], a fost analizată molecula de apă şi apariţia incipientă a vieţii, prin interacţiunea dintre fotoni şi moleculele de apă, iar în capitolul 10 din [1], a fost analizată evoluţia formelor incipiente de viaţă, programarea acestei evoluţii prin implementarea, la scară planetară, a codului genetic, cu scopul obţinerii de conştiinţe raţionale, formate în mediul social, ca elemente ale Raţiunii Universale păstorită de Dumnezeu.

Ne propunem să desprindem, ca aplicaţie a celor analizate în capitolele 9 şi 10 din [1], câteva aspecte asupra sănătăţii corpului uman, ca laborator complex în care se plămădeşte şi se realizează conştiinţa umană. Pentru a pregăti şi uşura înţelegerea şi aplicarea aspectelor ce vom desprinde, din capitolul 9 au fost relute principalele caracteristici ale moleculei de apă şi apariţia formelor incipiente de viaţă, iar din capitolul 10 au fost relute evoluţia vieţii până la apariţia organismelor unicelulare şi implementarea codului genetic.

2  Structura moleculei de apă şi caracteristicile ei

În capitolul 9, s-a demonstrat că molecula de apă este formată prin fuziunea unei molecule de oxigen cu două molecule de hidrogen, într-o dispunere caracteristică: moleculele de hidrogen, încrucişate ortogonal, sânt încătuşate în interiorul moleculei de oxigen, în planul mediator, ca în fig. 1.

  

Figura 1. Structura moleculei de apă

După cum se observă pe figură,

-        pe axa y, sânt dispuşi atomii moleculei de oxigen, simetric faţă de origine,

-        pe axa x, este dispusă o moleculă de hidrogen, cu atomii dispuşi simetric faţă de origine şi

-        pe axa z, este dispusă a doua moleculă de hidrogen, cu atomii dispuşi simetric faţă de origine.

Atomii de hidrogen au distanţa faţă de origine mai mică de cât atomii de oxigen.

Molecula de apă lichidă are o stabilitate deosebită, care rezultă din aspectele:

-        Nucleele atomilor de hidrogen dispuşi pe axa x sânt centrele lemniscatei pe care se mişcă cei doi electroni ai atomilor, în planul (x, z), decalaţi între ei cu un sfert de lemniscată. Unghiul la centru al lemniscatei este (pi)/2, ca în figura 2.

-        Nucleele atomilor de hidrogen dispuşi pe axa z sânt centrele altei lemniscate pe care se mişcă cei doi electroni ai atomilor, tot în planul (x, z), decalaţi între ei cu un sfert de lemniscată. Unghiul la centru al lemniscatei este tot (pi)/2.

-        Nucleele atomilor de oxigen dispuşi pe axa y sânt centrele lemniscatei pe care se mişcă electronii exteriori ai atomilor, în planul (x, y), de asemenea cu un decalaj între ei de un sfert de lemniscată. Unghiul la centru al lemniscatei este (pi)/2.

-        Vectorii vitezelor unghiulare de rotaţie giroscopică ai celor patru atomi de hidrogen sânt  paraleli între ei şi paraleli cu axa y, iar vectorii vitezelor unghiulare de rotaţie giroscopică ai celor doi atomi de oxigen sânt şi ei paraleli între ei şi, totodată, sînt paraleli cu axa z.

Figura 2. Forma lemniscatei

Astfel, molecula de apă lichidă îngemănează, într-un sistem unitar, mişcările a trei lemniscate diferite, toate ortogonale una pe alta.

Să mai remarcăm faptul că planul (x, z), în vecinătatea centrului, este complet acoperit de cele două lemniscate pe care se mişcă electronii atomilor de hidrogen, axele focarelor lor fiind perpendiculare şi unghiurile lor la centru fiind tot unghiuri drepte.

În schimb, planul (x, y), tot în vecinătatea centrului, este numai pe jumătate acoperit de lemniscata pe care se mişcă electronii exteriori ai atomilor de oxigen.

Forma moleculei de apă este ovoidală, alungită pe axa nucleelor de oxigen. Acestă formă rezultă din faptul că nucleele de hidrogen sânt mai apropiate de origine de cât nucleele de oxigen, ceea ce explică dilatarea moleculei de apă la trecerea în stare solidă.

Molecula apei în stare lichidă, pe lângă stabilitatea deosebită, mai are şi următoarele caracteristici:

1)      Lemniscatele atomilor de hidrogen şi lemniscata atomilor de oxigen, inclusiv structurile de energie ale acestora, fiind dispuse în plane perpendiculare, în prezenţa câmpului magnetic, se orientează după liniile de forţă ale acestuia. Aşa se explică intensitatea mare a câmpului magnetic terestru, amplificată de masa lichidă din scoarţa terestră, după cum s-a arătat şi în paragraful 12.3 din [1]. Tot aşa se explică şi căutarea izvoarelor de apă subterană, de către persoane cu anumite aptitudini, cu ajutorul unei anse din lemn de alun, în formă de Y. Caracteristica poate fi folosită pentru tratarea apei în diferite scopuri.

