Modelul atomic şi molecular

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articolul „Modelul atomic şi molecular” prezintă atât modelul atomic cât şi modelul molecular în cele trei stări de agregare, ce decurg din concepţia elaborată în studiul autorului „Structură şi evoluţie” şi care corespund pe deplin realităţii fizice. Totodată, înlătură incertitudinile introduse de mecanica cuantică, prin folosirea funcţiei de undă, cu interpretare probabilistică, în descrierea stării sistemelor atomice şi particulelor subatomice.

Cuprins:

1   Protonul

2   Neutronul

3   Atomul

4   Molecula în cele trei stări de agregare

5   Câteva remarci de final

1   Protonul

Astăzi, în fizică, sânt cunoscute mai multe modele atomice, fiecare cu avantaje şi dezavantaje, dar nici unul nu satisface complet. Fără a analiza modelele existente, purcedem la prezentarea modelului rezultat din studiul „Structură şi analiză” al autorului şi, în acest scop, pentru a comprima şi sistematiza expunerea, începem  cu prezentarea directă a componentelor nucleului: mai întâi protonul şi apoi neutronul.

În capitolul 7 Plasma fierbinte din [1], s-a arătat că plasma fierbinte constă dintr-o ceaţă de electroni cu mişcări haotice şi cu rotaţii giroscopice de ordinul miilor de miliarde de rotaţii pe secundă. Ciocnirile electronilor au fost studiate în paragraful 7.5 şi s-a demonstrat că protonii şi neutronii sânt ciorchine de electroni, rezultaţi din ciocnirea plastică a acestora, fiecare cu structură şi proprietăţi distincte. (A se vedea şi postările "Mişcarea giroscopică cu precesie" şi "Forţa centrifugă" tot pe acest blog).

În subparagraful 7.5.2 din [1], este studiată ciocnirea particulelor cu axele de rotaţie giroscopică paralele şi s-a stabilit că, în general, o asemenea ciocnire, produsă în planele ecuatoriale, este o ciocnire elastică, cu următoarele caracteristici:

-        electronii îşi menţin mişcările giroscopice cu precesie şi vitezele mişcărilor liniare,

-        îşi schimbă brusc doar direcţiile mişcărilor liniare, iar

-        unghiurile de schimbare a direcţiilor de mişcare liniară sânt corespunzătoare unghiului de incidenţă şi raportului dintre forţele centrifuge, din punctul de impact.

(Menţionăm că în loc de noţiunea de electron se foloseşte noţiunea de particulă, pentru că notaţia acesteia cu P este mai oportună faţă de notaţia cu E a electronului, care poate fi confundată cu energia.)

Totodată, s-a remarcat că concluzia de mai sus nu este general valabilă, deoarece are şi o excepţie. Concluzia a fost trasă în urma analizei doar a forţelor centrifuge din punctul de imapact şi de pe diametrele ce trec prin acesta. Pentru studierea excepţiei, s-au introdus în analiză şi vitezele liniare de rotaţie giroscopică v_P1 şi v_P2, ca în figura 1.

Figura 1.   Ciocnirea electronilor cu viteze de rotaţie unghiulară egale şi de acelaşi sens şi

                     cu axele de rotaţie giroscopică paralele. Vedere în planul ecuatorial.

La condiţiile expuse mai sus, să mai adăugăm una: vitezele unghiulare de rotaţie giroscopică w_P1 şi w_P2 sânt egale şi au acelaşi sens.

În acest caz, particulele P₁ şi P₂ fiind identice, în punctul de impact C, vitezele liniare de rotaţie giroscopică v_P1 şi v_P2 sânt egale ca modul dar au sensuri opuse, astfel că rezultanta lor este nulă. În consecinţă, brusc, în momentul impactului, punctele C ale particulelor P₁ şi P₂ care vin în contact sânt singurele puncte ale particulelor cu viteza liniară nulă, iar toate celelalte puncte, inclusiv centrele 0₁ şi 0₂, au viteze liniare de rotaţie nu numai diferite de zero, ci şi egale şi de sens contrar în punctele simetrice faţă de punctul de impact C. Mişcările giroscopice identice şi de acelaşi sens ale particulelor P₁ şi P₂ se transformă, instantaneu, într-o mişcare giroscopică unică, pentru ambele particule, cu următoarele caracteristici:

-        centrul mişcării devine punctul de impact C, care mai este notat şi cu 0_S, ca centru al noii structuri;

-        axele de rotaţie giroscopică z_P1 şi z_P2 şi axele de rotaţie de precesie z_1P1 şi z_1P2 se deplasează brusc şi se suprapun având centrul comun în punctul de impact C, care devine centrul noii mişcări giroscopice unice, notat cu 0_S.

Mişcarea giroscopică unică şi forţele de atracţie dintre masele şi energiile particulelor P₁ şi P₂ le încorsetează pe acestea, într-o structură unică, cu o mişcare giroscopică unică, asemenea unei sfârleze sau elice cu două pale şi cu un ax comun.

Mişcarea giroscopică unică asigură stabilitatea noii structuri, care îşi continuă mişcarea liniară în cadrul plasmei fierbinţi, în conformitate cu legea de conservare a impulsului.

Într-adevăr, forţele centrifuge fiind nule, în punctul de impact C sau 0_S, care este situat pe axa de rotaţie, iar forţele centrifuge simetrice g_AP1 şi g_BP2 având rezultanta nulă, fiind egale şi de sensuri opuse, asupra particulelor P₁ şi P₂ nu acţionează forţe care să se opună forţelor de atracţie şi ele rămân încorsetate într-o structură unică, pe care o numim structură sfârlează sau elice. (Cum forţa centrifugă este gradientul energiei giroscopice, în locul notaţiei F_c s-a preferat notaţia g).

Aşadar, structurile sfârlează sau elice sânt structuri formate din două particule identice, aflate în contact permanent, care au o mişcare de rotaţie giroscopică comună şi sincronă, în jurul unei axe de rotaţie giroscopică comună, ce trece prin punctul lor de contact, punct care este centrul mişcării şi structurii, şi sânt caracterizate de o viteză unghiulară de rotaţie giroscopică comună w_S.

Analiza evoluţiei structurii sfârlează sau elice, în plasma fierbinte aflată în stadiul de răcire, începe cu  ciocnirea structurii cu o particulă P, în planul ecuatorial, ca în figura 2.

Figura 2.   Ciocnirea plastică a structurii sfârlează sau elice, în plan ecuatorial.

Particula P este identică cu particulele P_S1 şi P_S2 ale structurii şi are viteza unghiulară de rotaţie giroscopică w_P  egală, paralelă şi de acelaşi sens cu viteza unghiulară de rotaţie giroscopică w_S  a structurii, adică w_P = w_S, w_P || w_S. De asemenea, admitem că vitezele de deplasare în plasma fierbinte sânt perpendiculare: u_P perpendicular pe u_S.

