Molecula de apă şi apa vie

 

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articolul "Molecula de apă şi apa vie" prezintă adevărata structură a moleculei de apă,
2(H₂O), şi explică minunatele ei caracteristici, inclusiv aceea de a capta energie şi a permite formarea de structuri de energie giroscopice în şi peste ea, ceea ce o transformă în apă vie sau în elemente de viaţă, conform concepţiei elaborată de autor în studiul Structură şi evoluţie. 

Cuprins:

1  Molecula de hidrogen        

2  Molecula de apă

3  Molecula de apă în stare de vapori

4  Germenii vieţii

1  Molecula de hidrogen

În [1], hidrogenul este prezentat astfel: „hidrogen, H, element chimic cu caracter nemetalic, Z 1, masa at. 1,00797, structura electronică 1s¹, valenţa 1. A fost izolat un izotop al hidrogenului cu masa at. 2, deuteriul (D), iar pe cale sintetică a fost obţinut alt izotop, radioactiv, tritiul cu masa at. 3. În stare liberă se găseşte în cantităţi foarte mici în unele gaze care emană din scoarţa Pământului. Se găseşte în apă şi substanţe organice, este prezent în Soare şi în stele ... Gaz biatomic,incolor, inodor, cel mai greu lichefiabil după heliu, p.t. – 259,14^oC, p.f. – 252,8^oC.”  

Fiind cel mai simplu element şi fiind un gaz biatomic, are cea mai simplă moleculă, care este compusă doar din doi atomi, la rândul lor, fiecare atom fiind compus doar dintr-un nucleu şi un electron. Din această cauză, începem analiza moleculei de apă, prin a analiza cea mai simplă moleculă, molecula de hidrogen şi vom folosi rezultatele analizei făcută în [2], capitolul 8, paragraful 8.4, cu privire la liniile echipotenţiale pe care se mişcă electronii, într-o moleculă formată din doi atomi. (A se vedea şi postările "Mişcarea de rotaţie" şi "Modelul atomic şi molecular", tot de pe acest blog).

În primele trei paragrafe ale capitolului 8, din [2], s-a demonstrat că nucleele atomilor sânt structuri cu o puternică mişcare giroscopică, de ordinul miilor de miliarde de rotaţii pe secundă, şi sânt înconjurate de structuri de energie cu aceeaşi mişcare giroscopică. Conform celor demonstrate în paragraful 8.4 din [2], nucleele de hidrogen se constituie în focarele ovalelor lui Cassini şi, în jurul lor, electronii se rotesc pe traiectorii de tipul ovalelor Cassini. Pentru a uşura înţelegerea, reluăm, pe scurt, rezultatele analizei din capitolul 8 din [2].

Notăm cu z₁ şi z₂ axele de rotaţie giroscopică ale nucleelor celor doi atomi ai moleculei de hidrogen, cu r_z1 şi r_z2 distanţele unuia dintre electroni la cele două axe de rotaţie şi cu a semidistanţa dintre nuclee. Mişcarea stabilă a electronului în câmpurile de energie ale celor două nuclee se produce de-a lungul unei linii echipotenţiale a acestor câmpuri. Condiţia necesară şi suficientă a existenţei liniei echipotenţiale este ca produsul r_z1r_z2 să fie constant, ceea ce conduce la ecuaţia ovalelor lui Cassini

r⁴ – 2a²r² cos2j + a⁴ – b⁴ = 0,              (1)

în care r este distanţa la mijlocul distanţei dintre nuclee, j este unghiul pe care r îl face cu dreapta ce uneşte centrele nucleelor, a este semidistanţa dintre nuclee, iar b² este produsul distanţelor r_z1r_z2, adică

r_z1r_z2 = const. = b².       (2)

Cum parametrul a depinde de temperatura atomilor iar parametrul b² depinde de potenţialul liniei echipotenţiale, în funcţie de raportul dintre ei se formează trei forme distincte de ovale Cassini. 

Primul tip de oval, sub forma unui oval care împresoară ambele focare A₁ şi A₂, curba 1 pe figura 1, se obţine pentru condiţia

a² < b².             (3)

Al doilea tip de oval, sub formă de fundă, numită “lemniscata lui Bernoulli”, curba 2 pe figura 1, se obţine pentru condiţia

a = b.               (4)

În fine, al treilea tip de oval, sub forma a două ovale separate, câte un oval în jurul fiecărui focar A₁ şi A₂, curbele 3 pe figura 1, se obţine pentru condiţia

a² > b².             (5)

Cum ambii parametri a şi b depind de temperatura atomilor, este uşor şi firesc ca cele trei stări de agregare ale moleculei formată de atomii A₁ şi A₂ să fie corelate cu cele trei tipuri de reprezentare a ovalelor lui Cassini, ca în figura 1. 

Figura 1. Tipurile de repreyentare a ovalelor lui Cassini.

În starea gazoasă a moleculei de hidrogen, fiecare electron se roteşte în jurul propriului nucleu, pe un oval de tip 3, prezentat pe figura 1.

Dacă hidrogenul în stare gazoasă este supus unui proces de răcire continuă, distanţa dintre focarele ovalelor lui Cassini se micşorează continuu, adică nucleele atomilor de hidrogen se apropie unul de altul. Totodată, se modifică continuu şi forma ovalelor de tip 3, care se alungesc din ce în ce mai mult, spre centrul situat la mijlocul distanţei dintre nuclee.