2)      Structurile de energie ale atomilor de hidrogen şi de oxigen, fiind dispuse în plane ortogonale, vor căuta să menţină aceeaşi dispunere şi între straturile de molecule în masa de apă lichidă. Astfel, planele bisectoare ale cadranelor I şi III vor fi în prelungire în toată masa de apă lichidă şi aşa vor fi şi planele bisectoare ale cadranelor II şi IV.

3  Apariţia vieţii şi evoluţia ei până la apariţia formelor celulare

După cum s-a văzut în paragraful precedent, în centrul moleculei de apă în stare lichidă sânt trei duble întretăieri ale traiectoriilor în formă de lemniscată ale electronilor atomilor de hidrogen şi a electronilor exteriori ai atomilor de oxigen. Din această cauză, în centrul moleculei de apă în stare lichidă, nu se poate forma o structură de energie, fiindcă acesta nu poate fi gaură centrală a structurii. Această constituţie a moleculei de apă în stare lichidă permite ca moleculele să se aşeze unele lângă altele şi unele peste altele, într-o masă lichidă compactă şi consistentă, conform concluziei 2). Prin această masă lichidă compactă, fotonii razei de lumină solară trec mult mai greu decât prin masa de vapori de apă, atât din cauza compactării moleculelor, cât şi din cauza suprapunerii parţiale a cîmpurilor de energie rotitoare din jurul nucleelor componente ale fiecărei molecule.

Fotonul care nu este reflectat pătrunde în stratul de apă şi, pe măsură ce trece prin moleculele de apă lichidă, presupunând că nu este absorbit de câmpurile de energie rotitoare pe care le străbate, pierde din energia sa, astfel că, la o anumită adâncime, viteza sa unghiulară de rotaţie giroscopică devine comparabilă cu vitezele unghiulare de rotaţie giroscopică ale câmpurilor de energie rotitoare ale nucleelor atomilor moleculelor de apă vecine.

Să presupunem că un asemenea foton a ajuns între două molecule de apă vecine, dispuse astfel încât planele lor bisectoare ale planelor (x, y) şi (x, z) sânt suprapuse, ca în figura 3.

Figura 3.

Sub influenţa reciprocă şi simetrică a câmpurilor de energie rotitoare ale celor două molecule de apă dispuse în straturi vecine, fotonul se va plasa la mijlocul distanţei dintre centrele moleculelor, iar planul său ecuatorial se va suprapune peste planul bisector al planelor (x, y) şi (x, z), comun pentru ambele molecule de apă. În această poziţie fixă, fotonul devine germenele unei noi structuri de energie, care se poate forma între şi peste cele două molecule de apă. Se pot forma două tipuri de structuri de energie corespunzătoare celor două plane bisectoare ortogonale.

Reamintim că în capitolul 5 din [1] s-a demonstrat că structurile de energie sânt cumulative, adică se dezvoltă atâta vreme cât sânt alimentate cu energie din exterior şi diminuează, prin consumarea din propria energie, dacă alimentarea exterioară încetează.

Fotonii care vin ulterior, în zona celor două molecule de apă, alimentează cu energie noua structură de energie în formare, care, treptat, îşi măreşte dimensiunile în plan ecuatorial, adică în planul bisector. Dacă fluxul de fotoni este suficient de puternic, structura de energie depăşeşte limitele celor două molecule de apă şi, când atinge centrul unei alte perechi de molecule de apă, vecină şi cu planul bisector suprapus sau aproape suprapus cu planul său ecuatorial, naşte centrul unei noi structuri de energie, care se va forma peste perechea vecină. Structura de energie nou creată, vecină, are mişcarea giroscopică identică cu a structurii mamă şi se alipeşte acesteia, formând un lanţ de structuri, printr-un fenomen asemănător cu cel descris în subparagraful 7.5.2.1, capitolul 7 din [1], în cazul ciocnirilor plastice de tip sfârlează.

Prin naşterea de noi şi noi structuri de energie, în perechi de molecule vecine, lanţul de structuri creşte continuu în lungime. Creşterea lanţului de structuri nu este infinită şi la apariţia unor factori perturbatori, de exemplu agitaţia apei, lanţul de structuri se rupe şi fiecare parte îşi continuă propria existenţă şi dezvoltare. Orice creştere însă cere o alimentare continuă cu energie, sub formă de fotoni sau sub altă formă. În lipsa alimentării cu energie, structura îşi consumă propria energie şi moare.