În asemenea condiţii, în momentul impactului, particula P atinge simultan ambele particule P_S1 şi P_S2 ale structurii, în punctele C₁ şi C₂. Forţele de atracţie F_aS1, F_aS2 şi F_aP sânt egale, ca modul, şi sânt concurente în punctul 0, care este intersecţia medianelor, mediatoarelor, bisectoarelor şi înălţimilor triunghiului echilateral 0_S10_S20_P. Forţele F_aS1 şi F_aS2 au momente diferite de zero atât faţă de axa de rotaţie giroscopică z_S a structurii, perpendiculară pe planul ecuatorial în punctul 0_S, punct care este şi punctul de contact al particulelor structurii P_S1 şi P_S2 notat cu C_S, cât şi faţă de axa de rotaţie giroscopică z_P a particulei P, perpendiculară şi ea pe planul ecuatorial în punctul 0_P.

Momentele diferite de zero ale forţelor F_aS1 şi F_aS2 deplasează brusc (instantaneu), axele de rotaţie giroscopică ale structurii şi particulei, suprapunându-le în punctul 0. Axa z_S sare din punctul 0_S, notat şi C_S, în punctul 0, iar axa z_P sare din punctul 0_P tot în punctul 0, devenind axa de rotaţie giroscopică a ansamblului structură plus particula P, alipită prin ciocnirea plastică.

Pentru punctul 0, momentele forţelor interne ale ansamblului structură plus particula P este nul şi ansamblul continuă mişcarea giroscopică cu viteza unghiulară de rotaţie w = w_P = w_S, ca un corp unitar şi stabil. Puntul 0 este şi centrul de greutate al noului corp giroscopic format din trei particule cuplate în planul ecuatorial.

Prin ciocnirea noului corp giroscopic, format din cele trei particule cuplate în planul ecuatorial, cu alte două particule identice cu cele trei, una deasupra şi una dedesubt, corpul evoluează într-un corp giroscopic stabil, format din cinci particule. Condiţiile ca aceste ciocniri să fie plastice şi să se obţină corpul format din cinci particule sânt ca vitezele lor unghiulare de rotaţie giroscopică să fie:

-        egale cu viteza de rotaţie giroscopică a corpului format din trei particule, w_P1 = w_P2 = w,

-        să aibă acelaşi sens şi

-        să fie coliniare, adică axele lor de rotaţie giroscopică să coincidă.

Corpul giroscopic format din cinci particule identice este un corp simetric faţă de planul ecuatorial, compus din două piramide triunghiulare regulate, cu baza comună.

Fie 0_P1 şi 0_P2 centrele particulelor ataşate corpului giroscopic format din trei particule cuplate în planul ecuatorial, care sânt şi vârfurile piramidelor formate de punctele 0_S10_S20_P0_P1 şi 0_S10_S20_P0_P2.

Corpul giroscopic format din cinci particule identice este un corp giroscopic cu următoarele caracteristici:

-        este alungit de-a lungul axei z,

-        este discontinuu în zona centrală, inclusiv pe axa z.

Corpul giroscopic format din cinci particule identice se dezvoltă în continuare, prin ciocniri plastice, atât de-a lungul axei z cât şi în grosime, pe baza aceloraşi mecanisme, dezvoltarea fiind limitată de creşterea forţei centrifuge peste mărimea forţei de atracţie.

Astfel, structura sfârlează sau elice evoluează, în plasma fierbinte în răcire, prin ciocniri plastice, într-o structură de particule de forma unui ciorchine, care formează un corp material giroscopic stabil şi unitar, discontinuu pe axa z în centrul corpului, alungit de-a lungul axei z şi îngustat în planul ecuatorial. Corpul poate fi numit structură discontinuă pe axa z sau corp giroscopic discontinuu pe axa z.

Dacă avem în vedere că particulele care formează structura discontinuă pe axa z sânt electroni, pe de o parte, şi stabilitatea deosebită a corpului final, pe de altă parte, e uşor să recunoaştem în corpul obţinut protonul. Spre deosebire de structura de energie, protonul este o structură combinată, compusă din masă şi energie, care are o gaură centrală de formă sferică, cu raza mai mică decât raza unui electron.

Structura de masă a protonului este constituită din electroni dispuşi într-un anumit mod, astfel că formează un corp material giroscopic unitar şi stabil.

În zona centrală a planului ecuatorial, pentru a se asigura gaura centrală sferică, sânt dispuşi trei electroni, fiecare dintre ei în contact direct cu ceilalţi doi, astfel că centrele lor formează un triunghi echilateral. Centrul triunghiului echilateral este şi centrul protonului şi prin el trece axa z de rotaţie giroscopică a acestuia.

Deasupra şi sub cei trei electroni, care formează triunghiul echilateral central, sânt dispuşi alţi doi electroni, fiecare în contact direct cu toţi ceilalţi trei electroni ai triunghiului echilateral şi dispuşi de-a lungul axei z de rotaţie giroscopică.

La această structură de bază, sânt alipiţi alţi electroni, de-a lungul axei z, în număr identic deasupra şi dedesubt. Lateral acestora, sânt dispuşi, de jur împrejur, electroni, fiecare în contact direct cu toţi electronii vecini, până la limita la care forţa de atracţie devine inferioară forţei centrifuge. Astfel, prin cicniri plastice succesive, în plasma fierbinte în răcire, se obţine un corp material unitar şi stabil, cu o puternică mişcare giroscopică în jurul axei z, de formă aproximativ sferică, uşor alungit pe axa z.

Datorită faptului că electronii au o formă sferică, în jurul lor, în cadrul protonului pe care îl alcătuiesc, există interstiţii, spaţii fără masă, situate între punctele de contact dintre ei şi suprafeţele lor sferice exterioare. Un astfel de interstiţiu are forma unei piramide duble, cu baza comună şi cu muchiile egale şi formate din arce care subîntind coarde egale cu raza electronului.

Cu asemenea găuri, interstiţii, de forma unor piramide duble, cu baza comună şi cu feţele laterale formate din segmente de sectoare sferice concave, curbate spre interior, se învecinează toţi electronii din compunerea protonului.

Întreaga structură de masă a protonului, în care toţi electronii au poziţii fixe, rigide, este antrenată în rotirea giroscopică în jurul axei z. Dar, odată cu electronii, se rotesc şi găurile, interstiţiile, de formă piramidală dublă, care şi ele au poziţii fixe, rigide, în cadrul protonului. Ca urmare, în toate punctele spaţiului ocupat de proton şi situate la o distanţă r_z > 0, r_z = const. faţă de axa z de rotaţie giroscopică, energia giroscopică este constantă şi egală cu mw²r_z²/2, pe toată durata rotaţiei giroscopice.

Excepţie fac doar punctele din centrul protonului, care sânt cuprinse în interiorul sferei înscrisă în gaura în formă de piramidă dublă, dispusă în zona centrală. Această gaură sferică este permanent lipsită de energie, atâta vreme cât protonul îşi păstreză integritatea şi mişcarea giroscopică. La această gaură sferică din centrul protonului, se ataşează tuburile liniare +z şi –z , care de asemenea sânt lipsite de energie, şi se obţine o gaură centrală dispusă de-a lungul axei z, pe toată întinderea protonului.

