Credinţa în Dumnezeu

Autor: ing. Constantin Teodorescu

Articolul Credinţa în Dumnezeu prezintă prima demonstraţie a existenţei lui Dumnezeu şi esenţa adevăratei credinţe în Dumnezeu, ca o consecinţă firească, preluate din studiul Structură şi evoluţie al autorului. Dumnezeu a făurit şi a implementat, în corpurile vii unicelulare, codul vieţii, program informatic autoadaptabil, creat cu scopul obţinerii raţiunii (conştiinţei) umane, în condiţii sociale.

Cuprins:

1  Secolul 21  

2  Codul vieţii

3  Sufletul

4  Credinţa

1  Secolul 21

Se spune că Andre Malraux, prestigios om politic şi de cultură al secolului trecut, ar fi declarat, despre secolul 21, că „va fi religios sau nu va fi deloc”. Afirmaţia a fost negată chiar de autor, dar s-au găsit martori care să confirme că afirmaţia a fost făcută, dar în sensul că va fi un secol spiritual, Malraux fiind un antireligios. Disputa continuă confuză, fără a se înţelege prea bine ce înseamnă secol religios sau secol spiritual. Dar confuzia nu se manifestă doar cu privire la caracterul secolului 21, ci se manifestă în toate domeniile: religios, politic, economic, social, cultural, familial ş.a.

Una predică clericii religioşi din amvon şi alta e acţiunea lor reală în viaţa societăţii. Sânt pilde de curăţenie sufletească, de evlavie, de înţelepciune, de umanism aşa cum pretind că-i învaţă biblia? Ba!

Cu câtă solemnitate şi smerenie depun jurământul oamenii de stat şi oamenii politici, încheind invariabil „Aşa să ne ajute Dumnezeu”, deşi la Dumnezeu nu se gândesc nici măcar când îi invocă numele. Abia săvârşit jurământul, începe goana nebună după bani, relaţii şi privilegii, care produce o degringoladă totală: economică, politică, socială şi culturală.

O lume întreagă a văzut, la televizor, cum preşedintele Statelor Unite, invocând mincinos potenţiale pericole din partea Irakului, şi-a trimis armata asupra acestei ţări, invocând „Dumnezeu s-ajute America!” Oare cu ajutorul lui Dumnezeu au trecut prin genocid populaţia Irakului şi au distrus ţara?

Lumea stă înmărmurită şi buimacă, neînţelegând ce i se întâmplă: una i se predică şi alta i se face.

Pentru toate ce se întâmplă, principala vină revine religiilor existente în lume, ca factorii cei mai moralizatori ai societăţii, şi dintre toate cea mai vinovată este Biserica Catolică cu toate sectele ei: perfidă, trufaşă şi avidă de putere, de dominaţie şi de avere. Propovăduind mântuirea nemului omenesc, Biserica Catolică a înfăptuit cele mai groaznice acţiuni: războaie „sfinte”, inchiziţia, negoţul cu sclavi, colonialismul  şi globalismul, în prezent. În numele mântuirii, a adus omenirea pe marginea prăpastiei: sărăcie şi nesiguranţă, instabilitate economică şi politică, imoralitate şi desfrâu, homosexualitate şi familia homosexuală; toate în numele lui Dumnezeu. Fariseism şi blasfemie.

Într-adevăr, nu poate fi blasfemie mai mare decât să-l cobori pe Dumnezeu, sub forma Duhului Sfânt, pentru a o însărcina pe fecioara Maria cu pruncul Isus, născut într-un staul, iar pe acesta să-l supui batjocurii mulţimii şi să-l răstigneşti între doi tâlhari, chipurile, pentru mântuirea neamului omenesc. Şi „mântuirea” a venit prin războaie, moarte, jafuri şi cotropiri, prin sărăcie, exploatare şi umilinţă pentru cei mulţi şi prin lux, opulenţă şi desfrâu pentru „aleşii” Domnului.

Dar nu numai religia e de vină ci şi spiritualitatea. Oamenii de spirit ai vremurilor şi ai vremii, ca minţi călăuzitoare ale societăţii, s-au bălăcărit în aceeaşi băltoacă a imoralităţii, jafului şi desfrâului. Unde a fost şi este farul lor călăuzitor?

Iată de ce secolul 21 nu va fi nici religios şi nici spiritual, pentru că relele actuale nu pot fi înlăturate decât prin înlăturarea cauzelor care le-au produs, adică prin înlăturarea religiei şi spiritului ce domină lumea.

Şi ce să se pună în loc? Ceva simplu şi firesc: Adevărata credinţă în Dumnezeu.

E simplu pentru că nu necesită cheltuieli, investiţii, ci doar simpla înţelegere a locului şi menirii noastre în lume şi e firesc pentru că ne aşează în armonie cu scopul urmărit de Dumnezeu prin programul de evoluţie a vieţii, care ne ghidează viaţa şi evoluţia socială de la apariţia organismelor unicelulare şi până astăzi şi ne va ghida cât va dura viaţa pe planetă. Nu e nimic mai simplu şi mai firesc decât de a ne încadra, şi sufleteşte şi comportamental, în programul făurit de Dumnezeu.

Dar, pentru a ne încadra, simplu şi firesc, în programul făurit de Dumnezeu, este nevoie, mai întâi,

-        să conştientizăm existenţa lui Dumnezeu,

-        să înţelegem că El este creatorul şi implementatorul programului de evoluţie a vieţii şi a societăţii umane şi

-        să ne asumăm şi să ne integrăm scopului pe care îl urmăreşte.

2  Codul vieţii

Tocmai pentru a conştientiza existenţa lui Dumnezeu şi a înţelege programul de evoluţie a vieţii şi scopul urmărit, am realizat studiul „Structură şi evoluţie”, publicat prin editura Matrix Rom în 2014, în ediţia a 3-a revizuită şi adăugită. Principalele rezultate sânt publicate şi în postări pe blogul www.Structura si evolutie.blogspot.com.

Aci, voi prezenta, pe scurt, apariţia vieţii şi programul de evoluţie a vieţii, pe care l-am numit codul vieţii, făurit şi implementat de Dumnezeu.

În capitolul 9 din studiul Structură şi evoluţie, a fost analizată molecula de apă şi apariţia incipientă a vieţii, prin interacţiunea dintre fotoni şi moleculele de apă, iar în capitolul 10, a fost analizată evoluţia formelor incipiente de viaţă, programarea acestei evoluţii prin implementarea, la scară planetară, a codului vieţii, cu scopul obţinerii de conştiinţe raţionale, formate în mediul social, ca elemente ale Raţiunii Universale păstorită de Dumnezeu.