Prin urmare, structura de energie formată peste moleculele de apă are primele simptome care definesc viaţa: naşterea, creşterea şi moartea. Aceste structuri sânt primele semne ale apariţiei vieţii. Pornind de la aceste structuri primitive de viaţă şi pe acestea, s-a dezvoltat întreaga natură vie care ne înconjoară, cu toată măreţia şi complexitatea ei.

În folclorul lor, dacii mei au intuit acest proces de apariţie a vieţii, încă cu mii de ani în urmă şi, în basmele lor, vorbesc de apa vie binefăcătoare, care menţine sănătatea şi asigură o tinereţe fără bătrâneţe. Pe această intuiţie folclorică, apa care conţine structuri de energie peste perechi de molecule de apă am numit-o apă vie.

Note:     

1)       Apa vie este un preparat ieftin, natural şi nu chimic, ce poate fi obţinut simplu, prin iluminarea unei cantităţi de apă cu un flux de lumină de o anumită frecvenţă şi de o anumită intensitate, care poate fi folosit fie pentru prevenirea, fie pentru tratarea multor afecţiuni. Este un produs simplu, natural, dar cu efecte miraculoase. Pot fi create dispozitive simple, care să permită obţinerea apei vii chiar la domiciliu, din apa potabilă.

2)       Structura moleculei de apă descrisă mai sus permite şi explicarea procesului de acumulare a energiei în nori şi producerea tunetelor, fulgerelor şi trăznetelor. La trecerea apei în stare de vapori, traiectoriile în formă de lemniscată se rup şi electronii fiecărui atom se învârt, pe ovale Cassini, în jurul propriului nucleu, lăsând liber centrul moleculei. Fotonii luminii solare care străbat un strat mai gros de nori îşi pierd din energie şi viteza lor de rotaţie giroscopică devine comparabilă cu vitezele structurilor de energie ale atomilor moleculei de apă în stare de vapori, astfel că se pot stabili în centrul moleculei de apă unde, prin acumulare, formează o nouă structură de energie, peste molecula de apă. Aceste noi structuri de energie create de fotoni sânt sursa tunetelor, fulgerelor şi trăznetelor.  

Considerate separat, fotonul şi perechea de molecule de apă în stare lichidă sânt neînsufleţite. Pentru a deveni o formă incipientă de viaţă, trebuie să urmeze o alimentare continuă cu fotoni a structurii de energie formată de fotonul captiv în perechea de molecule de apă. Creşterea continuă a structurii de energie, prin acumularea continuă de fotoni, este factorul determinant al producerii saltului calitativ de la materia moartă la viaţă.

Când structura de energie cuprinde întreaga pereche de molecule de apă, împreună, devin forma incipientă de viaţă, sâmburele vieţii. De acum, prin creşterea în continuare a structurii de energie, peste molecule vecine de apă, începe procesul de proliferare a formei incipiente de viaţă, începe expansiunea vieţii. Aşa a început marşul triumfal al vieţii pe Pământ şi aşa a început sau va începe viaţa, oriunde a fost sau va fi posibilă.

În capitolul 10 din [1], s-a demonstrat că lanţul de structuri de energie, în dezvoltarea sa, poate cuprinde nu numai perechi omogene de molecule de apă, ci şi atomi sau molecule ale altor substanţe dizolvate în apă. Din această captare de atomi sau molecule ale altor substanţe dizolvate în apă, rezultă marea varietate a formelor de viaţă. În [2], paragraful De ce carbonul şi nu siliciul?, pag. 32, se arată că cel mai indicat element de a fi captat este carbonul. Captarea atomilor de carbon este ilustrată pe figura 12.11 din [1]. Atomii de carbon sânt captaţi pe axul diagonal al structurii de energie, la ambele ieşiri din cadrul perechii de molecule peste care s-a format structura.

După captarea atomilor de carbon în structura de energie, electronii exteriori ai acestora se rotesc, pe traiectorii comune, în jurul sâmburelui de viaţă. Prin creşterea în continuare a structurii de energie şi cuprinderea altor doi sâmburi de viaţă, în exteriorul atomilor de carbon, se creează un lanţ de trei sâmburi de viaţă. La exteriorul lanţului, de o parte şi de alta a sâmburilor de viaţă noi asimilaţi, se captează alţi doi atomi de carbon. În aceste noi condiţii, electronii exteriori ai tuturor atomilor de carbon se mişcă pe traiectorii în formă de 8, ocolind întregul lanţ de atomi de carbon şi formând primii biocurenţi.

Captarea atomilor de carbon de către sâmburele de viaţă permite să se obţină lanţuri oricât de lungi, care au o caracteristică deosebită: sânt stabile, pe de o parte, dar pot fi şi uşor întrerupte, pe de altă parte, dacă necesităţile o impun.

 Pe această bază, considerăm că prin captarea atomilor de carbon de către sâmburele de viaţă, se obţine o structură fundamentală a vieţii, pe care o numim structura elementară de viaţă sau, mai pe scurt, elementul de viaţă, prin analogie cu particulele elementare.