Spre deosebire de gaura centrală a structurii de energie, analizată în capitolul 5 din [1], care are forma de clepsidră, cu deschideri largi în zonele polare şi îngustă în planul ecuatorial, gaura centrală a protonului este umflată în zona centrală şi filiformă de-a lungul axei z. Să mai remarcăm şi faptul că gaura structurii de energie este complet lipsită atât de masă cât şi de energie, în timp ce gaura protonului are masă de-a lungul tuburilor filiforme.

Structura de energie a protonului este constituită, în limitele corpului de masă al protonului, din energiile giroscopice produse de rotaţia sa giroscopică.  

În subcapitolul 2.2 din [1], energia giroscopică e_g a elementului de masă m este exprimată prin relaţia (2.2.3), pe care o reproducem:

e_g = mw²(r_z)²/2.            (1)

Conform acestei relaţii, în structura de masă a protonului, rigidă şi fixă, faţă de axa z, pe toată durata mişcării giroscopice, energia giroscopică a fiecărui element de masă este fixă şi strict determinată de distanţa faţă de axa z de rotaţie giroscopică.

De asemenea, conform relaţiei (2.2.31) din subcapitolul 2.2 din [1], (F_c = 2e_g/r_z, unde F_c este forţa centrifugă) şi energia giroscopică din interstiţiile dintre electroni este fixă şi strict determinată de distanţa faţă de axa z de rotaţie giroscopică.

Modificarea energiei giroscopice din interiorul protonului se poate produce numai simultan, pe ansamblul protonului, prin vectori sau componente vectoriale paralele cu axa z şi provenite din exteriorul protonului, conform teoremei 2.3.1 din subcapitolul 2.3 din [1].

Prin urmare, constatăm că, în spaţiul ocupat de proton, structura de energie este produsă de mişcarea giroscopică a acestuia, în fiecare punct al spaţiului ocupat de proton fiind strict determinată de viteza unghiulară de rotaţie giroscopică şi de distanţa faţă de axa de rotaţie giroscopică.

Gaura centrală, sfera plus braţele filiforme, nu influenţează nici dispunerea şi nici mărimea energiei giroscopice, în spaţiul protonului. Dar cu totul altfel stau lucrurile în spaţiul înconjurător protonului, unde nu mai sânt elemente de masă cu poziţii fixe faţă de axa z, ci se află doar energia câmpului universal de energie. În acest spaţiu înconjurător, energia este organizată în continuarea energiei giroscopice din spaţiul ocupat de proton, dar după principiul cumulativ determinat de gaura centrală de energie.

În capitolul 5, paragraful 5.3 din [1], s-a demonstrat că energia giroscopică a elementului de energie e al structurii de energie este funcţia scalară a unghiului polar j, relaţia (5.31), adică

e_g(e) = ej = 2pne,       (2)

unde n este numărul de rotaţii pe secundă executate de proton în jurul propriei axe, iar e este elementul de energie. (A se vedea şi postarea "Mişcarea de rotaţie" tot pe acest blog).

Relaţia (2) arată că, după formarea sa, proces care a cauzat pierdere de energie din partea electronilor componenţi, datorită ciocnirilor plastice, protonul strânge în jurul său din energia câmpului de energie ocupat de plasmă, până la răcirea completă a plasmei şi transformarea ei în atomi.

Să observăm însă că structura de energie analizată în capitolul 5 din [1] capta energie, din mediul înconjurător, prin toată lărgimea pâlniei formată de gaura centrală în formă de clepsidră, iar protonul captează energie doar prin capetele tuburilor filiforme dispuse de-a lungul axei de rotaţie giroscopică.

În câmpul rotitor de energie din jurul protonului, acţionează forţele centrifugă şi de atracţie proprii structurii sale de energie.

Forţa centrifugă, care acţionează asupra elementului de energie e, este potenţialul vectorial al gradientului energiei giroscopice şi este exprimată prin relaţia (5.57) din [1],

F_ce = 2pne(z + 1)(xi  + yj)/(x² + y²) = 2pne(z + 1)r_z/(r_z)²,                   (3)

cu următoarele proprietăţi:

-        depinde de toate cele trei coordonate x, y, z,

-        este o funcţie cumulativă, cu constanta ciclică 2pe,

-        are valori maxime în zonele polare şi valoare minimă la ecuator.

Forţa de atracţie a structurii de energie asupra elementului de energie e este exprimată prin relaţia (5.76) din [1],

F_ae = – 2pne(z + 1)(xi  + yj + zk)/(x² + y²) = – 2pne(z + 1)r/(r_z)²,                  (4)

cu următoarele proprietăţi:

-        depinde de toate cele trei coordonate x, y, z,

-        este o funcţie cumulativă, cu constanta ciclică 2pe,

-        are valori maxime în zonele polare şi valoare minimă la ecuator.

Pe baza relaţiei 2p = wT, unde 2p este măsura în radiani a unei rotaţii complete, iar T este durata rotaţiei, relaţiile forţelor centrifugă şi de atracţie se transcriu în funcţie de viteza unghiulară de rotaţie a protonului w, astfel:

F_ce = wTne(z + 1)(xi  + yj)/(x² + y²) = wTne(z + 1)r_z/(r_z)²,                  (5)

F_ae = – wTne(z + 1)(xi  + yj + zk)/(x² + y²) = – wTne(z + 1)r/(r_z)²,                (6)

Mărimile care acţionează în câmpul rotitor din jurul protonului, energia giroscopică a elementului de energie e, relaţia (2), forţele centrifugă şi de atracţie, relaţiile (3) şi (4) sau (5) şi (6), sânt mărimi cumulative. Caracterul cumulativ se manifestă prin aceea că, în cursul fiecărei rotaţii, mărimile câştigă sau pierd energia egală constantei ciclice 2pe, după cum energia din spaţiul înconjurător elementului de energie considerat este mai mare sau mai mică decât energia acestuia.

Aspectul cumulativ al mărimilor ce caracterizează câmpul rotitor din jurul protonului este factorul de evoluţie a protonului.

În capitolul 5, paragraful 5.6.5 din [1], este determinat potenţialul forţei de atracţie a structurii de energie, relaţia (5.141):

U(r) = 2pnez + 2pne(z³/3 + z²/2)/(r_z)² .      (7)

Aşa cum se vede şi din relaţia (7), în plane paralele cu ecuatorul, planul (x, y), liniile echipotenţiale sânt cercuri concentrice în jurul axei z.

De asemenea, conform relaţiei (7), şi potenţialul forţei de atracţie a structurii de energie este o funcţie cumulativă şi îi sânt proprii toate aspectele ce decurg din această proprietate.

2  Neutronul

În capitolul 7 din [1], subparagrafele 7.5.4 şi 7.6.2, este demonstrată formarea şi evoluţia structurilor liniare, axiale sau fus, prin ciocnire elastică în plasma fierbinte.