La trecerea moleculei de hidrogen în stare lichidă, alungirile ovalelor de tipul 3 ating, simultan, centrul şi se contopesc într-un singur oval de forma unei funde, care înconjoară ambele nuclee într-o traiectorie continuă, numită lemniscata lui Bernoulli, după numele celui care a descris-o primul. Saltul de la cele două ovale, alungite până în vecinătatea centrului, la contopirea lor în lemniscată se produce fără modificarea temperaturii, dar prin pierderea energiei corespunzătoare căldurii latente de lichefiere. Traiectoria electronilor moleculei de hidrogen lichid are forma lemniscatei, ca în figura 2.

Figura 2. Traiectoria electronilor moleculei de hidrogen lichid în planul (x, y).

Descrierea lemniscatei este excelent făcută în [3], paragraful 85, şi în [2] este preluată integral. Aci menţionăm doar următoarele caracteristici:

-        Curba lemniscatei intersectează axa focarelor în trei puncte: 0 şi +/– a radical din 2.

-        Tangentele la cele două bucle ale lemniscatei, în punctul 0, în care lemniscata se intersectează pe sine, sânt perpendiculare. Din această condiţie, rezultă că fiecare buclă a lemniscatei se înscrie într-un unghi la centru de 90^o.

-        Tangenta la lemniscată, în oricare punct al ei, face cu raza vectoare r, un unghi variabil m de valoare m = p/2 + j.  

După determinarea parametrilor lemniscatei, trebuie să lămurim şi problema mişcării electronilor de-a lungul acesteia. Moleculele sânt formate din atomi care au vitezele unghiulare de rotaţie giroscopică egale, paralele şi de acelaşi sens:

w₁ = w₂ ;        w₁ || w_2.              (6)

În stare gazoasă, stabilitatea moleculei este asigurată indiferent de poziţia electronilor pe traiectorii, deoarece fiecare electron are propria traiectorie, în jurul propriului nucleu. La trecerea moleculei în starea lichidă, ambii electroni ai moleculei parcurg aceeaşi traiectorie sub formă de fundă (lemniscata) şi mişcarea lor trebuie astfel rânduită încât să se evite ciocnirea lor, la trecerea prin centrul moleculei. Pentru a se evita o asemenea ciocnire, pe perioada de pierdere a energiei (căldurii) latente de lichefiere, cei doi electroni sânt încetiniţi neegal, astfel că decalajul dintre ei devine de un sfert din lemniscată: când unul dintre electroni trece prin centrul moleculei, celălalt electron se află la una dintre intersecţiile lemniscatei cu axa focarelor. La un astfel de decalaj, mişcarea celor doi electroni, de-a lungul lemniscatei, se produce lin, cursiv şi fără perturbaţii.

Trebuie să remarcăm că vitezele liniare ale electronilor, în mişcarea lor de-a lungul lemniscatei, nu sânt constante, dar sânt egale când electronii trec prin acelaşi punct.

2  Molecula de apă

Molecula de apă este compusă din trei atomi, doi de hidrogen şi unul de oxigen. În [1], oxigenul este prezentat astfel: „oxigen, O, element chimic cu caracter de nemetal din grupa a VI-a principală, Z 8, masa at. 15,999, structura electronică a stratului exterior 2s²p⁴, valenţa II. A fost descoperit de J. Priestley în 1774. Este elementul cel mai răspândit în natură. ... Oxigenul este de asemenea o componentă a materiei organismelor vii. ... Gaz biatomic incolor, inodor şi fără gust, puţin solubil în apă, p.f. – 183^oC, p.t. – 218^oC.”

Molecula de oxigen este formată din doi atomi de oxigen şi analiza ei poate fi făcută în mod asemănător cu analiza moleculei de hidrogen din paragraful precedent.

Oxigenul şi hidrogenul formează, împreună, molecula de apă.

Tot în [1], molecula de apă este prezentată astfel: „apă, H₂O, combinaţie a oxigenului cu hidrogenul, masa mol. 18,015. Constituie unul dintre compuşii cei mai răspândiţi în natură în toate stările de agragare, dar mai ales în stare lichidă (în această stare acoperă mai mult de 2/3 din suprafaţa globului). ... În stare pură, apa este un lichid incolor în strat subţire, albastru-verzui în straturi mai groase, inodor şi fără gust. Molecula de apă are o structură unghiulară, având unghiul dintre legături de 105^o. Ca urmare a polarităţii legăturii O – H şi a structurii unghiulare a moleculei,

apa are un moment electric permanent pronunţat (1,79D). Faţă de combinaţiile hidrogenate ale omologilor axigenului, apa prezintă o serie de proprietăţi fizice anormale. Printre acestea pot fi menţionate densitatea maximă la 4^oC (apa îşi măreşte volumul la solidificare, de aceea gheaţa pluteşte pe apă), puncte de fierbere şi topire ridicate (omologii apei, H₂S, H₂Se, H₂Te, sânt substanţe gazoase în condiţii obişnuite), căldură specifică foarte mare, etc. Anomaliile observate în proprietăţile fizice ale apei pot fi explicate pe baza asocierii moleculelor ei. Apa reacţionează cu unele metale şi nemetale, cu o serie de oxizi şi săruri. ...”