 Întorcându-ne la lanţul de trei sâmburi de viaţă încadraţi de atomi de carbon, să observăm că celor 4 atomi de carbon le corespund 12 atomi de oxigen şi 24 de atomi de hidrogen. Aceste proporţii corespund datelor din viaţa reală, fiind confirmate în [2], paragraful Hidrogenul, oxigenul, carbonul şi azotul – elementele principale, pag. 26.

Prin urmare, denumirea de element al vieţii, dată sâmburelui de energie încadrat de doi atomi de carbon, este şi ea justificată de realitatea vieţii pe planeta noastră, acesta fiind prezent în orice formă de viaţă.     

Odată format, elementul de viaţă şi-a început chinuitoarea şi migăloasa evoluţie, de-a lungul căreia a suportat un uriaş lanţ de milioane şi milioane de transformări succesive, care au culminat cu apariţia omului şi cu apariţia şi dezvoltarea continuă a societăţii umane.

Pentru realizarea cu succes a uriaşului lanţ de transformări, atât elementului de viaţă cât şi mulţimii de întruchipări luate în urma transformărilor le-au fost necesare anumite însuşiri, care să permită atingerea unor noi performanţe, cu fiecare nouă transformare. Principalele însuşiri, detaliate în capitolul 10 din [1], paragraful 10.2, aci sânt doar amintite:

-        supravieţuirea,

-        învăţarea,

-        înmulţirea,

-        adaptarea la mediul de viaţă.

Referitor la însuşirea de înmulţire, reamintim următoarea caracteristică: dacă la majoritatea plantelor înmulţirea se realizează prin organe sexuale diferite, dar care aparţin aceleiaşi plante, în lumea animală, înmulţirea se realizează prin indivizi de sexe diferite, ceeace face ca unitatea socială să nu mai fie individul, ci perechea de indivizi de sexe diferite.

În evoluţia vieţii, prin asimilarea în elementele de viaţă şi a altor atomi în afara celor de carbon, apar şi organisme de viaţă cu structură de energie unică, peste întreaga formaţiune.  Asemenea organisme sânt organismele celulare care, pe lângă faptul că fiecare element de viaţă din componenţa lor are propria structură de energie, au şi o structură de energie unică, la nivelul celulei. Când, prin creştere, celula atinge dimensiuni prea mari, se divide în două celule mai mici, care îşi continuă existenţa individual.

Dacă evoluţia vieţii până la apariţia organismelor unicelulare a fost naturală şi haotică, cu apariţia celulei cu o structură de energie acoperitoare s-a ivit posibilitatea trecerii la o evoluţie dirijată, la nivelul planetar.

4  Codul genetic

În capitolul 10 din [1], este prezentată evoluţia de la organisme celulare la cele multicelulare, cu organe specializate pe funcţii şi cu energia structurată pe patru niveluri:

-        structuri de energie la nivelul fiecărui element de viaţă din cadrul celulelor,

-        structuri de energie la nivelul fiecărei celule,

-        structuri de energie la nivelul fiecărui organ specializat şi

-        structură de energie atotcuprinzătoare, la nivelul întregului organism.

Având în vedere că evoluţia vieţii nu s-a obţinut dintr-o dată, ci după o lungă şi migăloasă evoluţie şi selecţie, cu folosirea cu multă iscusinţă a însuşirilor de supravieţuire, de învăţare şi de înmulţire, într-o neîntreruptă luptă cu condiţiile de mediu aflate în continuă schimbare şi este caracterizată de  

-        creşterea progresivă, pas cu pas, etapă cu etapă, atât în complexitate cât şi în calitate şi de

-        tendinţa spre organizare socială, care nu este proprie numai omului,

se poate afirma că evoluţia vieţii este ghidată de un program precis, de o tendinţă unică, program şi tendinţă care au un scop bine determinat.

Acest program care ghidează evoluţia vieţii este codul genetic, [3].

Codul genetic este un program informaţional autoadaptabil şi universal, care ghidează evoluţia tuturor speciilor vii, în toată lumea pluricelulară, de la bacterie la om, individ cu individ, de-a lungul întregii perioade cât aceştia se află în lumea vie.

Din universalitatea codului genetic rezultă:

-        originea sa unică şi

-        aceeaşi istorie evolutivă, pentru toată lumea vie.

Iar din originea unică şi aceeaşi istorie evolutivă a codului genetic decurge concluzia firească a provenienţei acestuia din afara lumii vii şi a implementării în lumea vie, încă de la apariţia organismelor unicelulare.

Dacă la unicitatea originii şi istoriei evolutive adăugăm şi faptul că stocarea informaţiei are o stabilitate deosebită, fapt ce permite codului genetic să rămână neschimbat în celulă şi să se transmită urmaşelor acesteia pe durate de timp cosmice, avem o întărire a concluziei de mai sus.