Dacă la condiţiile ciocnirii particulelor P₁ şi P₂ din figura 1 schimbăm doar punctele de contact din planele ecuatoriale la poli, adică particulele se apropie una de alta de-a lungul axelor de rotaţie şi se ciocnesc la poli, polul nord al uneia cu polul sud al alteia, se obţine o structură giroscopică unitară de formă liniară, axială sau fus, cu mare stabilitate.

Structura liniară (axială) se lungeşte axial, prin captarea de noi particule, în aceleaşi condiţii de ciocnire, şi se şi îngroaşă, prin captarea laterală de particule cu aceiaşi parametrii ai mişcărilor giroscopice, dar cu viteza liniară de deplasare perpendiculară pe axa de rotaţie giroscopică. Prin ciocniri succesive, structura liniară, axială sau fus se transformă într-un ciorchine de particule de formă aproximativ sferică, turtită uşor la poli şi uşor alungită la ecuator.

Creşterea structurii liniare, axiale sau fus se opreşte când forţa centrifugă depăşeşte forţa de atracţie şi formează astfel o particulă complexă şi de mare stabilitate, cu mişcare giroscopică unitară, care poartă numele de neutron, una dintre componentele de bază ale nucleelor atomice.

Spre deosebire de proton, neutronul are în centrul său un electron şi centrul neutronului coincide cu centrul electronului central. Prin urmare, nu are în centrul său nici gaură de masă şi nici de energie.

În rest, structura neutronului nu diferă de structura protonului. În stratul ecuatorial şi în straturile paralele cu acesta, fiecare electron este centrul unui mozaic exagonal, fiind în contact, prin tangenţă, cu şase electroni vecini, cu excepţia electronilor marginali ai neutronului. Forma sferică a electronilor produce interstiţii, găuri, de aceeaşi formă ca şi în cazul protonului.

Datorită mişcării giroscopice, spaţiul ocupat de neutron este presărat de zone cu energia giroscopică constantă, indiferent dacă sânt ocupate de masa electronilor sau de interstiţiile dintre ei, ca şi în cazul protonului.

Structura de energie a neutronului este structura unui corp material giroscopic cu structura rigidă dar cu masa discontinuă, cu găuri de masă distribuite în tot corpul.

Structurile de masă şi de energie ale neutronului se manifestă în spaţiul din jurul său doar prin forţele de atracţie produse de masa sa şi de energia sa giroscopică.

Prin urmare, neutronul nu are, în jurul său, un câmp rotitor de energie, aşa cum are protonul, deci şi manifestările sale în exterior, în afara spaţiului său, sânt diferite de manifestările protonului.

3  Atomul

3.1  Atomul de hidrogen

Să ne imaginăm că, în câmpul rotitor din jurul protonului, pătrunde un electron. Mişcarea şi comportarea electronului în câmpul rotitor de energie al protonului sânt identice cu mişcarea şi comportarea corpului material pătruns într-o structură de energie, analizate în subcapitolul 6.1, paragraful 6.1.2 din [1]. Forma traiectoriei stabile şi condiţiile de stabilitate sânt analizate în paragraful 6.1.3. Conform concluziilor 6.1.1) ... 6.1.4), mişcarea electronului pătruns în câmpul rotitor de energie al protonului este caracterizată de următoarele aspecte:

-        În funcţie de viteza liniară cu care electronul pătrunde în câmpul rotitor de energie al protonului şi de unghiurile sub care se face pătrunderea, electronul este fie expulzat în afara zonei de influenţă a protonului, fie este înglobat în câmpul rotitor de energie al protonului.

-        Dacă electronul este expulzat în afara zonei de influenţă a protonului, traiectoria sa în câmpul rotitor de energie al protonului este o curbă strâmbă.

-        Electronul înglobat în câmpul rotitor de energie al protonului, după parcurgerea unei traiectorii mai mult sau mai puţin sinuoase, în funcţie de parametrii cu care a pătruns în câmp, ajunge să se înscrie pe o traiectorie circulară în jurul axei z de rotaţie giroscopică a protonului.

Pentru electronul înglobat în câmpul rotitor de energie al protonului, stabilitatea mişcării pe traiectoria circulară în jurul axei z, conform concluziilor 6.1.4) ... 6.1.7) din [1], este caracterizată de aspectele:

-        Dacă traiectoria circulară în jurul axei z corespunde unei linii echipotenţiale a potenţialului forţei de atracţie a energiei protonului, conform relaţiei (7), atunci electronul are o mişcare stabilă, înscrisă durabil în câmpul rotitor de energie al protonului. S-a format astfel un atom de hidrogen.

-        Mişcarea electronului, pe traiectoria stabilă, este o mişcare giroscopică fără precesie, după cum s-a demonstrat în subcapitolul 2.3 din [1], cu parametrii strict determinaţi de mărimea electronului şi de poziţia traiectoriei stabile în cadrul câmpului rotitor de energie.

-        Constantele ciclice, proprii mişcării giroscopice a câmpului rotitor de energie, se aplică şi energiei electronului, ca energie integrată în câmpul rotitor, şi produc acele „diferenţe nesemnificative”, de care s-a vorbit în subcapitolul 6.1 din [1], diferenţe care determină evoluţia electronului, în cadrul evoluţiei generale a câmpului rotitor de energie. Datorită constantelor ciclice, mişcarea electronului nu este strict circulară, ci are forma spiralei lui Arhimede, cu pasul constant.

-        Simultan cu mişcarea cvasicirculară în jurul axei protonului, electronul, sub influenţa componentei verticale a forţei de atracţie a energiei protonului, care nu este compensată, execută şi o mişcare treptată spre planul ecuatorial al protonului.

Conform aspectelor de mai sus, condiţia de stabilitate a traiectoriei electronului în jurul protonului este ca forţa centrifugă produsă de mişcarea circulară a energiei acestuia să fie compensată de componenta orizontală a forţei de atracţie dintre energiile electronului şi protonului. Cum ambele forţe sânt cumulative, este vorba de o stabilitate dinamică, determinată de nivelul de energie din mediul înconjurător.

Câmpul rotitor de energie din jurul protonului este un câmp de energie slabă şi nu poate asigura energia cumulativă decât pentru mişcarea circulară, în jurul protonului, a unui singur electron.

Dacă un al doilea electron pătrunde în câmpul rotitor de energie din jurul protonului, treptat acesta cade spre proton, deoarece câmpul rotitor nu îi asigură creşterea cumulativă a energiei de rotaţie în jurul protonului. La ciocnirea de protonul aflat în mişcare de rotaţie giroscopică, al doilea electron va fi aruncat şi expulzat în afara câmpului rotitor al protonului.

Astfel, atomul de hidrogen are un singur electron, indiferent de ploaia de electroni din jur.

Privitor la atomul de hidrogen, desprindem concluziile:

1)      Atomul de hidrogen este cea mai simplă structură atomică, formată dintr-un proton şi un electron.

2)      Câmpul rotitor de energie din jurul protonului este un câmp de energie slabă şi nu poate asigura energia cumulativă decât pentru mişcarea circulară, în jurul protonului, a unui singur electron.