Citatul prezentat mai sus conţine o contradicţie. Pe de o parte, proprietăţile enumerate arată că molecula de apă are o mare stabilitate, iar pe de altă parte, structura unghiulară a moleculei este o structură care nu poate asigura stabilitatea legăturilor dintre trei corpuri cu mişcări giroscopice. Soluţia de rezolvare a contradicţiei este conţinută chiar în cadrul citatului, prin propoziţia „Anomaliile observate în proprietăţile fizice ale apei pot fi explicate pe baza asocierii moleculelor ei”.

Într-adevăr, dacă se asociază două structuri ca cea prezentată în citatul de mai sus, rotite cu 90^o una faţă de alta şi situate faţă în faţă, astfel ca atomii de hidrogen să se afle toţi în acelaşi plan, planul central, ca în figura 3, se obţine o structură foarte stabilă. 

 

Figura 3. Structura moleculei de apă.

O astfel de structură a moleculei de apă, formată din doi atomi de oxigen şi patru atomi de hidrogen, dispuşi ca în figura 3, este o structură foarte stabilă, pe de o parte, şi are proprietăţi deosebite, pe de altă parte.

Stabilitatea deosebită a moleculei de apă rezultă din faptul că este o încleştare (încătuşare) reciprocă a două structuri cu mişcări giroscopice dispuse în palne perpendiculare, astfel:

1)      structură formată din patru atomi de hidrogen, dispusă în planul (x, z), cu atomii dispuşi simetric pe cele două axe. Toate cele patru nuclee ale atomilor de hidrogen, împreună cu structurile de energie din jurul lor şi cu electronii care îi orbitează, au o mişcare giroscopică comună în jurul axei y.

2)      A doua structură este formată din cei doi atomi de oxigen, dispusă în planul (x, y), cu atomii dispuşi simetric pe axa y. Nucleele atomilor de oxigen, împreună cu structurile de energie din jurul lor şi cu electronii care îi orbitează, au o mişcare giroscopică comună în jurul axei z. 

Prima structură este de fapt o dublă moleculă de hidrogen care are toţi atomii dispuşi în acelaşi plan şi pe direcţii perpendiculare, iar a doua structură este o simplă moleculă de oxigen. Ingenioasă este asamblarea celor două structuri, astfel încât, prin încrucişare reciprocă, se încătuşează una pe alta într-o nouă structură foarte stabilă, care este molecula de apă.

Structura deosebită a moleculei de apă conferă acesteia o serie de proprietăţi specifice, cum ar fi, de exemplu, aşezarea compactă în straturi suprapuse, prin intercalarea moleculelor din straturi vecine, în stare lichidă, sau orientarea pe o direcţie privilegiată, sub influenţa unor câmpuri de energie exterioare. De asemenea, trebuie menţionată capacitatea remarcabilă de a reacţiona cu diverse molecule de natură şi structură diferite.

Însă, cea mai importantă caracteristică a structurii moleculei de apă descrisă mai sus este aceea că poate fi găoacea în care poate apărea forma incipientă de viaţă, pe cale naturală, sub acţiunea legilor fundamentale ale Universului.

Apariţia germenului de viaţă între moleculele de apă este posibilă deoarece, în stare lichidă, apei îi sânt caracteristice următoarele aspecte:

-        Nucleele atomilor de hidrogen H₁ şi H₂ sânt centrele lemniscatei pe care se mişcă cei doi electroni ai atomilor, în planul (x, z), decalaţi între ei cu un sfert de lemniscată. Unghiul la centru al lemniscatei este 90^o .

-        Nucleele atomilor de hidrogen H₃ şi H₄ sânt centrele altei lemniscate pe care se mişcă cei doi electroni ai atomilor, tot în planul (x, z), decalaţi între ei cu un sfert de lemniscată. Unghiul la centru al lemniscatei este tot 90^o .

-        Nucleele atomilor de oxigen O₁ şi O₂ sânt centrele lemniscatei pe care se mişcă electronii exteriori ai atomilor, în planul (x, y), de asemenea cu un decalaj între ei de un sfert de lemniscată. Unghiul la centru al lemniscatei este 90^o .

-        Vectorii vitezelor unghiulare de rotaţie giroscopică ai celor patru atomi de hidrogen H sânt  paraleli între ei şi paraleli cu axa y, iar vectorii vitezelor unghiulare de rotaţie giroscopică ai celor doi atomi de oxigen sânt şi ei paraleli între ei şi, totodată, sînt paraleli cu axa z.

Astfel, molecula de apă lichidă îngemănează, într-un sistem unitar, mişcările a trei lemniscate diferite, toate ortogonale una pe alta.

Prin urmare, definiţia corectă a moleculei de apă este de forma: molecula de apă se formează prin fuziunea unei molecule de oxigen cu două molecule de hidrogen, 2(H₂O). Prin fuziune, molecula de oxigen captează şi înglobează în interiorul său, în planul mediator şi în chip încrucişat, cele două molecule de hidrogen. Definiţia actuală, că este formată dintr-un atom de oxigen şi doi atomi de hidrogen, este improprie.

(Ştiu şi înţeleg că pare ciudată şi surprinzătoare construcţia moleculară din figura 3, dar vă veţi convinge foarte uşor şi simplu de temeinicia ei dacă veţi compune forţele de atracţie dintre nucleele celor şase atomi. Veţi constata că se obţin rezultante de-a lungul celor trei axe de coordonate, îndreptate spre centru. Astfel, încleştarea celor şase atomi în structura descrisă este simplă, firească şi temeinică, adică foarte stabilă, iar cele trei lemniscate descrise sânt caracteristice pentru molecula de apă în stare lichidă. De aci vin minunatele ei proprietăţi.)