Privitor la implementarea codului genetic, în primul rând, să reamintim că acesta a apărut la organismele unicelulare şi să constatăm că celula are, pe lângă o membrană protectoare, şi o structură de energie care o înconjoară şi înglobează toate structurile de energie ale elementelor de viaţă ce-o alcătuiesc. Deci, codul genetic, programul informaţional de evoluţie a celulei, a putut fi implementat în structura de energie a celulei. Aşa se explică prezenţa codului genetic în toate organismele care au evoluat din cele unicelulare.

În al doilea rând, să remarcăm că implementarea codului genetic s-a produs simultan, la nivel planetar.

În al treilea rând, să constatăm necesitatea existenţei atât a codului genetic cât şi a organismului care să execute implementarea, la momentul producerii acestei operaţiuni.

Cum implementarea s-a produs în structurile de energie ale celulelor, prin interacţiuni cu acestea, asemenea interacţiuni nu puteau fi făcute decât tot de o structură de energie. Şi cum implementarea s-a făcut la nivel planetar, simultan, structura de energie care a implementat codul genetic este o sturctură de energie planetară.

Existenţa programului informaţional autoadaptabil în afara lumii vii şi implementarea acestuia tuturor organismelor celulare la nivel planetar implică nu numai existenţa creatorului, ci şi a mijloacelor de implementare, în afara lumii materiale a procesului de evoluţie, implică existenţa unei entităţi capabilă de realizarea programului, de implementarea acestuia şi de supraveghere a procesului de evoluţie.

Dacii mei, încă din străfundurile istoriei, cu peste zece mii de ani în urmă, singurii din lumea largă de pe meridianele şi paralelele planetei pe care sălăşuim, nu numai că au intuit existenţa acestei entităţi, dar au intuit şi scopul programului său, nemurirea sufletului, şi şi-au închinat viaţa acestei entităţi pe care au numit-o Dumnezeu.

Atenţie însă, Dumnezeu care a programt evoluţia vieţii  nu este Dumnezeul diferitelor religii ce-au împânzit lumea. Singurul popor care a intuit şi înţeles corect pe Dumnezeu, încă cu peste zece mii de ani în urmă, a fost poporul dac, au fost dacii mei.

Programul informaţional autoadaptabil, numit şi codul genetic, este implementat în structura de energie care înconjoară fiinţa vie, aura cum mai este numită, care, la rândul său, îl implementează în fiecare celulă ce se formează în propriul corp.

5  Sufletul – Raţiunea umană – Raţiunea Universală

Cum orice program tinde spre o anumită finalitate, are un scop bine determinat, şi codul genetic are un scop precis.

Urmărind evoluţia vieţii, din începuturi şi până în prezent, şi observând că omul se află în vârf, fiind cea mai evoluată vieţuitoare, s-ar părea că omul este scopul final. Numai că, omul fiind trecător prin viaţă, scopul programului nu poate fi ceva efemer. Scopul programului este ceva nemuritor ce rămâne după om. Şi iarăşi sânt nevoit să mă întorc la dacii mei, care au intuit dintru începuturi esenţa programului lui Dumnezeu: sufletul nemuritor.

Sufletul omului este structura de energie care îi înconjoară tot corpul, numită şi aură. Este cea mai complexă structură de energie, care se autocompune pe toată durata vieţii. Este sediul tuturor cunoştinţelor, faptelor, gândurilor şi raţionamentelor pe care le dobândim sau le facem de-a lungul vieţii pe care o trăim. Toate se înregistrează în această aură-suflet şi plecăm dincolo cu toate, unde ne aşteaptă o intrare. În funcţie de bagajul pe care l-am adunat în suflet, ni se deschide intrarea şi pătrundem în veşnicia păstorită de Dumnezeu, în Raţiunea Universală ce dăinuie peste planete, aştri şi galaxii, sau nu se deschide şi rămânem să ne epuizăm bruma de energie ce-o avem şi să pierim pentru totdeauna. Nu Dumnezeu face judecata; judecata ne-o facem singuri prin tot şi toate ce-am gândit, făptuit şi realizat în viaţă, pentru că toate sânt în aura cu care plecăm.

În mod graşit se crede că creierul este depozitarul conştiinţei şi cunoştinţelor, este cel care dirijează toată activitatea organismului.

În realitate, codul genetic implementat în aură încă de la momentul conceperii noastre în uterul matern este cel care ne conduce toată viaţa. Creierul, pe măsură ce se formează, preia rolul de dispecer între aură şi diversele organe din corp. Totodată, creierul serveşte şi ca depozitar al faptelor şi activităţilor zilnice, în memoria sa operativă, pe care, în timpul somnului, le descarcă în memoria permanentă a aurei, unde nu se şterg cât există aura.