Pe scurt, cele demonstrate şi analizate în capitolele 9 şi 10 pot fi rezumate astfel:

Molecula de apă este formată din trei molecule, una de oxigen şi două de hidrogen, toate conţinând câte doi atomi de acelaşi fel. Molecula de oxigen încorsetează (încleştează) în interiorul său, în planul mediator, cele două molecule de hidrogen, în poziţii încrucişate, perpendiculare una pe alta, astfel că atomii fiecăreia dintre cele trei molecule sânt dispuşi de-a lungul uneia dintre cele trei axe ale sistemului drept de coordonate, de-o parte şi de alta faţă de originea sistemului, care este centrul moleculei de apă. Structurile de energie ale nucleelor atomilor de oxigen se rotesc giroscopic în planul (xy), plan în care se rotesc şi electronii lor, axele de rotaţie fiind paralele între ele şi paralele cu axa z. Structurile de energie ale atomilor de hidrogen se rotesc giroscopic în planul (yz), plan în care se rotesc şi electronii lor, axele de rotaţie fiind paralele între ele şi paralele cu axa x.

În stare lichidă, electronii atomilor de hidrogen şi cei doi electroni exteriori ai atomilor de oxigen se rotesc în jurul ambelor nuclee ale moleculei respective, pe traiectorii în formă de fundă, toate trei fundele intersectându-se în centrul moleculei. Funda electronilor exteriori ai atomilor de oxigen se află în planul (xy), iar fundele electronilor atomilor de hidrogen se află în planul (yz), una de-a lungul axei y, cealaltă de-a lungul axei z, astfel că toate cele trei funde sânt perpendiculare una pe alta. La această dispunere a structurilor de energie ale atomilor de oxigen în planul (xy) şi ale atomilor de hidrogen în planul (yz), rezultă că în cele două plane diagonale, unul care trece prin cadranele I şi III şi celălalt care trece prin cadranul II şi IV şi perpendiculare între ele, nu se află nici o structură de energie a vreunui atom.

În masa de apă lichidă, moleculele de apă se aşează strat peste strat şi, pentru o compactare cât mai bună, între straturi se produce o decalare, aşa încât moleculele unui strat să se afle dispuse între moleculele straturilor vecine. Astfel, planele diagonale ale cadranelor I şi III se află în prelungire de la un strat la altul şi la fel se află în prelungire de la un strat la altul şi planele diagonale ale cadranelor II şi IV.

Prin urmare, trebuie să reţinem, chiar şi cei care n-au înţeles mare lucru din această scurtă explicaţie, că prin centrul fiecărei molecule a unei mase de apă lichidă trec două plane diagonale, perpendiculare unul pe altul, care

-        se prelungesc, în diagonală, peste toate straturile de molecule de apă, pe de o parte, şi

-        de-a lungul lor nu acţionează structuri de energie, pe de altă parte, adică sânt lipsite de structuri de energie cu mişcare de rotaţie giroscopică.

În oceanele, mările, lacurile şi râurile planetei pe care trăim, pe suprafaţa apei se revarsă „ploaia” de fotoni din razele de lumină venite de la Soare. Fotonul în sine este cea mai mică structură de energie care

-        conţine numai energie şi

-        energia sa se află într-o mişcare giroscopică de mii de miliarde de rotaţii pe secundă.

Fotonul care cade pe o moleculă de la suprafaţa apei are următoarele posibilităţi:

-        să fie reflectat, dacă a lovit un nucleu sau un electron,

-        să fie absorbit de structura de energie a unui atom, încălzind apa, dacă o loveşte în planul ecuatorial,

-        sau să străbată molecula de apă şi să pătrundă în adâncime.

Fotonul care străbate molecula de apă trece prin structurile de energie ale atomilor de oxigen, structuri mult mai puternice decât ale atomilor de hidrogen, care îl frânează şi îi micşorează rotaţia giroscopică.

Străbătând strat după strat de apă, fotonul ajunge să aibă o rotaţie giroscopică sincronă sau aproape sincronă cu rotaţiile giroscopice ale structurilor de energie ale atomilor moleculei de apă. În această situaţie, fotonul care ajunge într-unul din planele diagonale şi între două molecule de apă din straturi vecine se fixează astfel încât structura sa de energie să execute mişcarea de rotaţie giroscopică în planul diagonal care, aşa cum s-a văzut mai sus, nu conţine structuri de energie.

Structura de energie a fotonului fixat în planul diagonal are două posibilităţi:

-        fie creşte, se dezvoltă prin primirea altor fotoni care au urmat aceeaşi cale,

-        fie îşi consumă propria energie şi, în final, dispare, adică moare.

Folosirea cuvântului „moare” a fost intenţionată, pentru că structura de energie creată de fotoni în planul diagonal al moleculelor de apă are însuşirile de

-        naştere,

-        creştere sau dezvoltare şi

-        moarte, proprii vieţii.

Tocmai de aceea am numit-o germenul vieţii.

Germenul de viaţă a cărui structură de energie, alimentată continuu cu fotoni, creşte şi depăşeşte moleculele de apă între care s-a format, are suficientă energie pentru a capta, în poziţii diametral opuse şi în afara moleculelor de apă, doi atomi de carbon, din carbonul dizolvat în apă. Electronii exteriori ai atomilor de carbon prind a se mişca, pe traiectorii în formă de 8, şi în jurul germenului de viaţă. Totodată, atomii de carbon permit legarea între ei a germenilor de viaţă, sub formă de lanţ, electronii exteriori ai atomilor de carbon formând primii biocurenţi. Pe această bază, germenele de viaţă cu cei doi atomi de carbon captaţi a fost numit elementul de viaţă, deoarece, asemenea particulelor fundamentale din fizică, este la baza tuturor formelor de viaţă care s-au dezvoltat ulterior.

În mod haotic, prin diferite combinaţii ale elementelor de viaţă şi prin captarea şi a altor atomi dizolvaţi în apă, unii sevind ca rezervoare de energie, s-a ajuns la o multitudine de organisme vii. Treptat, s-a ajuns la organismele celulare care conţin elemente cu funcţii distincte, toate închise într-o membrană, pe de o parte, dar şi cu o structură de energie unitară, peste structurile de energie ale elementelor de viaţă şi ale atomilor din interiorul membranei, care înconjoară celula ca o aură, pe de altă parte.

Această dezvoltare haotică s-a produs de la apariţia condiţiilor prielnice vieţii pe planetă, se produce şi astăzi, ceea ce explică apariţia de viruşi noi, şi se va produce câtă vreme vor exista condiţiile prielnice vieţii.