Să mai remarcăm faptul că planul (x, z), în vecinătatea centrului, este complet acoperit de cele două lemniscate pe care se mişcă electronii atomilor de hidrogen, axele focarelor lor fiind perpendiculare şi unghiurile lor la centru fiind tot unghiuri drepte.

În schimb, planul (x, y), tot în vecinătatea centrului, este numai pe jumătate acoperit de lemniscata pe care se mişcă electronii exteriori ai atomilor de oxigen.

Molecula apei în stare lichidă, pe lângă stabilitatea deosebită, mai are şi următoarele caracteristici:

1)      Lemniscatele atomilor de hidrogen şi lemniscata atomilor de oxigen, inclusiv structurile de energie ale acestora, fiind dispuse în plane perpendiculare, în prezenţa câmpului magnetic, se orientează după liniile de forţă ale acestuia. Aşa se explică intensitatea mare a câmpului magnetic terestru, amplificată de masa lichidă din scoarţa terestră, după cum s-a arătat şi în paragraful 12.3 din [2]. Tot aşa se explică şi căutarea izvoarelor de apă subterană, de către persoane cu anumite aptitudini, cu ajutorul unei anse din lemn de alun, în formă de Y. Caracteristica poate fi folosită pentru tratarea apei în diferite scopuri.

2)      Structurile de energie ale atomilor de hidrogen şi de oxigen, fiind dispuse în plane ortogonale, vor căuta să menţină aceeaşi dispunere şi între straturile de molecule în masa de apă lichidă. Astfel, planele bisectoare ale cadranelor I şi III vor fi în prelungire în toată masa de apă lichidă şi aşa vor fi şi planele bisectoare ale cadranelor II şi IV.

Forma moleculei de apă este ovoidală, alungită pe axa nucleelor de oxigen. Acestă formă rezultă din mărimea unghiului format de atomii de hidrogen cu atomul de oxigen, care, în citatul de mai sus, este dată de 105^o. Corespunzător unui asemenea unghi, în fiecare dintre romburile O₁H₁O₂H₂ şi O₁H₃O₂H₄, diagonala dintre nucleele de hidrogen este mai mică decât diagonala dintre nucleele de oxigen, de unde rezultă forma ovoidală.

Forma ovoidală a moleculei de apă explică şi fenomenul de dilatare la trecerea acesteia în starea solidă. La trecerea în starea solidă, fiecare lemniscată se transformă într-un oval ce înconjoară nucleele din ambele focare. Pentru aceasta, corespunzător scăderii temperaturii, se micşorează distanţele dintre nucleele atomilor de oxigen şi de hidrogen şi lemniscatele se transformă în ovale de tip 1, figura 1, care înconjoară nucleele respective. Astfel, lemniscatele pe care se mişcă electronii atomilor de hidrogen se transformă într-un oval care înconjoară toate cele patru nuclee de hidrogen, iar lemniscata pe care se mişcă electronii exteriori ai atomilor de oxigen se transformă într-un oval ce înconjoară atât nucleele de oxigen cât şi ovalul de tip 1 pe care se rotesc electronii atomilor de hidrogen.

Cele două ovale pe care se rotesc electronii atomilor de hidrogen şi, respectiv, electronii exteriori ai atomilor  de oxigen se află în plane ortogonale, planele (x, z) şi, respectiv, (x, y), şi este strict necesar ca ovalele să nu se intersecteze. Umflarea ovalului pe care se mişcă electronii exteriori ai atomilor de oxigen, din necesitatea strictă de a nu intersecta ovalul pe care se mişcă electronii atomilor de hidrogen, produce creşterea de volum a moleculei de apă în stare solidă.

3  Molecula de apă în stare de vapori

În stare de vapori, vaporii fiind numiţi şi aburi, molecula de apă îşi păstrează neschimbată structura din figura 3, iar electronii fiecărui atom component se rotesc pe ovale de tipul 3, figura 1, care înconjoară propriul nucleu. În această stare, molecula de apă păstrează configuraţia din figura 3, dar, în funcţie de forţele exterioare cu care mediul acţionează asupra sa, se pot modifica, simultan, distanţele dintre nucleele atomilor, adică distanţele dintre atomi. Cu alte cuvinte, molecula de apă în stare de vapori se comprimă sau se dilată, în funcţie de mărimea forţelor cu care mediul în care se află acţionează asupra sa.

Prin urmare, asemenea tuturor gazelor şi molecula de apă în stare de vapori este compresibilă. Prin folosirea unei forţe exterioare, vaporii de apă închişi într-o incintă pot fi comprimaţi, iar prin suprimarea forţei care a produs comprimarea, revin la starea iniţială. Revenirea este explozivă sau treptată, după felul cum forţa care a produs comprimarea este suprimată brusc sau treptat. Este demn de remarcat că proprietatea vaporilor de apă, aburilor, de a fi compresibili a fost folosită încă din antichitate, de Heron din Alexandria care, cu 2000 de ani în urmă, a creat primul motor cu aburi şi a realizat o serie de dispozitive folosite de preoţi, în ritualuri religioase. În secolul 19 şi prima parte a secolului 20, motoarele cu aburi au fost folosite în transporturile navale şi feroviare, în fabrici şi uzine, iar în prezent încă sânt folosite în termocentralele electrice.