3.2  Nucleul

În capitolul 7 din [1], am analizat multe tipuri de ciocniri între particulele din plasma fierbinte. Din mulţimea ciocnirilor care se produc în plasma fierbinte, rezultă, în urma unor succesiuni de ciocniri plastice, protoni şi neutroni. Este firesc ca şi între aceştia să se producă ciocniri de diferite tipuri. Nu ne propunem să analizăm toate tipurile de ciocniri posibile dintre protoni şi neutroni, ci ne propunem să determinăm cum se pot obţine structuri stabile de protoni şi neutroni, cu alte cuvinte, cum se formează nucleele atomice.

Să admitem că se ciocnesc un proton şi un neutron. Să analizăm în ce condiţii ciocnirea poate fi plastică.

Pornim de la faptul că ambele particule sânt complexe, au puternice mişcări giroscopice, dar, având structuri diferite, una are un câmp rotitor de energie în jurul său, cealaltă nu are.

O astfel de ciocnire plstică a fost analizată în paragraful 7.5.2.1 din capitolul 7 din [1] şi a fost prezentată şi în paragraful 1 şi în figura 1 din prezentul articol. Din ciocnirea plastică a două particule aproximativ identice, ca structură a masei, cu viteze unghiulare de rotaţie giroscopică aproximativ egale şi paralele, produsă în planele ecuatoriale ale particulelor, a rezultat un corp stabil, cu mişcare giroscopică unică şi în formă de elice sau sfârlează, cum a fost numit acolo.

Dacă ciocnirea dintre proton şi neutron se produce în planele lor ecuatoriale şi ambele particule au vitezele unghiulare de rotaţie giroscopică aproximativ egale şi paralele, atunci ciocnirea este plastică, protonul şi neutronul formând o structură comună cu mişcare giroscopică, dar care nu este de formă sfârlează sau elice, ca în figura 1, ci neutronul se ataşează protonului, care îşi menţine neschimbate axa de rotaţie giroscopică şi câmpul rotitor de energie din jurul său, ca în figura 3.

Figura 3. Nucleul de deuteriu, rezultat din ciocnirea plastică proton – neutron.

Printr-o asemenea ciocnire, se formează primul nucleu compus dintr-un proton şi un neutron, iar prin captarea unui electron în jurul său, se obţine un atom de deuteriu, izotopul greu al hidrogenului. Cum câmpul rotitor de energie al deuteriului nu diferă de cel al hidrogenului, nici acesta nu poate avea mai mult de un electron. Totodată, este evident că stabilitatea noului nucleu nu este prea mare, neutronul putându-se relativ uşor desprinde de proton.

Prin ciocnirea, în aceleaşi condiţii, a nucleului de deuteriu cu încă un neutron, se formează nucleul de tritiu, compus din doi neutroni care flanchează protonul central.    

O ciocnire a nucleului de tritiu cu un alt neutron nu mai este plastică, deoarece trei neutroni şi un proton nu pot forma o structură stabilă, al treilea neutron find expulzat.

Dar nucleul de tritiu se poate ciocni plastic cu un alt proton, ca în figura 4.

Figura 4. Nucleul de heliu, compus din doi protoni şi doi neutroni.

               a) Secţiune în planul (x, z).  b) Secţiune în planul (x, y).

Imediat după impact, cei doi neutroni prind ca într-un cleşte protonul nou venit şi cele patru particule, doi protoni şi doi neutroni, se prind într-o horă giroscopică, formând o structură unitară ca în figura 3: cei doi protoni stau faţă în faţă, cu cei doi neutroni de o parte şi de alta.

Instantaneu, în momentul impactului, odată cu reconfigurarea, axele de rotaţie giroscopică ale celor doi protoni sar brusc în centrul structurii şi se contopesc într-o nouă axă de rotaţie giroscopică, paralelă cu vechile axe. Întreaga structură continuă mişcarea giroscopică în acelaşi sens.

Cum particulele sânt aproximativ sferice, protonii – sfere uşor alungite de-a lungul axei z, iar neutronii – sfere uşor alungite în planul ecuatorial, în centrul structurii se formează o gaură centrală.

În planul ecuatorial al noii structuri, gaura lipsită de energie are forma circulară, conturul ei fiind cercul înscris între cele patru arce cuprinse între punctele de contact.

Cele două câmpuri rotitoare de energie ale protonilor se contopesc, în momentul impactului, într-un singur câmp rotitor, de energie dublă, capabil să capteze şi să menţină în captivitate doi electroni.

Structura nou creată, formată din doi protoni şi doi neutroni, este extrem de stabilă şi constituie nucleul atomului de heliu. Împreună cu cei doi electroni ce pot fi captaţi, formează atomul de heliu şi el foarte stabil. 

Tocmai că este o structură foarte stabilă, nucleul atomului de heliu este structura de bază în procesul de formare a mulţimii de nuclee ale diferitelor elemente existente pe Pământ şi în cosmos.

Din evoluţia nucleului de hidrogen la nucleul de heliu, desprindem concluziile:

1)      Nucleul de hidrogen, care este format dintr-un singur proton, prin captarea succesivă a câte unui neutron, se transformă în nucleele izotopilor de hidrogen numiţi deuteriu şi tritiu.

2)      Nucleul de tritiu, format dintr-un proton flancat de doi neutroni, prin captarea unui alt proton, se transformă în nucleul de heliu şi devine o structură extrem de stabilă, ca în figura 3, structură care stă la baza formării nucleelor tuturor celorlalte elemente.

3.3  Formarea atomilor

Pe baza nucleului de heliu, structură extrem de stabilă, se formează toate nucleele celorlalte elemente, prin captări succesive de neutroni şi de protoni. Procedeul este evident la transformarea nucleului de heliu în nucleu de litiu.

Prin captarea succesivă a doi neutroni, nucleul de heliu se transformă, succesiv, în nucleul a doi izotopi ai heliului. Nucleul celui de al doilea izotop, prin captarea unui proton, se transformă în nucleul de litiu, cel de al treilea element al tabloului lui Mendeleev, după hidrogen şi heliu. Prin captarea a trei electroni în jurul său, nucleul de litiu devine atomul de litiu.

La rândul său, nucleul de litiu, prin captarea succesivă a unui neutron şi apoi a unui proton, devine, succesiv, nucleul unui izotop al litiului şi, apoi, nucleul de beriliu care, prin captarea a patru electroni, devine atomul de beriliu, al patrulea element al tabloului lui Mendeleev.

În mod similar, nucleul de beriliu, prin captarea succesivă a unui neutron şi a unui proton, devine, succesiv, nucleul unui izotop al beriliului şi, apoi, nucleul de bor care, prin captarea a cinci electroni, devine atomul de bor, al cincilea element al tabloului lui Mendeleev.

Nucleul de bor, prin captarea unui proton, devine direct nucleul de carbon, care este capabil să capteze şase electroni şi să devină atomul de carbon, al şaselea element.

Nucleul de carbon, prin captarea succesivă a unui neutron şi apoi a unui proton, devine nucleul de azot, care este capabil să capteze şapte electroni şi să devină atomul de azot, al şaptelea element.