Ajunşi la celula vie, să facem un salt în contemporaneitate şi să constatăm existenţa codului genetic în fiecare celulă, atât la organismele unicelulare cât şi la cele pluricelulare. Să mai constatăm apoi că, prin structura sa, codul genetic

-        este un program informatic complex, coerent, stabil şi adaptabil,

-        ghidează evoluţia speciilor vii, de la bacterie la om, individ cu individ, de-a lungul întregii perioade cât aceştia se află în lumea vie şi

-        este compus dintr-un şir de succesiuni de câte 3 nucleotide (baze azotate), numite codoni, deci are o structură materială.

Să mai remarcăm că, pe de o parte, codul genetic este prezent în toate organismele vii cu structură celulară şi, pe de altă parte, se transmite şi urmaşilor, prin înmulţire.

Pe baza aspectelor remarcate, să purcedem la câteva raţionamente.

Mai întâi, avem de-a face cu un program informatic, ori programele informatice nu cresc libere în natură: nu cresc nici în copaci, nici în sol, nici în apa mării. Programului informatic îi sânt proprii patru atribute:

-        are un creator,

-        are un suport,

-        are o cale de implementare şi

-        urmăreşte un scop.

Creatorul este din afara lumii vii şi, cum dacii mei I-au intuit existenţa încă acum peste zece mii de ani şi L-au numit Dumnezeu, se cuvine să păstrăm acest nume deja consacrat.

Creat în afara lumii vii, lumii materiale, programul informatic creat de Dumnezeu este un program cu o structură şi un suport de energie, fără conţinut de masă, pe care l-am numit codul vieţii. Un vector de informaţie potrivit pentru un asemenea program este fotonul, deoarece energia structurii sale este un multiplu de 2(pi)e, e fiind stropul elementar de energie, în deplină corespondenţă cu semiaxa pozitivă a numerelor naturale. Fiind un program cu structură şi suport de energie, implementarea lui a fost făcută tot printr-o structură de energie. Şi cum implementarea s-a făcut simultan în toate organismele celulare existente pe planetă, structura de implementare a fost o structură de energie planetară. Iar implementarea codului vieţii s-a făcut în structurile de energie ale celulelor, în aura acestora.

Codul vieţii, program informatic cu structură şi suport de energie şi implementat în aura organismelor vii uni şi pluricelulare, conţine toate instrucţiunile necesare evoluţiei vieţii pe planeta noastră, sub forma unor subprograme privitoare la:

-        formarea şi structurarea codului genetic în fiecare celulă a organismului viu,

-        evoluţia materială a organismului viu şi

-        evoluţia spirituală a organismului viu.

Codul genetic format în toate celulele organismului viu, sub formă materială de codoni, este instrumentul prin care codul vieţii dirijează evoluţia materială a celulei, în mod armonios cu dezvoltarea întregului organism şi în concordanţă cu schimbările continue ale mediului înconjurător. Pentru îndeplinirea acestor cerinţe, codul genetic este adaptabil în funcţie de situaţiile concrete interne şi externe şi adaptarea se face prin activarea sau dezactivarea unor gene care, la rândul lor, întăresc sau diminuează, corespunzător, anumite procese din interiorul celulei.

Dirijarea evoluţiei materiale a organismului, folosind ca instrument codul genetic, este făcută de subprogramul codului vieţii din aură privitor la evoluţia materială a organismului, ca urmare a anlizei situaţiilor internă şi externă organismului, pe baza informaţiilor primite prin monitorizarea acestora.

În paralel cu dirijarea evoluţiei materiale a organismului, codul vieţii coordonează şi evoluţia spirituală a acestuia.

Pe scurt, organismului viu îi sânt proprii însuşirile de

-        supravieţuire,

-        învăţare,

-        înmulţire şi

-        adaptare la mediu,

care sânt înfăptuite şi dezvoltate sub instrucţiunile codului vieţii.

Pe baza celor expuse mai sus, putem deja să schiţăm parcursul iniţial al vieţii omului, de exemplu. Codul vieţii, care este prezent în aura bărbatului, se implementează şi în aura spermatozoizilor produşi de glandele sale seminale. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu ovulele produse de femeie. Prin fecundarea ovulului de către spermatozoid, cele două aure se contopesc şi unul dintre cele două coduri ale vieţii devine dominant şi coordonator, stabilind sexul embrionului şi preluând controlul asupra dezvoltării acestuia. Pe măsură ce se formează celulele embrionului, în acestea se formează şi elementele materiale ale codului genetic, conform instrucţiunilor din codul vieţii coordonator. Pe toată perioada de dezvoltare intrauterină, embrionul şi fătul ce se dezvoltă din el, cresc sub instrucţiunile codului vieţii coordonator, cu conlucrarea activă a corpului mamei dirijat de codul vieţii acesteia. La naştere, fătul se separă de mamă şi îşi începe viaţa în mod independent, sub propriul cod al vieţii, dar încă mai are nevoie de sprijin matern, în primii ani de viaţă.

Toate cele spuse mai sus se referă la toate organismele vii cu structură celulară şi explică, pe scurt fireşte, crearea, implementarea şi funcţionarea programului informatic codul vieţii. A mai rămas de lămurit scopul programului. Pentru ce a fost creat şi este aplicat codul vieţii?

3  Sufletul

Având în vedere că omul este cea mai evoluată fiinţă, sântem tentaţi să credem că omul este scopul evoluţiei viului. Totodată, faptul că prin moarte corpul material al omului îşi pierde viaţa şi treptat se distruge ridică serioase îndoieli, pentru că scopul unui asemenea program precum codul vieţii nu poate fi ceva trecător, efemer, indiferent de durata vieţii.

Cum scopul evoluţiei viului este ceva uman, dar care durează şi după moartea omului şi cum tot ce e material în corpul uman se deteriorează după moarte, scopul codului vieţii este structura de energie ce înconjoară corpul uman sub formă de aură. Ca atare, aura umană, care la moarte se desprinde, se detaşează de corpul uman material, este scopul suprem al codului vieţii. Cum dacii au numit aura umană suflet, îmi însuşesc acest termen ca fiind cel mai adecvat. Dar, în fond, în ce constă acest suflet pentru crearea căruia se desfăşoară grandioasa şi chinuitoarea evoluţie a viului, de-a lungul milioanelor de ani?