Înainte de a trece la sănătatea corpului uman, să mai lămurim un aspect: conştiinţa, raţiunea sufletului nostru nu sânt înnăscute, ci se formează de-a lungul vieţii sociale a omului, fiind produse sociale. Să ne explicăm: la naştere, copilul nu este încă om. Luat şi crescut în cele mai bune condiţii, dar în afara societăţii umane, va rămâne animal cu chip de om, dar nu va deveni om. Dacă perioada de scoatere în afara societăţii se prelungeşte peste cinci – şase ani, copilul este irecuperabil, iar pentru perioade mai scurte sânt posibile recuperări parţiale.

Trebuie înţeles bine un lucru: omul este o fiinţă socială şi nu poate trăi în afara societăţii, fără a se aliena. Caracterul social al omului este predeterminat genetic prin existenţa celor două sexe diferite, care fac obligatorie coabitarea între sexe.

Toate acestea pentru că conştiinţa umană, raţiunea umană, nu poate fi creată pe cale naturală, ci se formează treptat, prin acumulări succesive, numai în cadrul social. Cadrul social, inclusiv cadrul familial, prin relaţionarea permanentă dintre indivizi, permite acumularea continuă de cunoştinţe şi de experienţă, dezvoltând şi îmbogăţind continuu atât conştiinţa socială comună, la nivelul societăţii, cât şi conştiinţa individuală a fiecărui individ, care sălăşuieşte în aură sau suflet cum îi spunem noi dacii.

De aceea toată această maiestoasă evoluţie a vieţii, toată această tumultoasă evoluţie socială, pentru a forma şi dezvolta conştiinţe umane, raţiuni umane individuale, care folosesc drept cărămizi (elemente) ale zidirii Raţiunii Universale de către Dumnezeu.  

6  Sănătatea corpului şi sufletului

Pe baza celor expuse atât în capitolul 10 din [1] cât şi în paragrafele precedente, putem conchide că sufletul uman (aura umană) este o structură de energie care

-        îmbracă întregul organism uman,

-        supravieţuieşte decesului organismului uman şi

-        se autoînzestrează cu cunoştinţe, însuşiri şi aptitudini, de-a lungul întregii vieţi a organismului uman, pe baza însuşirii de învăţare şi în cadrul unui mediu social.

Prin procesul de învăţare în mediul social, sufletul uman devine raţiunea umană care se autoînzestrează şi cu însuşirea de a şti, de a cunoaşte, de a gândi logic şi de a judeca, a analiza şi a interpreta fenomenele din propriul organism şi din mediul înconjurător, indiferent de natura lor materială, socială sau spirituală.

La toate acestea spuse despre sufletul uman, trebuie adăugată schimbarea continuă a mediului în care trăieşte şi se dezvoltă. 

Mediul sufletului uman are trei componente:

-        mediul natural înconjurător,

-        mediul social de coabitare şi

-        mediul de sănătate a propriului organism.

Toate aceste trei componente ale mediului sufletului uman sânt în continuă schimbare, fiecare componentă cu particularităţi proprii ale schimbarii. În acest paragraf însă, nu ritmurile de schimbare prezintă interes, ci posibilităţile sufletului uman de a se adapta la aceste schimbări. Pentru aceasta, să ne întoarcem la paragraful 4, în care codul genetic a fost prezentat ca un program informaţional autoadaptabil.

Autoadaptabilitatea codului genetic cu care sântem înzestraţi constă în abilitatea sa de a activa sau dezactiva anumite gene, în funcţie de situaţia existentă la un moment dat, în interiorul propriului organism şi în mediul ambiental, astfel încât organismul să-şi menţină sau să-şi refacă întreaga capacitate de funcţionare.

Creierul uman, prin ramificaţiile sistemului nervos, monitorizează starea întregului organism, iar prin simţuri, monitorizează mediul ambiental şi înconjurător. Dacă rezultatele  monitorizării complexe arată diferenţe faţă de starea normală a organismului, codul genetic dispune activarea sau dezactivarea unor anumite gene care, la rândul lor, intensifică sau reduc anumite funcţii vitale ale organismului, astfel încât starea acestuia să redevină normală, fără nici o intervenţie din exterior.

Lucrurile par simple şi la locul lor. Numai că, teoria e una, iar practica e alta.

Pentru ca procesul de monitorizare şi deciziile codului genetic să se desfăşoare corect şi eficient, trebuie ca analiza monitorizării să dispună de întreaga capacitate, să fie corectă şi completă şi să releve cu adevărat starea de fapt. Aceasta presupune o stare de calm, de linişte sufletească, indiferent de amploarea şi intensitatea activităţilor pe care organismul le desfăşoară în mediul său de viaţă. Ori, de multe ori, tocmai această capacitate de analiză ne este afectată, fie de factori interni, fie de factori externi.