La rândul său, nucleul de azot, prin captarea succesivă a unui neutron şi apoi a unui proton, devine nucleul de oxigen, care este capabil să capteze opt electroni şi să devină atomul de oxigen, care ocupă poziţia a opta în tabloul lui Mendeleev.

Şi evoluţia continuă în acelaşi mod, după o schemă cât se poate de simplă.

În procesul de răcire a plasmei fierbinţi, formată numai din electroni cu mişcări giroscopice foarte mari, se formează, mai întâi, protoni şi neutroni, ca rezultat al unor succesiuni de ciocniri plastice între electroni. Datorită câmpului rotitor de energie din jurul lor, majoritatea protonilor captează câte un electron şi devin atomi de hidrogen.

Apoi, prin ciocniri plastice între protoni şi neutroni, inclusiv protonii din atomii de hidrogen, se crează izotopi ai hidrogenului. La ciocnirea plastică a acestor izotopi cu protoni, se crează nuclele de heliu care, fiind formate din doi protoni şi doi neutroni, sânt foarte stabile şi prin captarea a doi electroni devin atomi de heliu.

În continuare, pe baza nucleului de heliu, nucleu de mare stabilitate, se formează nucleele celorlalte elemente, prin ciocniri plastice succesive cu neutroni şi protoni.

Câmpul rotitor de energie din jurul nucleului fiind câmpul cumulat al protonilor ce intră în componenţa nucleului, permite nucleului să capteze în jurul său un număr de electroni egal cu numărul protonilor, deoarece cîmpul rotitor de energie al unui proton nu poate asigura evoluţia cumulativă, în cadrul atomului, decât pentru un singur electron.

Electronii captaţi de nucleu se rotesc, în jurul acestuia, pe traiectorii circulare corespunzătoare liniilor echipotenţiale ale potenţialului forţei de atracţie, conform relaţiei (7). Cum potenţialul este cumulativ şi traiectoriile circulare ale electronilor sânt cumulative, evoluţia electronilor, în cadrul atomului, fiind cumulativă. Pe aceasta se bazează afirmaţia de mai sus, potrivit căreia cîmpul rotitor de energie al unui proton nu poate asigura evoluţia cumulativă, în cadrul atomului, decât pentru un singur electron.

Am vorbit până acum doar despre electroni captaţi de nucleu şi care se rotesc în jurul acestuia. 

E cazul să remarcăm însă că nucleele cu un număr mare de protoni au câmpul rotitor de energie suficient de mare ca să poată capta în jurul lor chiar nuclee mici, împreună cu electronii ce rotesc în jurul lor. Adică, există atomi uşori care se rotesc ca sateliţi ai unor nuclee grele, în cadrul unor atomi grei. Această situaţie nu trebuie să surprindă, deoarece atât analiza din subcapitolul 6.2, paragrafele 6.2.4 şi 6.2.6.4 din [1], cât şi sistemul planetar al Soarelui dovedesc cu prisosinţă acest lucru. În sistemul nostru planetar sânt planete care au propriul sistem planetar. Aşa se întâmplă şi cu elementele grele, în jurul nucleelor cărora roiesc atât electroni cât şi atomi simpli sau nuclee ale acestora.

Astfel, schema aparent simplă de care s-a vorbit mai sus, care e chiar simplă pentru elementele uşoare, se complică pe măsură ce se trece de la un element greu la altul şi mai greu, datorită mulţimii de variante posibile.

Comparând procesul de formare a nucleelor cu procesul de formare a protonului, analizat în capitolul 7 din [1], observăm că între ele sânt şi asemănări şi deosebiri. Printre asemănări remarcăm:

-        au la bază o structură fundamentală, cu gaură de energie centrală şi cu stabilitate deosebită;

-        se formează prin ciocniri plastice între particule cu mişcări giroscopice aproximativ identice şi cu axele de rotaţie paralele.

Dintre deosebiri, remarcăm:

-        structurile fundamentale au forme diferite: triunghiulară la proton, pătrată la nucleu;

-        participă la proces particule identice la proton (numai electroni), iar la nucleu participă particule diferite (protoni şi neutroni);

-        protonul devine o structură stabilă numai la atingerea formei finale, iar nucleul devine o structură stabilă, cu proprietăţi bine definite, după fiecare captare a unui nou proton.

În fine, privitor la formarea atomilor, desprindem concluziile:

3)      Formarea atomilor se produce pe baza nucleului de heliu, prin asimilare succesivă de neutroni şi protoni, care se aranjează în structuri bine determinate, periodice, corespunzătoare poziţiilor din tabloul lui Mendeleev. Asimilarea se produce prin ciocniri plastice, deci fără explozie şi cu pierdere de energie. 

4)      Numărul de electroni care se rotesc în jurul nucleului este corespunzător numărului de protoni din nucleu. În jurul nucleelor complexe ale elementelor mai grele, se pot roti şi atomi ai elementelor uşoare.

4  Molecula în cele trei stări de agregare

Vom analiza modul cum se formează o moleculă compusă din doi atomi identici. Dar, înainte de a lămuri cum se pot forma molecule din atomi, care sânt nişte titireze giroscopice, să observăm că, sub influenţa forţelor de atracţie reciprocă dintre masele şi energiile lor, atomii capătă şi mişcări liniare de valori şi direcţii diferite, ceea ce duce, inevitabil, la ciocniri între aceştia, iar moleculele se pot forma numai prin ciocnirea lor plastică.

Ciocnirea a două particule cu mişcări giroscopice proprii a fost analizată în subparagraful 7.5.2.1 „Ciocnirea elastică şi plastică sau ricoşeul sau sfârleaza” din [1] şi, în urma analizei, conform concluziei 7.10), a rezultat că „În plasma fierbinte, orice ciocnire a două particule cu axele de rotaţie giroscopică paralele este o ciocnire elastică sau ricoşeu, cu excepţia ciocnirii particulelor identice şi cu mişcări giroscopice identice şi de acelaşi sens, care sânt ciocniri plastic”. Totodată, s-a arătat că din ciocnirile plastice, rezultă structuri stabile, cu mişcare giroscopică unică, de forma unei sfâleze sau elice, ca în figura 1, în care:

-        centrul mişcării devine punctul de impact, ca centru al noii structuri;

-        axele de rotaţie giroscopică şi axele de rotaţie de precesie se deplasează brusc şi se suprapun având centrul comun în punctul de impact care devine centrul noii mişcări giroscopice unice.

Aşadar, molecula se formează prin ciocnirea plastică de tip sfârlează a doi atomi şi, ca rezultat al ciocnirii, ambii atomi capătă o mişcare giroscopică unică şi cu centrul la jumătatea distanţei dintre nuclee, asemenea unei sfârleze cu două pale circulare. Mişcarea giroscopică unică şi forţele de atracţie dintre masele şi energiile atomilor îi încorsetează într-o structură unică şi stabilă numită moleculă.

Pentru a determina liniile echipotanţiale ale structurii unice a moleculei, să ne reamintim că electronii captaţi de nucleu se rotesc, în jurul acestuia, pe traiectorii circulare corespunzătoare liniilor echipotenţiale ale potenţialului forţei de atracţie, conform relaţiei (7).
Fie atomul A₁, în care electronul E₁ se roteşte, în jurul nucleului, la distanţa r_z1 faţă de axa de rotaţie a atomului.