Scopul final al evoluţiei vieţii este un produs al omului social, un produs al omului încadrat în societate, dar care supravieţuieşte omului social. Aceasta este raţiunea umană. În DEX, raţiunea este definită ca „Facultatea, proprie omului, de a cunoaşte, de a gândi logic, de a judeca”. Pe baza celor expuse mai sus, considerăm că definiţia din DEX trebuie reconsiderată şi ar putea fi:

Raţiunea umană este structura de energie a omului social care, pe baza însuşirii de învăţare şi într-un mediu social, se autoînzestrează şi cu însuşirea de a şti, de a cunoaşte, de a gândi logic şi de a judeca, a analiza şi a interpreta fenomenele din mediul înconjurător, indiferent de natura lor materială, socială sau spirituală.

După cum reiese chiar din definiţie, raţiunea umană prezintă câteva aspecte deosebite, asupra cărora este necesar să stăruim.

Primul aspect este al supravieţuirii după decesul organismului uman. Cum după decesul organismului uman numai aura, ca structură de energie, se poate detaşa de corpul mort, însemnă că locul raţiunii umane este în aură.

Al doilea aspect este acela că raţiunea umană este obţinută pe baza instrucţiunilor subprogramelor codului vieţii referitoare la dezvoltările materială şi spirituală ale omului. Este locul să remarcăm supleţea şi permisivitatea instrucţiunilor subprogramelor codului vieţii, care permit dezvoltarea continuă a raţiunii umane, atât pe baza propriei activităţi şi experienţe ale omului ca individ cât şi pe baza moştenirilor realizate de societatea umană de-a lungul existenţei sale.

Aşa cum s-a afirmat mai sus, referitor la codul genetic, că programele informatice nu cresc nici în copaci şi nici nu se află în sol sau în subsol, nici raţiunea umană nu creşte liberă în natură, indiferent de bogăţia şi complexitatea acesteia. Tocmai pentru asta a fost conceput şi implementat programul informatic codul vieţii. Privind spre trecutul omenirii, vedem cât de spinoasă, de întortochiată şi de laborioasă este calea obţinerii raţiunii umane, dar totodată cât de maiestoasă este prin realizările ei: se autocunoaşte pe sine, înţelege şi îşi explică ce o înconjoară, pentru a-i fi de folos în propria devenire.

Prin urmare, atât cunoştinţele căpătate de-a lungul vieţii cât şi capacitatea de a gândi şi de a analiza logic şi raţional diferitele aspecte şi situaţii, adică toată raţiunea umană realizată de-a lungul vieţii, sub instrucţiunile subprogramelor codului vieţii privitoare la dezvoltările materială şi spirituală ale omului, se află depozitate în aură, acolo unde se află şi codul vieţii cu subprogramele sale.

Dar, deşi depozitate în aură şi obţinute sub instrucţiunile subprogramelor codului vieţii, atât cunoştinţele cât şi capacitatea de a gândi şi de a analiza logic şi raţional sânt obţinute prin organele şi simţurile corpului uman material. La această activitate contribuie toate organele corpului, în proporţii diferite fireşte, rolul central şi preponderent însă fiind al creierului. În toată activitatea umană, creierul este organul de interfaţă a aurei cu corpul uman material.

Principalele activităţi pe care creierul le execută ca interfaţă a aurei cu corpul uman material sânt:

-        Monitorizează starea tuturor organelor corpului uman şi mediului înconjurător şi transmite datele codului vieţii din aură.

-        Primeşte de la codul vieţii deciziile rezultate din monitorizare şi le transmite organelor corpului.

-        Memorează activitatea curentă şi datele, faptele şi rezultatele obţinute, în memoria sa operativă.

-        Descarcă datele din memoria operativă în memoria de bază din aură, pe durata somnului.

Prin urmare, nu creierul, aşa cum s-a crezut până în prezent, ci aura este depozitara întregii activităţi a omului şi a tuturor datelor şi rezultatelor obţinute de-a lungul întregii sale vieţi. Aşa că, în clipa morţii, când aura se desprinde de corpul material, aura poartă în ea toate faptele, datele şi rezultatele realizate şi obţinute de om în toată viaţa sa.

Toate cele conţinute în aură, obţinute şi înfăptuite de om de-a lungul vieţii, constituie ceea ce mai sus a fost numită raţiunea umană. Având în vedere însă moştenirea culturală a dacilor mei, am o rezervă asupra acestei denumiri şi cred că mai nimerită este denumirea de suflet.

Cu privire la sufletul uman, se mai cuvin câteva reflexii.

În ultima vreme, odată cu introducerea transplantului de organe în practica medicală, din necesitatea depistării cât mai precise a momentului morţii, pentru a se evita inducerea morţii prin prelevarea de organe în vederea transplantului, s-au desfăşurat ample studii asupra muribunzilor. Din relatările subiecţilor care au trecut prin starea de moarte aparentă şi şi-au revenit, rezultă că, în prima fază a morţii aparente, sufletul se detaşează de corp şi se plasează deasupra acestuia, observându-şi propriul trup. În faza a doua, în faţa sufletului, se deschide un tunel cu o lumină orbitoare dar plăcută, care îl atrage. Sufletele tuturor subiecţilor care şi-au revenit din moartea aparentă n-au pătruns în tunelul luminos. Dacă sufletul pătrunde în tunelul luminos, atunci survine moartea, sufletul fiind definitiv extras din corp.   

Din aceste studii, rezultă câteva concluzii clare:

a)      Prin moarte, sufletul se detaşează, se separă complet de trup şi de durerile acestuia.

b)     După separare, sufletul îşi păstrează conştiinţa de sine şi toate cunoştinţele obţinute în timpul vieţii. Această situaţie atestă că atât conştiinţa de sine cât şi cunoştinţele obţinute în timpul vieţii nu îşi au sediul în creierul uman, ci în structura de energie care reprezintă sufletul, creierul fiind doar organul care serveşte ca interfaţă pentru introducerea datelor în structură.

c)      După moarte, sufletul îşi continuă existenţa şi activitatea pe un alt tărâm, ca structură de energie, într-o structura universală.

O altă caracteristică a sufletului uman este caracterul social al acestuia. Sufletul, raţiunea umană, nu este un produs natural, adică nu este înnăscut(ă), ci este un produs social, creat şi dezvoltat numai şi numai în cadrul social. Acest fapt este dovedit de cazurile de copii nou-născuţi pierduţi şi crescuţi în sălbăticie, în afara societăţii umane. Dintre aceştia, au putut fi recuperaţi, într-o oarecare măsură, doar cei scoşi din sălbăticie până la împlinirea vârstei de trei – patru ani. După această vârstă, recuperarea completă nu mai este posibilă, ci doar parţială sau deloc.