Dar, pe lângă proprietatea de a fi compresibili, vaporii de apă au încă o proprietate remarcabilă. Este proprietatea lor de a frâna şi de a capta fotonii care îi stăbat. Această remarcabilă proprietate a fost şi este percepută de fiecare locuitor al planetei noastre, prin propriile simţuri şi observaţii. Oricine a observat diferenţa de lumină dintr-o zonă scăldată direct de razele solare şi o zonă acoperită de nori. Oricine a observat jocul fulgerelor şi canonada tunetelor şi trăznetelor. Aceste fenomene au căpătat explicaţii mai mult sau mai puţin plauzibile şi încercăm o explicaţie prin prisma concepţiei expusă în studiul [2].

Să revenim la figura 3 şi să ne imaginăm că un foton loveşte molecula de apă în stare de vapori. La analiza interacţiunii dintre molecula de apă în stare de vapori şi fotonul care o loveşte, trebuie avută în vedere mişcarea giroscopică atât a fotonului cât şi a nucleelor şi electronilor moleculei de apă, astfel că interacţiunea dintre molecula de apă şi foton este interacţiunea dintre corpuri cu mişcări giroscopice şi cu câmpuri de energie rotitoare. Analiza unei astfel de interacţiuni poate fi făcută urmând exemplul analizei ciocnirii particulelor în plasma fierbinte, executată în capitolul 7, paragraful 7.5 din [2]. (A se vedea şi postarea "Modelul atomic şi molecular", tot pe acest blog).

Este evident că interacţiunea dintre molecula de apă în stare de vapori şi fotonul care o loveşte depinde de unghiul sub care vine fotonul şi de planul în care acesta loveşte.

Ca rezultat al interacţiunii, fotonul se află într-una din următoarele situaţii posibile:

a)      este reflectat de moleculă,

b)     trece prin moleculă şi o părăseşte,

c)      rămâne în moleculă.

Fotonul care loveşte molecula de apă în planurile în care sânt dispuşi atomii de hidrogen şi, respectiv, de oxigen, sau în vecinătăţile acestor planuri, este fie reflectat, fie captat de atomii moleculei de apă în stare de vapori. (A se vedea "Fotonul" de pe acest blog).

Dacă vectorii vitezelor unghiulare de rotaţie giroscopică ai fotonului şi ai celui mai apropiat atom al moleculei de apă nu sânt paraleli sau sânt paraleli dar au sensuri diferite, atunci fotonul este reflectat de molecula de apă, ciocnirea fiind elastică, conform demonstraţiei din capitolul 7, subparagraful 7.5.2.1, cazul ilustrat pe figura 7.6 din [2]. Dar dacă vectorii sânt paraleli şi au şi acelaşi sens, atunci fotonul este captat de câmpul de energie rotitor al celui mai apropiat atom, mărindu-i energia, ciocnirea fiind plastică, după cum s-a demonstrat tot în capitolul 7, subparagraful 7.5.2.1, cazul din  figura 7.7 din [2].

Să mai remarcăm că fotonii reflectaţi de moleculele de apă din stratul superior al unui nor produc, deasupra norului, o luminozitate mai mare decât în lipsa norului, iar fotonii reflectaţi de moleculele de apă din interiorul norului interacţionează cu alte molecule şi soarta lor depinde de parametrii sub care se produc aceste interacţiuni.

În situaţia în care fotonul trece prin moleculă, interacţiunea dintre moleculă şi foton are ca efect  reducerea, într-un grad mai mare sau mai mic, a parametrilor de mişcare ai fotonului: viteza mişcării liniare şi viteza unghiulară de rotaţie giroscopică. Aceasta înseamnă că fotonul cedează o parte din energia sa, moleculei.

Pentru a trece prin molecula de apă, fotonul trebuie să o lovească sub un unghi care să-i permită să parcurgă spaţiul moleculei, fără ca să întâlnească vreo particulă a atomilor componenţi, interacţionând doar cu câmpurile de energie rotitoare ale acestora. Într-un asemenea caz, cu viteza sa de deplasare liniară uriaşă, fotonul trece prin moleculă, suferind doar modificări ale parametrilor de mişcare, aşa cum s-a pomenit mai sus, dar cedând moleculei din energia sa.

Ieşind dintr-o moleculă, fotonul întâlneşte altă moleculă şi, dacă unghiul şi planul de lovire a noii molecule sânt favorabili, va trece şi prin această moleculă, de asemenea cu parametrii mai mult sau mai puţin modificaţi. Şi procesul continuă, fotonul trebuind să străbată un număr mai mic sau mai mare de molecule de apă, în funcţie de grosimea stratului de vapori. Cum orice trecere printr-o moleculă diminuează energia fotonului, acesta va ieşi din stratul de vapori cu o energie mai mult sau mai puţin diminuată, după cum stratul de vapori străbătut este mai gros sau mai subţire.

Aceasta este explicaţia faptului că norii din atmosferă diminuează lumina solară proporţional cu grosimea lor. Cu cît norii sânt mai sus în atmosferă şi mai subţiri, cu atât lumina de sub ei este mai puţin diminuată faţă de lumina din afara zonei de sub nori, şi cu cât norii sânt mai jos în atmosferă şi mai groşi, cu atât mai slabă şi mai mohorâtă este lumina de sub ei.