Conform relaţiei (7), potenţialul liniei echipotenţiale pe care se roteşte electronul E₁ este exprimat prin relaţia

U(r₁) = 2pnez + 2pne)(z³/3 + z²/2)/(r_z1)² .           (8)

Dacă admitem că electronul E₁ se roteşte într-un plan paralel cu planul ecuatorial al atomului A₁, adică admitem că z = const., ceea ce corespunde liniilor echipotenţiale din jurul nucleului atomului A₁, care sânt cercuri concentrice în jurul axei z, obţinem simplificarea relaţiei (8), astfel:

U(r_z1, z = const.) = 2pnec_z1 + 2pnec_z2/(r_z1)²,      (9)

în care

c_z1 = z;    c_z2 = (z³/3 + z²/2).        (10)

În vecinătatea atomului A₁, se află atomul A₂, ca în figura 5, în care dreapta d trece prin centrele celor doi atomi. Să admitem că electronul E₁ se află şi într-un plan paralel cu planul ecuatorial al atomului A₂, la aceeaşi cotă z şi la distanţa r_z2 de axa de rotaţie giroscopică a atomului A₂.

Figura 5. Mişcarea unui electron în jurul a două nuclee atomice.

Potenţialul forţei de atracţie a atomului A₂ în punctul în care se află electronul E₁ este

U(r_z2, z = const.) = 2pnec_z1 + 2pnec_z2/(r_z2)²,      (11)

Potenţialul forţelor de atracţie ale ambilor atomi A₁ şi A₂, în punctul în care se află electronul E₁, este dat de suma potenţialelor create de fiecare forţă de atracţie în parte, adică

U(E₁, z = const.) =  2pnec_z1 + 2pnec_z2 [1/(r_z1)²+ 1/(r_z2)²].                 (12)

Condiţia ca electronul E₁ să se deplaseze de-a lungul unei linii echipotenţiale comună ambilor atomi este ca potenţialul să fie constant de-a lungul traiectoriei electronului, adică

U(E₁, z = const.) =  const.,      (13)

ceea ce implică

2pnec_z1 + 2pnec_z2 [1/(r_z1)²+ 1/(r_z2)²] = const.            (14)

La rândul ei, condiţia (14) implică condiţiile

2pnec_z1  = const.,                 (15)

2pnec_z2 [1/(r_z1)²+ 1/(r_z2)²] = const.       (16)

Din prima condiţie (15), rezultă

c_z1  =  const.,

adică    z = const.,              (17)

Din a doua condiţie (16), rezultă

2pnec_z2 [1/(r_z1)²+ 1/(r_z2)²] = 2pnec_z2 [(r_z1)²+ (r_z2)²]/ (r_z1)²(r_z2)² = const.  (18)

care conduce la condiţia

r_z1r_z2 = const.               (19)                                                     

O asemenea condiţie am mai întâlnit în subcapitolul 6.2, la analiza sistemului planetar, unde s-a demonstrat că pentru condiţia (19) se descriu curbe de tipul ovalelor lui Cassini, prezentate în figura 6.2.2 din [1].

In subcapitolul 6.2 din [1], s-a arătat că dacă se introduce notaţia

r_z1r_z2 = b²,         (20)                                                     

tipul de oval pe care evoluează electronul este determinat de raportul dintre parametrii a² şi b², a fiind semidistanţa dintre centrele nucleelor atomilor A₁ şi A₂, ca în figura 4.

O asemenea condiţie a fost întâlnită în subcapitolul 6.2 din [1], la analiza sistemului planetar, unde s-a demonstrat că pentru condiţia (20) se descriu curbe de tipul ovalelor lui Cassini. (A se vedea postarea „Steua dublă Soarele – Dacia” de pe prezentul blog. Cum în subcapitolul 6.2 condiţia identică cu (20) se referea la potenţialul forţelor de atracţie ale maselor, rezultă, în mod evident, că forţelor de atracţie ale energiilor atomilor A₁ şi A₂ şi electronului E şi forţelor de atracţie ale maselor acestora le corespund aceleaşi linii echipotenţiale. 

Primul tip de reprezentare, sub forma unui oval care împresoară ambele focare A₁ şi A₂, curba 1 pe figura 6, se obţine pentru condiţia

a² < b².             (21)

Al doilea tip de reprezentare, sub formă de fundă, numită “lemniscata lui Bernoulli”, curba 2 pe figura 6, se obţine pentru condiţia

a = b.               (22)

În fine, al treilea tip de reprezentare, sub forma a două ovale separate, câte un oval în jurul fiecărui focar A₁ şi A₂, curbele 3 pe figura 6, se obţine pentru condiţia

a² > b².             (23)

Pe baza relaţiei 2p = wT  şi a relaţiei (4.30) din [1], care stabileşte că temperatura particulei materiale este direct proporţională cu pătratul vitezelor unghiulare de rotaţie giroscopică şi de precesie, se observă, cu uşurinţă, că ambii parametri a şi b depind de temperatura atomilor A₁ şi A₂. Prin această dependenţă, este uşor şi firesc ca cele trei stări de agregare ale moleculei formată de atomii A₁ şi A₂ să fie corelate cu cele trei tipuri de reprezentare a ovalelor lui Cassini, ca în figura 6.

La temperatură mică, distanţa dintre atomi, 2a, se micşorează şi traiectoria electronului înconjoară ambii atomi, ca ovalul de tipul 1 din figura 6, corespunzător stării solide.

Prin creşterea temperaturii, se măreşte distanţa dintre atomi, creşte a, şi traiectoria electronului ia forma lemniscatei lui Bernoulli, ovalul 2 din figura 6, corespunzător stării lichide. Traiectoria în formă de fundă (lemniscată) în cazul lichidelor este cauza compresibilităţii scăzute a acestora.

 Figura 6. Reprezentarea stărilor de agregare prin ovelele lui Cassini, în planul (x,y).

1 – starea solidă; 2 – starea lichidă; 3 – starea gazoasă.

Prin creşterea în continuare a temperaturii, se măreşte şi mai mult distanţa dintre atomi, creşte şi mai mult a, şi traiectoria electronului înconjoară un singur atom, ovalul de tipul 3 din figura 6, corespunzător stării gazoase.

La fiecare trecere dintr-o stare de agregare în alta, temperatura rămâne constantă, a = const., dar se manifestă aşa numita căldură latentă, care constă în primirea sau cedarea de energie (căldură) necesară executării saltului de la o formă a traiectoriei la alta.

Toate aceste aspecte confirmă caracterul cumulativ al traiectoriilor.

Cum potenţialul este cumulativ, rezultă că şi traiectoriile ovale ale electronilor, care urmează linii echipotenţiale, să fie de asemenea cumulative. Prin urmare, evoluţia electronilor, în cadrul moleculei, este cumulativă.