Indiferent cum este crescut şi educat copilul în cadrul social, în familie sau într-o formă socială oarecare, sufletul acestuia se formează pe moştenirea materială, culturală şi spirituală a colectivităţii, obţinută de la începuturile vieţii sociale şi până la momentul respectiv. Astfel, sufletul devine din ce în ce mai înzestrat, pe baza contribuţiei adusă de fiecare dintre generaţiile care se succed.

Acum, după această succintă analiză, putem să înţelegem scopul evoluţiei vieţii: sufletul, raţiunea umană. Acesta este scopul desfăşurării întregii evoluţii a vieţii, de la elementul de viaţă la om, de-a lungul milioanelor de ani.

Pentru acest scop s-a produs al treilea salt, diviziunea pe sexe în regnul animal, pentru ca perechea umană, care uneşte doi indivizi de sexe diferite, ca element al societăţii umane, să permită formarea şi dezvoltarea societăţii umane, în cadrul căreia să se poată forma şi dezvolta sufletul, raţiunea umană, prin folosirea, ca instrument principal, a însuşirii de învăţare.

Da, învăţarea şi educaţia! Acestea sânt instrumentele formării şi cizelării sufletului. De aci rezultă importanţa universală a procesului de învăţare, pentru om ca individ şi pentru societatea omenească, indiferent de forma de evoluţie şi de gradul de dezvoltare ale societăţii.

În acelaşi context, trebuie să menţionăm şi faptul că sufletul, ca structură de energie sub forma aurei care îmbracă întregul corp, cu mişcare giroscopică proprie, este cuplat la câmpul de energie cosmică din jurul său, ceea ce îi conferă, printre altele, şi următoarele posibilităţi:

-        În anumite situaţii şi cu anumite tehnici, este posibilă obţinerea de energie, pentru sine şi pentru corpul uman, din energia câmpului înconjurător de energie cosmică. În acest fel, corpul uman poate supravieţui unor situaţii critice de lipsă a hranei.

-        Posibilitatea legăturilor telepatice între suflete compatibile, prin unde scalare. (A se vedea şi postarea „Undele scalare” pe blogul www.Structura si evolutie.blogspot.com).

4  Credinţa

Cu privire la nemurirea sufletuluim trebuie lămurite unele aspecte.

Când survine moartea, sufletul părăseşte corpul uman, ca o structură de energie care îşi menţine toate caracteristicile arătate mai sus, şi îşi caută o formă de existenţă în continuare.

Reîntruparea într-un alt corp uman nu este posibilă, deoarece fiecare corp are propriul suflet, propria structură de energie. O astfel de reîntrupare ar duce la pierderea caracteristicilor proprii şi doar energia sa ar suplimenta energia sufletului corpului gazdă, adăugând eventual unele cunoştinţe sau deprinderi. Identitatea însă, conştiinţa de sine şi toată structura de cunoştinţe, de abilităţi, de însuşiri şi de aptitudini se pierd, se distrug iremediabil. De aceea, o asemenea reîntrupare contravine scopului evoluţiei vieţii, este nefirească, ilogică şi absurdă.

Prin desprinderea de corpul uman, fiind o structură de energie fără masă, sufletul are alte căi de supravieţuire şi de evoluţie decât structurile cosmice sau atomice cu conţinut de masă.

După moarte, sufletul, ca o structură de energie fără conţinut de masă, îşi poate continua existenţa numai împreună cu alte suflete, cu alte structuri asemănătoare ca structuri de energie, dar fiecare cu propria identitate, alcătuind împreună o structură capabilă să supravieţuiască şi să evolueze independentă. Fiind numai structuri fără conţinut de masă, supravieţuirea şi evoluţia lor necesită puţină energie, care poate fi luată din câmpul de energie universal înconjurător.  

Prin urmare, ca o structură de energie cu mişcare giroscopică proprie şi fără masă, sufletul nu-şi poate continua existenţa decât prin încadrarea tot într-o structură asemănătoare, adică prin încadrarea într-o structură de energie cu mişcare giroscopică şi fără masă, evident, cu o organizare superioară organizării sale. Tunelul luminos care-i apare sufletului desprins de corp în clipa morţii şi îl absoarbe cu o forţă irezistibilă, conform cercetărilor recente, este orificiul găurii centrale a structurii de energie fără masă, superioară sufletului, în care sufletul se integrează.

Structura de energie, superioară sufletului şi în care acesta se integrează după moartea corpului uman, este structura de energie planetară care a implementat codul genetic şi pe care o numim Raţiunea Planetară, parte componentă a Raţiunii Universale.

Cum Raţiunea universală este o structură de energie fără masă, energia pe care aceasta o conţine şi o foloseşte pentru propria existenţă şi evoluţie este energie scoasă în afara evoluţiei Universului material, este energia care alcătuieşte aşa-zisul Univers spiritual.

Întegrarea sufletului în Raţiunea planetară se produce corespunzător cunoştinţelor acumulate, însuşirilor şi aptitudinilor pe care şi le-a format, de-a lungul întregii vieţi, faptelor şi atitudinilor avute în cadrul societăţii.

Prin urmare, scopul (şi în acelaşi timp şi finalitatea) evoluţiei vieţii este crearea şi dezvoltarea Raţiunii Universale, situată în afara lumii materiale, dar alcătuită din suflete create şi formate în cadrul lumii materiale.

Astfel, o evoluţie greoaie, sinuoasă, dar perseverentă şi cu o ţintă precisă, de-a lungul unei însemnate perioade din evoluţia materiei, reuşeşte să creeze o structură de energeie capabilă nu numai să gândească, să-şi modeleze şi să-şi conducă propria existenţă, dar capabilă să supravieţuiască şi independentă de masă: este sufletul omului, suflet capabil să supravieţuiască morţii, în afara propriului corp care l-a creat, să evolueze în continuare şi să se integreze în Raţiunea Planetară, parte a Raţiunii Universale, pe o poziţie corespunzătoare însuşirilor şi aptitudinilor pe care şi le-a format în timpul vieţii.

În fraza de mai sus am folosit expresia „de-a lungul unei însemnate perioade din evoluţia materiei”, deoarece viaţa, a cărei evoluţie are ca scop crearea sufletului, apare numai pe o anumită treaptă de evoluţie a materiei şi îşi continuă existenţa şi evoluţia doar atâta vreme cât condiţiile permit existenţa vieţii. Când, prin evoluţia materiei în cadrul unei structuri de energie, condiţiile propice vieţii dispar, dispare şi viaţa, dispare şi societatea care crea suflete. Dar sufletele create de societate, pe durata existenţei vieţii şi societăţii, nu dispar. Încadrate în Raţiunea Universală, sufletele îşi continuă existenţa şi evoluţia în cadrul acesteia, în veşnicie.