După trecerea succesivă din moleculă în moleculă, pierzând energie la fiecare trecere, într-un nor mai gros, fotonul ajunge la o energie a cărei viteză unghiulară de rotaţie giroscopică devine comparabilă cu vitezele unghiulare de rotaţie giroscopică ale atomilor din moleculă. Dacă un astfel de foton pătrunde din nou într-o moleculă de apă în stare de vapori, el va rămâne în moleculă, într-o poziţie de echilibru între atomii acesteia, exact în centrul moleculei. Cum fotonul în sine este o structură de energie elementară, fotonul fixat în centrul moleculei de apă în stare de vapori devine germenele unei noi structuri de energie, care va prinde în mrejele ei toţi fotonii care vor pătrunde, ulterior, în respectiva moleculă.

Noua structură de energie, care se dezvoltă în molecula de apă prin acumularea continuă de fotoni, are planul ecuatorial într-unul din planele bisectoare ale planelor (x, y) şi (x, z), în funcţie de sensul vectorului vitezei unghiulare de rotaţie giroscopică, astfel că nu se întretaie cu câmpurile de energie rotitoare ale atomilor ce compun molecula de apă.

În dezvoltarea sa, noua structură de energie depăşeşte limitele moleculei de apă şi atrage electroni din straturile exterioare ale moleculelor de gaze atmosferice din jur. Orbitele electronilor atraşi de structură sânt exterioare moleculei de apă şi, aflându-se în planul bisector al planelor (x, y) şi (x, z), nu intersectează orbitele electronilor atomilor componenţi ai moleculei de apă.

Noile structuri de energie, în dezvoltarea lor, depăşesc limitele moleculelor de apă în care s-au format şi, prin interacţiunile dintre ele şi moleculele gazelor rămase fără unul sau mai mulţi electroni, în prezenţa şi sub influenţa câmpului magnetic terestru, creează mişcări în cadrul masei de vapori de apă. Astfel, se creează câmpuri de energie pe zone întinse ale norului sau chiar la nivelul norului, câmpuri care se află şi ele în mişcare, ca urmare a interacţiunilor dintre ele şi dintre ele şi câmpul magnetic terestru şi, bineînţeles, sub influenţa vântului.

Sub influenţa câmpului magnetic terestru, câmpul de energie capătă o formă bipolară: o parte compusă din moleculele de apă cu structurile de energie care au captat electroni în plus, parte care are energie în plus, şi o parte cu molecule de apă amestecate cu moleculele gazelor care au pierdut electroni, parte care are energie în minus.

Sub influenţa simultană a câmpului magnetic terestru şi a vântului, în nor şi între nori, se produc mişcări dezordonate, turbulente, care, în anumite condiţii, se transformă în mişcări turbionare. Aceste mişcări turbionare, dacă sânt întreţinute, coboară până la suprafaţa solului şi se transformă în tornade devastatoare.

În mişcarea câmpurilor de energie în cadrul norului sau în mişcarea relativă a norilor unul faţă de altul, atât distanţele dintre câmpurile de energie cât şi distanţele dintre ele şi pământ se modifică continuu. Când distanţa dintre partea cu energie mai multă a unui câmp de energie se află la o distanţă mai mică sau egală cu distanţa critică faţă de o parte cu energie în minus a altui câmp de energie, între cele două părţi se produce o descărcare instantanee, prin care electronii şi energia în plus de la o parte trec şi compensează, parţial sau total, electronii şi energia în minus de la cealaltă parte, şi cele două câmpuri se contopesc într-un singur câmp de energie. Descărcarea se manifestă sub forma unui fulger însoţit de un puternic tunet, dacă se produce între doi nori sau între două părţi de nor, şi se manifestă sub forma unui fulger însoţit de un trăznet, dacă se produce între un nor şi pământ. Simultan cu pierderea electronilor în plus, care revin, parţial sau total moleculelor de gaze cu electroni în minus, cîmpul de energie pierde şi energia care servise la captarea acelor electroni, energie care este disipată în spaţiul opus scurgerii de electroni.

Cadrul general descris mai sus poate fi disecat în continuare, dacă avem în vedere că structura de energie dezvoltată pe o moleculă de apă poate avea planul ecuatorial, conform celor arătate mai sus, fie în planul bisector care trece prin cadranele I şi III al planelor (x, y) şi (x, z), fie în planul bisector care trece prin cadranele II şi IV. Mişcările de rotaţie giroscopică ale structurilor de energie corespunzătoare celor două plane fiind perpendiculare, descărcările de energie se pot produce şi între asemenea două structuri de energie, ducând la o nouă structură a cărei mişcare de rotaţie giroscopică este rezultanta mişcărilor iniţiale. 

O altă cauză a descărcării structurilor de energie create de fotoni este condensarea vaporilor în picături de ploaie, prin pierderea de energie a moleculelor în stare de vapori. Prin condensare, centrul moleculei de apă devine centrul celor trei lemniscate şi structura de energie creată de fotoni este descompusă în fotonii componenţi, în mod exploziv, prin degajarea unui puternic flux luminos însoţit şi de un puternic tunet. Fenomenul se desfăşoară haotic, de la o moleculă de vapori la alta, formând zig-zagurile luminoase ale fulgerelor.

Să mai observăm că fenomenul este foarte frecvent în lunile de vară, când razele solare fac un unghi mai mic cu verticala locului şi foarte rare în restul anului. De asemenea, sânt foarte frecvente la ecuator şi la latitudini medii şi foarte rare spre zonele polare.