Prinşi în tumultul vieţii cotidiene, ne lăsăm luaţi de val şi nu mai acordăm suficientă atenţie propriei noastre sănătăţi. Ce-ar trebui să facem, cum să procedăm? Să încercăm să desprindem câteva recomandări.

În primul rând, trebuie evitate enervările. Oricât de neplăcute ar fi împrejurările, păstrarea calmului ne ajută nu numai să găsim soluţiile cele mai adecvate, dar ne şi menajează propriul organism, neafectându-ne capacitatea de monitorizare şi de analiză.

În al doilea rând, trebuie evitată precipitarea, graba, repezeala. Nu degeaba se spune „graba strică treaba”. Să căutăm totdeauna să ne desfăşurăm activitatea cu calm, organizat şi, pe cât e posibil, planificat. Nu numai munca şi activitatea ne vor fi mai eficiente, dar şi sănătatea va fi mai bună.

În al treilea rând, trebuie evitată închiderea în sine, izolarea de familie şi de societate. Ca fiinţă socială, nu putem trăi izolaţi, închişi în noi, fără repercursiuni asupra propriei sănătăţi. Dimpotrivă, participarea corectă, deschisă, cinstită atât la viaţa de familie cât şi la viaţa socială aduce mulţumirea de sine, satisfacţie şi împlinire, ceea ce revigorează sufleteşte.

Aceste câteva recomandări, simple şi la care ar ajunge orice om care şi-ar propune o asemenea analiză, privesc doar factorii interni, sufleteşti, de stres. Dar diminuarea capacităţii de monitorizare şi de analiză este produsă şi de factori externi organismului uman, cum ar fi:

-        clima şi mediul natural,

-        alimentaţia,

-        poluarea atmosferică.

Din capul locului, eliminăm clima ca factor de stres deoarece, repetându-se ciclic de la an la an, trebuie privită ca ceva ce ne este dat şi luată ca atare, efectele ei putând fi înlăturate, de exemplu, cu o umbrelă sau cu o haină în plus sau în minus.

De asemenea, eliminăm şi mediul natural din analiză, deoarece este de regulă constant, cu variaţii date doar de climă.

Alimentaţia însă, trebuie privită cu multă atenţie şi seriozitate.

Mai întâi, trebuie avut în vedere că alimentaţia este specific individuală, organismul putând respinge anumite alimente şi anumite moduri de preparare a acestora, din două cauze:

-        Obişnuinţa din copilărie cu anumite alimente şi cu anumite moduri de preparare, care dau o specificitate sistemului digestiv (de-aci expresia „ca la mama acasă”).

-        Anumite alimente şi anumite moduri de preparare sânt incompatibile cu sistemul digestiv sau cu metabolismul unor persoane.   

Apoi, trebuie avută în vedere agresiunea chimică asupra alimentaţiei, care a devenit un factor deosebit de grav, prin amploarea folosirii:

-        în procesul de cultivare a plantelor, la tratarea seminţelor şi culturilor;

-        în procesul de comercializare a produselor alimentare (transport, depozitare);

-        în procesul de preparare a alimentelor (preparate, semipreparate).

Goana după profit a transformat agresiunea chimică în cel mai important risc de sănătate în prezent şi, din păcate, mijloacele de apărare se împuţinează de la o zi la alta.

Poluarea atmosferică este de două feluri:

-        poluarea chimică (din nou chimică), prin gazele degajate în atmosferă de diversele tehnologii şi

-        poluarea electromagnetică, prin emisia de unde electromagnetice în toate gamele de frecvenţe şi de puteri deosebit de mari.

Pentru apărarea împotriva poluării atmosferice, mijloacele individuale sânt aproape inexistente. În acest caz, apărarea este o gravă problemă socială şi poate fi rezolvată numai la nivelul societăţii.

Ţinem să atragem atenţia însă asupra gravităţii deosebite a poluării electromagnetice, despre care nu se vorbeşte nimic în mijloacele media, deoarece, prin componenta magnetică a undelor, influenţează direct biocurenţii organismului uman, alterând monitorizarea acestuia.

În încheiere, ţinem să prezentăm şi câteva dovezi care confirmă cele spuse mai sus.

Prima dovadă este adusă din vremea liceului, anii 60 ai secolului trecut. Am citit multe lucrări atunci, despre tratarea ulcerului la stomac, prin hipnoză. Tratamentul consta în liniştirea psihică a bolnavului, prin hipnoză, după care organismul se vindeca singur de ulcer, fără nici un tratament medicamentos. Explicaţia era simplă. În mod curent, din diverse cauze, pe mucoasa stomacală se produc leziuni mai mari sau mai mici. În mod normal, organismul ia măsuri de vindecare a leziunilor fără ca individul să conştientizeze ceva. La un individ aflat în stare de surescitare nervoasă însă, măsurile luate de organism pentru vindecarea leziunilor sânt excesive, neadecvate, şi, în loc să vindece leziunile, le agravează ducând la ulcerare. Înlăturarea stării de nervozitate, prin hipnoză, linişteşte organismul, care se vindecă singur. Chiar se susţinea, în lucrările respective, că bolile stomacului sânt boli de nervi, de irascibilitate.