Cu privire la implementarea codului vieţii în formele de viaţă unicelulare, s-a arătat că implementarea s-a realizat printr-o structură de energie planetară. Această structură de energie planetară este fie o structură parte a Raţiunii Universale, fie chiar structura de energie a Raţiunii Universale.

În fine, codul vieţii şi implementarea acestuia nu s-au făcut de la sine, ci au fost făcută de cineva, de ceva, de o entitate din afara procesului de evoluţie a vieţii, care a cunoscut scopul final al evoluţiei şi a urmărit realizarea acestuia. Această entitate, ce fiinţează deasupra Raţiunii Universale, dirijează formarea şi evoluţia Raţiunii Universale, din şi peste Universul material. Această entitate este Dumnezeu.

Pe Dumnezeu nu trebuie să ni-l imaginăm cu înfăţişare umană, pentru că nu are nimic material. Este o entitate spirituală care a alcătuit codul vieţii, programul de făurire a sufletului, dar şi programul de închegare şi de evoluţie a Raţiunii Universale, de evoluţie a Universului spiritual, toate făurindu-se şi evoluând în cadrul şi pe seama evoluţiei Universului material.

Totodată, este o impietate să atribuim lui Dumnezeu atitudini şi trăsături care sânt proprii omului. Dumnezeu nu este nici milos şi nici crud, ci este drept, intransigent şi implacabil, urmărind aplicarea strictă a programului de evoluţie a vieţii, în condiţiile reale ale planetei pe care trăim, şi este la fel de binevoitor sau de aspru faţă de toate sufletele, după comportarea şi faptele acestora.

Trebuie să înţelegem că nu Dumnezeu ne judecă. Dumnezeu, în programul pentru evoluţia vieţii, a prevăzut şi criteriile de selecţie a sufletelor pentru Raţiunea Universală, iar judecata sufletelor constă în confruntarea lor cu criteriile de selecţie. Astfel, la separarea de corp, în clipa morţii, sufletul are două posibilităţi:

-        Dacă îndeplineşte criteriile de selecţie, i se deschide tunelul luminos şi pătrunde în Raţiunea Universală, în care îşi ocupă locul pentru veşnicie.

-        Dacă nu îndeplineşte criteriile de selecţie, nu îi apare tunelul şi nu este primit în Raţiunea Universală, rămânând de sine stătător, în afara acesteia, cu o existenţă efemeră ce durează până la epuizarea propriei energii.

Aşadar, nu Dumnezeu ne judecă, ci judecata ne-o facem singuri, prin toate cele făptuite de-a lungul vieţii şi pe care, vrem sau nu vrem, le purtăm în suflet.

Cum judecata ne-o facem singuri, credinţa în Dumnezeu trebuie să conste într-o profundă reculegere cu sine, cu rugămintea către Dumnezeu de a ne lumina mintea să înţelegem ce e bine să facem şi ce nu trebuie să facem. Omul şi societatea umană fiind prevăzute în programul lui Dumnezeu, se înţelege că tot ceea ce facem împotriva unui om sau împotriva societăţii este considerat rău şi ne scoate în afara criteriilor de selecţie. Credinţă înseamnă conştientizarea faptului că Dumnezeu veghează la mersul acestei lumi şi că, în orice moment şi în orice situaţie, să fim mînaţi numai de ideea de a face bine şi de a nu dăuna semenilor şi societăţii.

Ar trebui evitate rugi nesăbuite ca, de exemplu, ruga ca Dumnezeu să mă ierte pentru o faptă rea pe care am făcut-o sau să pedepsească pe cineva care mi-a făcut rău, pentru că Dumnezeu nu mă v-a ierta nici pe mine şi nici nu v-a pedepsi pe cel care mi-a făcut rău, deoarece atât iertarea cât şi pedepsirea ar însemna nu înfăptuirea dreptăţii divine, cum am fi tentaţi să credem într-un raţionament superficial, ci ar însemna înfăptuirea unui amestec brutal în evoluţia societăţii din care facem parte şi eu şi cel care mi-a făcut rău. Ori, dacă atât fapta mea cât şi fapta celui care mi-a făcut rău nu pun în pericol existenţa sau evoluţia societăţii din care facem parte sau a societăţii umane în ansamblu, atunci nu justifică intervenţia divină, ci necesită intervenţia societăţii în care trăim. Iar dacă organele sociale nu intervin sau reglementările sociale nu sânt suficiente, nu divinitatea trebuie să intervină, ci noi membrii societăţii, pe baza însuşirii de învăţare cu care sântem dotaţi, trebuie să conştientizăm pericolul social al faptelor comise şi să acţionăm astfel încât asemenea fapte să nu mai fie admise şi posibile.

Aşadar, Dumnezeu

-        a creat şi a implementat programul de evoluţie a vieţii, pentru a forma şi dezvolta Raţiunea Universală;

-        este drept, intransigent şi implacabil;

-        urmăreşte ca, în cadrul Raţiunii Unuversale, fiecare suflet să fie încadrat corespunzător cunoştinţelor, însuşirilor şi aptitudinilor posedate şi, de asemenea, corespunzător faptelor săvârşite şi atitudinii sociale manifestată, în timpul vieţii.

Să mai remarcăm că adevărata credinţă în Dumnezeu este treapta supremă de moralitate, pentru că un suflet cu adevărat credincios nu gândeşte şi nu făptuieşte nimic împotriva altui om şi nici în dauna societăţii sau mediului în care trăieşte.

Adevărata credinţă în Dumnezeu nu înseamnă însă resemnare, indiferenţă, nepăsare sau a te lăsa în voia sorţii, ci dimpotrivă înseamnă participarea activă la viaţa socială atât în familie cât şi în societate, dar totdeauna cu dorinţa şi intenţia de a face bine, de a îndrepta greşeli sau nedreptăţi, de a contribui cu înţelepciunea şi cunoştinţele tale la binele şi bunăstarea familiei şi societăţii în care trăieşti.

Adevărata credinţă în Dumnezeu înseamnă tendinţa permanentă către fericire, către dezvoltarea plenară a cunoştinţelor şi aptitudinilor proprii, dar numai în armonie cu fericirea şi bunăstarea familiei, comunităţii şi întregii societăţi.

Adevărata credinţă în Dumnezeu nu presupune estomparea sau diminuarea însuşirilor de supravieţuire, de învăţare, de înmulţire şi de adaptare la condiţiile mediului înconjurător, ci dimpotrivă presupune executarea însuşirilor cu abilitatea şi înţelepciunea de a le corela armonios cu acţiunile şi eforturile celor din jur, mărind eficienţa lor şi înlăturând efectele nedorite.

