Analiza societăţii umane

Autor: ing. Constantin Teodorescu

Articolul "Analiza societăţii umane" analizează evoluţia societăţii umane, pe baza punctelor caracteristice şi evoluţiei calitative a forţelor de producţie şi a relaţiilor sociale, şi deduce că se impune o nouă epocă istorică în care să fie eradicată exploatarea omului de către om.

Analiza evoluţiei societăţii umane

Pentru a analiza societatea umană şi, mai ales, pentru a găsi soluţii cu privire la evoluţia socială, trebuie înţeleasă esenţa societăţii umane, menirea ei, şi cunoscute etapele evoluţiei sale.

În matematică, pentru a construi o dreaptă, trebuie cunoscute cel puţin două puncte care să aparţină dreptei. Pentru a construi o curbă, trebuie cunoscute nu numai punctele ei caracteristice ci şi alura curbei de o parte şi de alta a fiecărui punct caracteristic.

Aşa stau lucrurile şi cu societatea umană: trebuie cunoscute punctele caracteristice ale evoluţiei sale şi alura evoluţiei între punctele caracteristice vecine.

Punctele caracteristice ale evoluţiei societăţii umane, după cum au fost prezentate în postarea „Societatea umană”, sânt:

-        Trecerea la mersul biped.

-        Descoperirea focului.

-        Trecerea la organizarea (societatea) gentilică.

-        Trecerea la exploatarea omului de către om.

(Ştiu, istoricii şi sociologii au alte puncte de vedere, să fie sănătoşi; tocmai de aceea analizele lor sânt lipsite de soluţii viabile).

Să ne lămurim. Până la trecerea la mersul biped, nu se poate vorbi de om şi de societate umană, ci de o specie de animal ale cărui viaţă şi mod de trai nu se deosebeau de ale celorlalte animale. Necesitatea de a supravieţui, condiţiile de mediu şi gândirea mai evoluată, dezvoltată pentru a suplini lipsa mijloacelor agresive, au determinat pe omul animal să renunţe la mersul patruped şi să treacă la mersul biped. Prin aceasta,

-        şi-a lărgit zona de observare, orizontul,

-        i-au crescut mobilitatea, viteza de reacţie şi viteza de deplasare,

-        a căpătat posibilitatea folosirii mâinilor pentru alte activităţi şi pe timpul mersului,

-        s-a declanşat activitatea de producere a uneltelor şi obiectelor necesare traiului şi

-        a crescut gradul de socializare.

Astfel, omul a părăsit lumea animală şi a inaugurat prima epocă a societăţii umane, epoca sălbăticiei, cum a fost numită de ilustrul cercetător american Lewis H. Morgan, în lucrarea „Societatea antică”, publicată în 1877, conform [1].

Prin trecerea la mersul biped, omul şi-a eliberat mâinile pentru desfăşurarea de diverse activităţi şi, prin aceasta, a declanşat unul dintre motoarele de evoluţie a societăţii umane, care constă în producerea de unelte şi obiecte necesare traiului, ceea ce astăzi înţelegem prin forţele de producţie.

În capitolul 10 din [2], s-a arătat că viaţa are patru caracteristici fundamentale: supravieţuirea, învăţarea, înmulţirea şi adaptarea la mediu. Aceste caracteristici sânt proprii oricărei vieţuitoare, prin urmare şi omului. Numai că omul, ca urmare a diviziunii pe sexe, prevăzută în codul vieţii, după cum s-a arătat tot în capitolul 10 din [2], posedă în formă integrală doar trei dintre caracteristicile fundamentale, anume supravieţuirea, învăţarea şi adaptarea la mediu, iar caracteristica de înmulţire doar pe jumătate, ceea ce face ca supravieţuirea sa să se producă doar într-o societate formată din mai mulţi indivizi cu sexe diferite. Traiul într-o societate însă presupune stabilirea unor relaţii stricte şi stabile între diferiţii indivizi, ceea ce numim relaţiile sociale.

Astfel, constatăm că societatea umană s-a format şi a evoluat, din preistorie şi până astăzi, pe baza forţelor de producţie care se produc şi se folosesc într-un sistem de relaţii sociale.

Rod al învăţării şi al gândirii creatoare, ambele împletite cu experienţa cotidiană, forţele de producţie au o dezvoltare neîntreruptă, continuă şi progresivă, după cum s-a demonstrat în [2]. (A se vedea şi postarea „Societatea umană” de pe acest blog). În schimb, relaţiile sociale au un domeniu de forme posibile limitat şi, din această cauză, au o evoluţie ciclică, în formă de spirală, pasul spiralei fiind determinat de progresul tehnic al forţelor de producţie.   

Referitor la impactul asupra evoluţiei societăţii, trebuie să remarcăm că atât forţele de producţie cât şi relaţiile sociale pot avea fie impact pozitiv, fie impact negativ, pe ansamblul lor sau pe unele componente.

Exemple de componente ale forţelor de producţie cu impact negativ sânt:

-        producerea, vânzarea şi utilizarea armamentului de orice fel;

-        producerea, vânzarea şi consumul de droguri;

-        chimizarea produselor alimentare;

-        poluarea atmosferică de diverse tipuri, etc.