A doua dovadă este cazul Anitei Moorjani. Tânăra doamnă, de origine indiană, dar căsătorită şi locuind în Hong Kong, s-a îmbolnăvit de cancer limfatic (al sistemului ganglionar). După ani de tratamente, fără nici un răspuns favorabil, a slăbit şi se apropia de clipa fatală. Internată în spital, cu toate eforturile medicilor, a intrat în comă şi a avut o trăire extracorporală. S-a văzut pe sine pe patul de spital, înconjurată de personal, şi a pătruns într-o lumină blândă şi odihnitoare, unde a întâmpinat-o o prietenă recent decedată. A avut o tresărire, pentru că nu-şi vizitase prietana muribundă, ca s-o păstreze în minte bună şi frumoasă cum fusese. Prietena însă a primit-o cu toată bucuria şi i-a spus: „Tu nu trebuie să vii, tu mai ai de trăit”. Şi, observând o întristare a ei, a adăugat: „Nu-ţi face griji, te vei face bine. Întoarce-te”. Anita s-a întors, spre surprinderea tuturor a deschis ochii, treptat a ieşit din comă şi după doar câteva săptămâni, mai multe contoale făcute amănunţit, n-au mai depistat nici o urmă de cancer. Şi tânara doamnă Anita Moorjani îşi trăieşte viaţa din plin, alături de soţ şi de cei dragi.    

La dovada dată de cazul Anitei Moorjani, adaug şi cazul unei trăiri extracorporale a unui medic neurochirurg din SUA, văzut în acelaşi documentar TV cu cazul Anitei, dar al cărui nume nu l-am reţinut şi regret acest lucru. Acest medic neurochirurg, la explicaţiile unor confraţi care încercau să explice fenomenul prin producerea în creier a uor substaţe care ar provoca un asemenea efect, a spus: „Fiţi voi sănătoşi, ştiu bine şi creierul şi ce-am trăit”.

În prima dovadă prezentată, nu este vorba de activare sau de dezactivare de gene, pentru că această operaţiune afectează întregul organism, ci este vorba de măsuri biologice pentru vindecarea unor leziuni locale, fapt ce a putut fi făcut, de exemplu, prin schimbarea acidităţii sucului gastric. Este de remarcat însă faptul că asemenea acţiuni se întâmplă curent, în mod involuntar, fără a conştientiza, tuturor oamenilor. Altminteri, toţi am fi continuu bolnavi.

În a doua dovadă însă, vindecarea nu era posibilă fără intervenţia la nivelul genelor. Şi această intervenţie Anita şi-a făcut-o singură, prietena, în trăirea extracorporală, doar i-a dat încrederea că poate s-o facă.

Pe lângă exemplul de miracol ce poate fi făcut prin intervenţia la nivelul genelor, cazul doamnei Anita Moorjani arată că, în anumite situaţii, orice om poate săvârşi o asemenea intervenţie. Ce-ar trebui pentru asta? O puternică concentrare interioară, corelată cu o stare sufletească de linişte şi pace, cu încredere nestrămutată în viaţă şi în Dumnezeu. E tocmai starea mioritică a dacilor mei. Am spus mioritică, având în vedere adevăratele înţelesuri ale baladei Mioriţa, neîntrecută în vers şi semnificaţie, şi nu sensul peiorativ atribuit atât baladei cât şi poporului meu de nişte neicanimeni, indiferent de rangurile şi titlurile pe care le poartă.

În sfârşit, o ultimă problemă.

Sufletul omenesc, ca structură de energie care înconjoară corpul omenesc, poate, în anumite condiţii, să se cupleze la câmpul de energie galactică ce ne înconjoară şi să-şi ia energie din acesta. Încercaţi, gândiţi, iar încercaţi şi veţi reuşi.

Şi ... în încheierea acestor rânduri, un gând de slavă şi de mulţumire:

Întru slava Ta, Doamne, mulţumim pentru minunăţiile de corp şi de suflet cu care ne-ai hărăzit! Ne străduim cu speranţa să fim demni de ele, să slujim programului Tău şi să corespundem scopului urmărit.

     

Bibliografia

1  CONSTANTIN TEODORESCU: Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. Bucureşti 2014.

Ediţia a 3 – a revizuită şi adăugită.

2  ALEX BUTUCELEA:  Arhitectura vieţii. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Bucureşti, 1977. Colecţia

„Ştiinţa pentru toţi”.

3  ALEXANDRA DOLFI: Codul genetic. Wikipedia.