În fine, să înţelegem că toate cele arătate mai sus au servit înţelegerii conştiente a concluziei că adevărata credinţă în Dumnezeu este treapta supremă de moralitate, dar mai rămân de lămurit o serie întreagă de aspecte ale vieţii sociale, care să permită practicarea şi manifestarea credinţei în toată plenitudinea sa:

-        raportul dintre adevărata credinţă în Dumnezeu şi religie;

-        necesitatea, locul şi rolul preotului şi calităţile morale ale acestuia;

-        necesitatea, rolul şi aspectul locaşului de cult;

-        ritualul şi încadrarea lui corectă în tradiţiile şi moştenirea culturală şi spirituală ş.a.

Dintre aceste aspecte, aci ne vom referi, pe scurt, la primul, cu menţiunea că avem în vedere doar religia creştină (catolicismul cu toate sectele sale şi ortodoxia), deoarece pe celelalte religii nu le cunosc.

Apariţia şi evoluţia religiei creştine au devenit necesare pentru evoluţia societăţii umane, în etapa care a urmat după abrogarea sclavagismului. Spre deosebire de orânduirea sclavagistă, în care a înflorit cultul a fel şi fel de zei şi zeiţe, ceea ce n-a dăunat în nici un fel dominaţiei sclavagiste, noua orânduire feudală a simţit acut şi urgent nevoia unei religii monoteiste puternice, pentru a menţine în supunere oarbă masele de iobagi, indiferent de popoarele sau etniile cărora le aparţineau.

Explicaţia necesităţii noii religii monoteiste este simplă, fiind determinată de locul sclavului şi, respectiv, iobagului. Sclavii, ca unelte ale stăpânului, care avea drept de viaţă şi de moarte asupra lor, erau în permanenţă în ograda stăpânului. După eliberarea sclavilor şi trecerea la iobăgie, aceştia au părăsit ograda stăpânului şi a trebuit să fie găsit un mijloc de constrângere morală, chiar deasupra legilor, care să-i ţină în continuare supuşi. Pentru aceasta a fost inventată şi a fost şi este folosită biserica creştină, o biserică monoteistă, pentru a fi impusă tuturor popoarelor.

Credinţa în Dumnezeu a dacilor le-a servit ca exemplu şi au preluat din aceasta, pe lângă ideea monoteismului şi rugăciunea Tatăl nostru, de unde şi denumirea de „părinte” atribuită ierarhilor. Dar, spre deosebire de credinţa curată, sinceră şi firească în Dumnezeu a dacilor, noua religie, după dezbateri şi lupte aprige între diferitele curente, care s-au întins pe o perioadă de peste două sute de ani, a fost concepută ca o poveste care să înnobileze cu har dumnezeiesc atât pe ierarhii săi cât şi pe cei întronaţi de aceştia.

În timp ce la daci, credinţa în Dumnezeu era liber consimţită şi era practicată liber şi sincer atât individual cât şi în comuniune în familie şi în gintă sau comunitate, sub grija conducătorilor şi înţelepţilor din jurul acestora, în noua religie a fost introdusă tagma preoţilor care să păstorească turma de credincioşi sub porunca „crede şi nu cerceta”. Ierarhizată atât la nivelul teritoriului administrativ cât şi la nivel mondial, tagma preoţilor şi ierarhilor acestora a fost şi este destinată nu numai să ţină sub strict control turma de credincioşi, ci şi să impună noua religie atât pe teritoriul întregii administraţii a fiecărui stat cât şi la nivel suprastatal, fapt ce s-a înfăptuit şi se înfăptuieşte chiar şi în prezent. 

Raportul dintre adevărata credinţă în Dumnezeu şi religia creştină este raportul dintre adevăr şi minciună, pentru că religia creştină se bazează pe povestea inventată a lui Isus, născut de Maria, însărcinată prin pogorârea asupra ei a Duhului Sfânt, pentru a mântui lumea. Poetul nostru naţional Mihai Eminescu arată falsitatea religiei cu excepţională forţă şi vigoare, în doar câteva versuri:

„Religia – o frază de dînşii inventată

Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,

Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,

După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,

Aţi mai purta osînda ca vita de la jug?” (Împărat şi proletar, 1 decembrie 1874.)

Pe lângă naivitate şi neadevăr, religia este o blasfemie care defăimează pe Dumnezeu, atribuindu-i calităţi umane. Scopul acestei mârşave blasfemii este ridicarea preoţilor şi ierarhilor bisericii la trepte de dumnezeire, pe de o parte, şi a celor înscăunaţi de ierarhi pentru a cârmui popoarele, pe de altă parte, prin dăruirea cu har dumnezeiesc la întronare, pentru ca, prin credinţa propovăduită de aceştia, popoarele să fie menţinute în supuşenie, cu speranţa mântuirii cândva, la judecata de apoi. Din păcate, datorită ignoranţei şi naivităţii atât a maselor populare cât şi a oamenilor de cultură, blasfemia a durat aproape 17 veacuri (de la sinodul de la Niceea din anul 325), de când, după aprige dezbateri care au durat peste două secole, împăratul Constantin a decretat: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sânt una şi aceeaşi fiinţă. Tocmai pentru a ridica vălul ignoranţei, am realizat studiul Structură şi evoluţie şi am întocmit prezenta postare. (La nevoie, asupra religiei creştine, vom mai reveni.)  

Cu privire la celelalte aspecte pomenite mai sus, toate trebuie discutate şi dezbătute pe larg în societate, astfel încât principiile şi soluţiile adoptate să fie rodul înţelepciunii colective, să se potrivească profilului şi gradului de organizare a societăţii şi să se împletească armonios cu tradiţiile şi moştenirea culturală, permiţând o trecere rapidă, dar firească, la adevărata credinţă în Dumnezeu.

În încheiere, simt obligaţia de a răspunde anticipat replicilor unor sceptici şi cârcotaşi:

-        Şi Dumnezeu unde a fost când s-au întâmplat toate relele din lume?

-        De ce a lăsat să apară şi să acţioneze religia creştină falsă?

-        De ce a lăsat şi lasă să curgă războaie ce distrug ţări şi popoare?

-        De ce admite şi permite nedreptatea, sărăcia, suferinţa, ura şi duşmănia? ş. a., ş. a.