Prin urmare, molecula de apă în stare de vapori interacţionează cu fotonii care o lovesc, în funcţie de unghiul şi de planul de lovire.

 

4  Germenii vieţii

Analiza din paragraful precedent a arătat că molecula de apă în stare de vapori poate acumula energie suplimentară, sub forma unei noi structuri de energie, pe lângă propriile câmpuri de energie rotitoare din jurul propriilor atomi. Acest fapt dovedit în paragraful precedent este, îndeobşte, cunoscut fiecărui locuitor al planetei noastre, mai mult sau mai puţin conştientizat, din viaţa şi practica de zi cu zi, aşa cum s-a mai menţionat undeva, tot în paragraful precedent.

După analiza interacţiunii dintre molecula de apă în stare de vapori şi foton, în paragraful precedent, să analizăm şi interacţiunea dintre foton şi molecula de apă în stare lichidă.

Aşa cum s-a arătat în paragraful 2, molecula de apă lichidă îngemănează, într-un sistem unitar, mişcările pe traiectoriile a trei lemniscate diferite, toate ortogonale una pe alta, şi vecinătatea centrului moleculei de apă este complet acoperită, în planul (x, z), de traiectoriile în formă de lemniscată ale atomilor de hidrogen, şi este doar pe jumătate acoperită, în planul (x, y), de traiectoria în formă de lemniscată a electronilor exteriori ai atomilor de oxigen.

Prin urmare, spre deosebire de molecula de apă în stare de vapori, centrul căreia este liber de orice traiectorie de electroni, în centrul moleculei de apă în stare lichidă sânt trei duble întretăieri ale traiectoriilor în formă de lemniscată ale electronilor atomilor de hidrogen şi a electronilor exteriori ai atomilor de oxigen. Din această cauză, în centrul moleculei de apă în stare lichidă, nu se poate forma o structură de energie, fiindcă acesta nu poate fi gaură centrală a structurii.

În analiza interacţiunii dintre molecula de apă în stare lichidă şi fotonul care o loveşte, să observăm, mai întâi, că această constituţie a moleculei de apă în stare lichidă permite ca moleculele să se aşeze unele lângă altele şi unele peste altele, într-o masă lichidă compactă şi consistentă „pe baza asocierii moleculelor”, după cum se arată în citatul dat din [1], în paragraful 2. Prin această masă lichidă compactă, fotonii trec mult mai greu decât prin masa de vapori, atât din cauza compactării moleculelor, cât şi din cauza suprapunerii parţiale a cîmpurilor de energie rotitoare din jurul nucleelor componente ale fiecărei molecule.

Faptul că lumina se propagă greu şi limitat în stratul de apă lichidă este, îndeobşte, cunoscut scufundătorilor. Cu cât creşte adâncimea, cu atât mai puţină şi mai difuză devine lumina, iar la o anumită adâncime este chiar întuneric beznă.

Prin urmare, la trecerea prin molecula de apă lichidă, fotonul pierde mai multă energie decât la trecerea prin molecula de apă în stare de vapori. De asemenea, şansele fotonului de a se ciocni de una dintre particulele moleculei, nuclee sau electroni, sânt mult mai mari, datorită întreţeserii traiectoriilor în formă de lemniscată ale electronilor, ceea ce măreşte şi reflexia razelor de lumină la suprafaţa apei, în comparaţie cu reflexia la suprafaţa unui nor.

În molecula de apă lichidă, trecerea fotonului prin moleculă, ciocnirile fotonului cu particulele moleculei, reflexia şi captarea fotonului se produc la fel ca şi în molecula de apă în stare de vapori, dar mai accentuat, cu interacţiuni mai mari. Ca atare, analiza acestor fenomene este identică cu cea din paragraful precedent şi nu o repetăm.

În acest paragraf, ne interesează, în mod deosebit, producerea structurilor de energie în masa de molecule de apă lichidă. Să constatăm, mai întâi, că fotonul care loveşte suprafaţa unei mase mari de apă are două posibilităţi:

-        să fie reflectat de stratul de suprafaţă al apei sau

-        să fie absorbit (captat) de moleculele apei, la o adâncime mai mare sau mai mică.

Fotonul care nu este reflectat pătrunde în stratul de apă şi, pe măsură ce trece prin moleculele de apă lichidă, presupunând că nu este absorbit de câmpurile de energie rotitoare pe care le străbate, pierde din energia sa, astfel că, la o anumită adâncime, viteza sa unghiulară de rotaţie giroscopică devine comparabilă cu vitezele unghiulare de rotaţie giroscopică ale câmpurilor de energie rotitoare ale nucleelor atomilor moleculelor de apă vecine.

Să presupunem că un asemenea foton a ajuns între două molecule de apă vecine, dispuse astfel încât planele lor bisectoare ale planelor (x, y) şi (x, z) sânt suprapuse, ca în figura 4.

Figura 4. Structura de energie creată de fotoni peste moleculele de apă.

Sub influenţa reciprocă şi simetrică a câmpurilor de energie rotitoare ale celor două molecule de apă, fotonul se va plasa la mijlocul distanţei 0₁0₂, iar planul său ecuatorial se va suprapune peste planul bisector al planelor (x, y) şi (x, z), comun pentru ambele molecule de apă. În această poziţie fixă, fotonul devine germenele unei noi structuri de energie, care se poate forma între şi peste cele două molecule de apă.