Privind la figura 8.4, trebuie să ne imaginăm că traiectoriile descrise sânt în interiorul celor două pale ale sfârlezei (elicei) formată prin unirea structurilor de energie ale celor doi atomi A₁ şi A₂, sfârlează ce se roteşte în jurul axei z, dispusă perpendicular pe planul (x, y), în centrul moleculei, punctul 0. În funcţie de energia acumulată în structura de energie în formă de sfârlează, traiectoriile orbitale ale electronilor se îngustează sau se lărgesc.

Mişcarea orbitală a electronilor în cadrul moleculei diferă însă de mişcarea orbitală în cazul atomului singular. Dacă în atomul singular, orbitele electronilor sânt de formă circulară şi cu viteza orbitală constantă, în cadrul moleculei, traiectoriile electronilor sânt ovale Cassini iar vitezele orbitale nu mai sânt constante: o jumătate de perioadă viteza este încetinită, iar cealaltă jumătate de perioadă este accelerată. Perioadele de rotaţie orbitală însă sânt constante.

De asemenea, trebuie avut în vedere că, după cum s-a demonstrat în subcapitolul 6.2, în paragraful 6.2.6 „Parametrii mişcării orbitale pe traiectorii de tipul ovalelor Cassini” din [1], în cadrul moleculelor, mişcarea giroscopică a electronilor este o mişcare giroscopică cu precesie, cu unghiul de nutaţie propriu fiecărei orbite şi crescător cu îndepărtarea orbitei de nuclee. (A se vedea postarea „Steaua dublă Soarele – Dacia” de pe prezentul blog).

A fost analizată, mai sus, mişcarea unui electron în cadrul moleculei formată din doi atomi identici. În mod similar, se ordonează mişcarea tuturor electronilor celor doi atomi ai moleculei, în funcţie de valoarea parametrului b, care este proprie fiecărei traiectorii, şi de raportul parametrului b faţă de parametrul a, care este acelaşi pentru toate traiectoriile electronilor moleculei.

Molecula poate să conţină mai mulţi atomi, identici sau diferiţi, care formează, între ei, diverse sisteme de legătură. Un sistem de legătură poate fi format din doi sau mai mulţi atomi. La baza tuturor sistemelor de legătură stă necesitatea mişcării electronilor, din cadrul sistemului, pe traiectorii care să corespundă unor linii echipotenţiale ale atomilor ce formează sistemul. Astfel, oricât de complicată ar fi molecula, analiza legăturilor intramoleculare are la bază analiza expusă mai sus.

De asemenea, trebuie menţionat faptul că starea de agragare a moleculei este determinată de traiectoria electronilor care sânt cei mai depărtaţi de nucleu.

Cum articolul şi-a propus doar expunerea principiilor generale, se încheie cu concluziile:

  

1)      Molecula este o structură stabilă şi reprezintă unitatea de bază pentru toate elementele naturale, cu excepţia gazelor rare care sânt monoatomice.

2)      Traiectoriile electronilor unei structuri atomice din interiorul moleculei sânt de-a lungul unor linii echipotenţiale şi au forma ovalelor lui Cassini.

3)      La trecerea moleculei prin cele trei stări de agregare, datorită modificării continue a temperaturii, traiectoriile electronilor periferici ai unei structuri atomice din interiorul moleculei iau, pe rând, toate cele trei forme ale ovalelor lui Cassini, figura 6. Căldurile latente specifice trecerilor de la o stare de agregare la alta reprezintă  energiile suplimentare necesare asigurării saltului de la o formă de traiectorie la alta.

4)      Legătura chimică dintr-o moleculă complexă constă în formarea unei structuri de energie unică, globală, ce cuprinde toate structurile de energie ale părţilor componente (atomi şi molecule). 

5  Câteva remarci de final

Din parcurgerea paragrafelor de mai sus, se desprind câteva remarci.

Prima remarcă este aceea că modelul atomic şi molecular expus mai sus a fost formulat numai pe baza celor demonstrate şi stabilite în studiul „Structură şi evoluţie” al autorului, care se bazează pe următoarele legi şi principii:

-        mişcarea giroscopică, forma fundamentală de mişcare din Univers;

-        legea forţei de atracţie dintre mase, legea lui Newton;

-        legea forţei centrifuge, formulată şi demonstrată de autor;

-        legea forţei de atracţie a energiei, care acţionează în cadrul structurii de energie, formulată şi demonstrată de autor;

-        principiul corelaţiei energetice, propriu mişcării giroscopice, formulat şi demonstrat de autor.

În toată expunerea de mai sus, nu s-a apelat la nici un alt model existent şi nici la alte noţiuni în afara acestor legi şi principii.

A doua remarcă este aceea că modelul atomic şi molecular expus mai sus corespunde realităţii fizice în care trăim, cuprinzând într-un tot coerent multitudinea fenomenelor ce ne înconjoară şi deschizând noi perspective pentru procedee mai eficiente şi mai puţin nocive, dintre care amintim două:

-        Una dintre aceste perspective este transformarea elementelor. Goana alchimiştilor după aur nu este un vis irealizabil, numai că metoda chimică folosită de ei a fost neadecvată. Transformarea elementelor însă este perfect posibilă, după cum natura însăşi ne dovedeşte. Această transformare poate fi făcută şi de om şi unele idei se desprind din expunerea de mai sus.

-        O altă perspectivă este optimizarea reacţiilor chimice, atât ca procedee tehnologice cât şi ca proprietăţi prestabilite ale produselor obţinute.

O altă remarcă ar fi aceea că se înlătură incertitudinile introduse de mecanica cuantică, prin folosirea funcţiei de undă, cu interpretare probabilistică, în descrierea stării sistemelor atomice şi particulelor subatomice. În mod greşit, mecanica cuantică aplică relaţiile de nedeterminare (de imprecizie sau de incertitudine), formulate de Heisenberg, mişcării particulelor în atomi şi molecule. Relaţiile de nedeterminare sânt de natură subiectivă, fiind proprii metodelor şi mijloacelor de cercetare, şi este greşită transferarea nedeterminării subiective asupra realităţii fizice obiective.

În capitolul 7, paragraful 7.3.2 din [1], s-a calculat că, la temperatura de 13^oK, nucleul atomului de hidrogen, împreună cu electronul care orbitează în jurul său, execută o rotaţie giroscopică de 24 miliarde de radiani pe secundă, adică circa 4 miliarde de rotaţii pe secundă. Este evident că la asemenea rotaţie este imposibilă localizarea electronului la un anumit moment, dar este perfect posibilă determinarea parametrilor mişcării sale orbitale, ceea ce caracterizează pe deplin atât starea electronului cât şi a atomului în ansamblu, în mod real şi nu probabilistic.

Bibliografia

1   CONSTANTIN TEODORESCU:   Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. Bucureşti 2016.

Ediţia a 5 – a revizuită şi adăugită.

Se află la Biblioteca Naţională a României (cod 978-606-25-0114-3), la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, la Biblioteca Centrală a Universităţii Politehnica Bucureşti şi la biblioteca Colegiului Naţional "Matei Basarab" din Bucureşti.