Răspunsul este simplu şi firesc: Dumnezeu, ca făuritor al codului vieţii, ştie ce conţine programul şi la ce rezultate va duce. Programul prevede anumite etape de evoluţie şi rezultate la fiecare etapă. Dar evoluţia concretă în cadrul fiecărei etape nu este liniar ascendentă, ci sinuoasă, cu reuşite şi nereuşite, pentru că îşi caută singură drumul în condiţiile concrete şi continuu schimbătoare ale mediului înconjurător. De aceea s-a afirmat că programul codului vieţii este autoadaptabil: pentru ca evoluţia să-şi găsească singură drumul de urmat fiindcă, oricât de sinuos şi de întortochiat ar fi, va duce negreşit la rezultatul scontat.

Odată implementat programul codul vieţii este lăsat să-şi urmeze derularea în condiţiile concrete mereu schimbătoare. Dumnezeu nu urmăreşte secvenţe sau zone ale evoluţiei în mod separat, ci urmăreşte ansamblul evoluţiei, conform programului. (E asemenea programului din computer: când lansezi o acţiune nu intervii în program pentru a grăbi sau modifica realizarea, ci aştepţi ca să fie executată conform programului.)

Pe de altă parte, dragii mei care puneţi asemenea întrebări, de ce priviţi superficial şi nu încercaţi să gândiţi puţin? Oare cine se află pe câmpurile de luptă? Şefii de stat? Nu, fireşte. Popoarele se măcelăresc între ele, pentru huzurul şefilor de stat şi acoliţilor. Oare preşedintele american a bombardat şi a distrus Irakul şi Afganistanul? Nu, dragii mei. Fii poporului american au făcut-o şi o fac cu tot zelul, pentru că ei sânt „excepţionali”.

La ce să intervină Dumnezeu într-o lume bezmetică? O lume ipocrită care se închină la tablouri (icoane) şi la moaşte meşteşugit ticluite şi care participă cu frenezie la fel şi fel de sărbători şi hramuri chipurile religioase, dar de fapt organizate numai şi numai cu scopuri comerciale. Ce legătură au toate astea cu credinţa? Şi la urma urmei, pe cine şi cum să ajute? Nu, dragii mei, oamenii trebuie să-şi găsească singuri calea către o viaţă mai bună, către înţelegere şi armonie socială. Şi cum este evident că falsa religie nu oferă o asemenea cale ci dimpotrivă înrăutăţeşte continuu situaţia, este timpul să conştientizăm că adevărata credinţă în Dumnezeu este nu numai cea mai directă cale ci şi cea mai simplă şi ieftină. În situaţii grele, în loc să ne întrebăm cum Dumnezeu permite, să conştientizăm că nu Dumnezeu permite, ci noi oamenii permitem şi acceptăm chiar cu aplauze de multe ori.

O vorbă a dacilor mei spune: omul are cap ca să gândească, nu ca să nu-l plouă în gât. Dacă ne purtăm capul doar ca umbrelă şi ne izbim de toţi pereţii, în loc să ne mirăm şi să ne plângem, să deschidem ochii şi nu ne vom mai izbi.

Toate ce s-au spus mai sus încearcă să vă deschidă ochii şi, mai devreme sau mai târziu, viaţa vă va obliga să deschideţi ochii şi veţi reconstrui lumea într-un paradis al convieţuirii paşnice şi armonioase, în lumina adevăratei credinţe în Dumnezeu: o lume multicoloră, în care fiecare popor îşi dezvoltă propria moştenire culturală şi toate trăsăturile ce-l definesc, în deplină armonie şi înţelegere cu celelalte popoare, fără armată, fără poliţie şi jandarmerie, fără justiţie şi închisori. Vis? Utopie? Nicidecum. Aşa prevede programul lui Dumnezeu şi o dovedeşte şi evoluţia societăţii umane. Să ne imaginăm că toţi locuitorii ţării noastre împărtăşesc adevărata credinţă în Dumnezeu. Care ar fi consecinţele? Fantastice şi imediate:

-        ar dispare majoritatea infracţiunilor, ar dispare închisorile şi s-ar reduce semnificativ sistemul judiciar;

-        ar dispare evaziunea fiscală şi furtul din banii publici, iar administraţia ar deveni eficientă şi corecctă;

-        s-ar instaura un climat de încredere şi colaborare care ar duce la proliferarea şi generalizarea muncii în cooperative agricole, meşteşugăreşti şi de servicii şi eradicarea şomajului;

-        educaţia, sănătatea, cultura s-ar dezvolta la necesităţile optime şi altele şi altele ...

Vedeţi, dragii mei, cât de simplu şi de firesc toate se aşează în matca lor normală, firească. Şi să nu credeţi că asemenea vremuri sânt prea îndepărtate, peste veacuri, ci sânt foarte aproape. Vor veni chiar în acest secol 21. Zorii acestei lumi s-au ivit deja, prin evenimentele din Kiev şi din Crimeea din 2014. Dar despre acestea, vedeţi postarea mea „Zorii unei noi epoci istorice”.

*       *       *

Cu respect şi cu recunoştinţă pentru poporul dac, dar şi cu mândria de a fi fiul unui asemenea popor, nu pot încheia fără a menţiona că, dintre toate popoarele care au populat Pământul, poporul dac, „dacii mei”, a fost singurul popor care, dintru începuturile sale – cu peste zece mii de ani în urmă – şi până astăzi, a conştientizat existenţa lui Dumnezeu, a crezut totdeauna în Dumnezeu şi niciodată nu şi-a imaginat şi nu a crezut în alţi zei.

De asemenea, a crezut în nemurirea sufletului şi în faptul că, după moartea trupului, acesta îşi găseşte locul meritat, după fapte şi purtare, în ograda lui Dumnezeu. Numele Domnului este pomenit cu evlavie şi respect şi este prezent în folclorul nostru, în cultura noastră şi în toată viaţa noastră, de la naştere până la moarte, credinţa fiind transmisă din generaţie în generaţie.

Dacii au intuit cu atâta clarviziune atât noţiunile de suflet şi de Dumnezeu cât şi relaţia sufletului cu Dumnezeu, pentru că au privit natura înconjurătoare cu dragoste, respect şi admiraţie şi cu dorinţa de integrare în ea. Aceasta le-a deschis sufletul către înţelegerea profundă a lumii în care trăiau, desluşind corect sensurile acesteia.

În credinţa dacilor mei, făuritori încă din preistorie ai rugăciunii Tatăl nostru, îmi exprim mulţumirea de a fi putut cuprinde cu mintea toate cele de mai sus şi, cu toată smerenia, îmi ridic fruntea şi închei:  

Slavă Ţie, Doamne!

Bibliografia

CONSTANTIN TEODORESCU: Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. Bucureşti 2014.

Ediţia a 3 – a revizuită şi adăugită. Se găseşte la Biblioteca Naţională, la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din Bucureşti şi la Biblioteca Centrală a Universităţii Politehnica Bucureşti.