Aşa cum se vede şi pe figura 4, structura de energie care se formează prin captarea de fotoni are gaura centrală în punctul 0_s, situat la mijlocul segmentului 0₁0₂, şi segmentul AB, dispus de-a lungul dreptei d, determinată de punctele 0₁ şi 0₂, este diametrul planului ecuatorial. De asemenea, mai menţionăm, încă o dată, că planul ecuatorial este dispus în planul bisector al planelor (x, y) şi (x, z), plan comun ambelor molecule de apă.

Deoarece molecula de apă are două plane bisectoare ale planelor (x, y) şi (x. z), unul care trece prin cadranele 1 şi 3 şi unul care trece prin cadranele 2 şi 4, rezultă că există două tipuri de structuri de energie formate peste moleculele de apă lichidă, corespunzătoare celor două plane bisectoare. Cum planele bisectoare sânt ortogonale, şi structurile corespunzătoare lor sânt ortogonale.

Fotonii care vin ulterior, în zona celor două molecule de apă, alimentează cu energie noua structură de energie în formare, care, treptat, îşi măreşte dimensiunile în plan ecuatorial, adică în planul bisector. Dacă fluxul de fotoni este suficient de puternic, structura de energie depăşeşte limitele celor două molecule de apă şi, când atinge centrul unei alte perechi de molecule de apă, vecină şi cu planul bisector suprapus sau aproape suprapus cu planul său ecuatorial, naşte centrul unei noi structuri de energie, care se va forma peste perechea vecină. Structura de energie nou creată, vecină, are mişcarea giroscopică identică cu a structurii mamă şi se alipeşte acesteia, formând un lanţ de structuri, printr-un fenomen asemănător cu cel descris în subparagraful 7.5.2.1, capitolul 7 din [2], în cazul ciocnirilor plastice de tip sfârlează.

Prin naşterea de noi şi noi structuri de energie, în perechi de molecule vecine, lanţul de structuri creşte continuu în lungime. Creşterea lanţului de structuri nu este infinită şi la apariţia unor factori perturbatori, de exemplu agitaţia apei, lanţul de structuri se rupe şi fiecare parte îşi continuă propria existenţă şi dezvoltare. Orice creştere însă cere o alimentare continuă cu energie, sub formă de fotoni sau sub altă formă. În lipsa alimentării cu energie, structura îşi consumă propria energie şi moare.

Prin urmare, structura de energie formată peste moleculele de apă are primele simptome care definesc viaţa: naşterea, creşterea şi moartea. Aceste structuri sânt primele semne ale apariţiei vieţii. Pornind de la aceste structuri primitive de viaţă şi pe acestea, s-a dezvoltat întreaga natură vie care ne înconjoară, cu toată măreţia şi complexitatea ei. La baza ei stau moleculele de apă şi fotonul.
Trebuie remarcat faptul că apariţia viului se produce în mod natural, numai pe baza legilor fundamentale ale Universului (a se vedea "Legile fundamentale ale Universului" pe acest blog), fireşte acolo unde sânt condiţiile prielnice: stratul de apă lichidă străbătut de raze de lumină, adică de fotoni. Evoluţia vieţii este descrisă în postarea "Conştiinţa umană şi Raţiunea universală", tot de pe acest blog. 

În folclorul lor, dacii mei au intuit acest proces de apariţie a vieţii, încă cu mii de ani în urmă. În basmele lor, din cele mai vechi timpuri, este prezentă apa vie, pe care eroul o obţine după multe lupte şi sacrificii. Apei vii îi sânt atribuite multe virtuţi şi efecte binefăcătoare, printre care şi acelea că ar menţine sănătatea şi o tinereţe prelungită, fără bătrâneţe. Dar nu numai în basme, ci chiar în viaţa lor reală, de zi cu zi, locuitorii de astăzi din munţii Buzăului cunosc şi folosesc apa mai multor izvoare, pe care le numesc „izvoare de apă vie”, pentru tămăduirea unor afecţiuni şi răni.

Pe baza acestei intuiţii folclorice, numesc şi eu apă vie, apa care conţine structuri de energie peste perechi de molecule de apă.

Apa vie este un preparat ieftin, natural şi nu chimic, ce poate fi obţinut simplu, prin iluminarea unei cantităţi de apă cu un flux de lumină de o anumită frecvenţă şi de o anumită intensitate, care poate fi folosit fie pentru prevenirea, fie pentru tratarea multor afecţiuni. Este un produs simplu, natural, dar cu efecte miraculoase. Pot fi create dispositive simple, care să permită obţinerea apei vii chiar la domiciliu, din apa potabilă.

Molecula de apă poate căpăta proprietăţi diferite şi speciale şi prin tratarea cu câmpuri magnetice.

Notă: Dezvoltarea şi evoluţia germenilor de viaţă, de la stadiul primitiv descris mai sus la complexitatea lumii vii de astăzi şi la conştiinţa umană, sânt explicate în articolul „Aura, conştiinţa şi sănătatea”.  

Bibliografia

1  CONSTANTIN D. ALBU, MARIA BREZEANU: Mică enciclopedie de chimie. Editura enciclopedică română, Bucureşti 1974.

2  CONSTANTIN TEODORESCU: Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. Bucureşti 2016. Ediţia a 5 – a revizuită şi adăugită.

3  V. I. SMIRNOV: Kurs vâsşei matematiki. Tom pervâi. Gosudarstveno izdatelstvo tehniko – teoreticeskoi literaturî. Moskva, 1953.