Exemple de componente ale relaţiilor sociale cu impact negativ sânt:

-        discriminarea de orice fel;

-        admiterea sau promovarea nedreptăţilor de orice fel;

-        corupţia şi furtul, etc.

Oare am putea analiza evoluţia caracterului forţelor de producţie şi relaţiilor sociale de-a lungul evoluţiei societăţii umane? Se spune că încercarea moarte n-are şi vom încerca să analizăm, concomitent, evoluţia calitativă a forţelor de producţie şi a relaţiilor sociale între punctele caracteristice ale evoluţiei societăţii umane prezentate mai sus, folosindu-ne de fig.1.

Figura 1. Evoluţia calitativă a forţelor de producţie şi a relaţiilor sociale,

de-a lungul evoluţiei societăţii umane.

Menţionăm că este vorba de o analiză calitativă a evoluţiei forţelor de producţie, reprezentate prin linie întreruptă, şi relaţiilor sociale, reprezentate prin linie continuă, între punctele caracteristice ale evoluţiei societăţii umane.

După trecerea la mersul biped şi până la descoperirea focului, forţele de producţie, abia apărute sub forma primelor unelte, se dezvoltă lent dar progresiv, iar relaţiile sociale se înfiripă mai lent, dar tot în ritm progresiv. Aceleaşi tendinţe se menţin şi pe intervalul dintre descoperirea focului şi organizarea gentilică.

În schimb, după trecerea la organizarea gentilică şi pe toată durata ginţii, în timp ce forţele de producţie îşi menţin aproximativ acelaşi ritm progresiv de creştere, pe seama învăţării şi acumulării de noi cunoştinţe, evoluţia relaţiilor sociale este mai rapidă şi parcurge toate formele de familie descrise cu multă pricepere şi cu măiestrie de către ilustrul cercetător american Lewis H. Morgan, în lucrarea „Societatea antică” publicată în 1877, [1].

Perioada organizării gentilice a fost perioada cea mai luminoasă şi benefică din întreaga evoluţie a societăţii umane, perioada când s-au format şi desăvârşit limbile, au apărut şi s-au dezvoltat cultura şi conştiinţa socială şi de gintă, s-a desăvârşit şi înnobilat sufletul uman, s-au pus bazele organizării sociale, toate săvârşite într-o deplină armonie socială şi în spirit de deplină libertate, egalitate şi frăţie între oameni. Şi nu mă pot abţine să nu remarc că multora dintre contemporanii mei, nici nu le vine să creadă că au existat asemenea vremuri, dar Lewis Morgan le-a trăit mulţi ani, în sânul unor triburi ale băştinaşilor de pe continentul american.

Evoluţia societăţii umane din perioada organizării gentilice a culminat cu apariţia familiei monogame, formă de familie care a dăinuit până astăzi, când se încearcă a fi înlocuită de familia homosexuală.

Cu apariţia şi întronarea familiei monogame s-a săvârşit o adevărată revoluţie socială, care este descrisă în [2], capitolul 12.

Ca urmare a evoluţiei forţelor de producţie, pe baza învăţării şi gândirii creatoare, îmbinată cu evoluţia relaţiilor sociale care au culminat cu familia monogamă, s-a ajuns ca productivitatea unui om să depăşească necesarul propriu de consum. Producţia ce depăşea consumul propriu a putut fi schimbată, devenind marfă. Dar, odată cu produsele sale, a devenit marfă chiar şi omul care le producea. Aşa a apărut sclavia şi s-a întronat o nouă epocă istorică: epoca civilizaţiei.

Prin apariţia sclaviei, au apărut statele şi imperiile, au apărut regii şi împăraţii, au apărut războaiele de jaf şi de cotropire, războaie, jaf şi cotropire ce continuă şi astăzi, deşi locul regilor şi împăraţilor a fost luat de preşedinţi aleşi „democratic” prin „votul universal” al supuşilor.

Odată cu apariţia sclaviei, atât forţele de producţie cât şi relaţiile sociale au suferit o restructurare calitativă.

Din relaţii bazate pe libertatea, egalitatea şi frăţia tuturor oamenilor din gintă, relaţiile sociale au devenit brusc relaţii de exploatare, libertatea fiind înlocuită cu sclavia pentru majoritatea oamenilor, egalitatea fiind înlocuită cu rangul în administraţie şi cu gradul de bogăţie acumulată, iar frăţia fiind înlocuită cu lupta de clasă, după cum a remarcat şi Marx în capitolul I din [3]: „Istoria oricărei societăţi de până azi este istoria luptei dintre clase”.

Pe toată perioada epocii civilizaţiei, componenta pozitivă a relaţiilor sociale s-a diminuat continuu, iar componenta negativă a acestora, apărută brusc odată cu apariţia sclaviei, s-a accentuat continuu, devenind astăzi sufocantă aproape pe toată planeta.

Forţele de producţie, deşi au continuat să crească vertiginos, s-au divizat şi ele în componentele pozitivă şi negativă. În timp ce componenta pozitivă, referitoare la asigurarea existenţei şi supravieţuirii majorităţii populaţiei, a evoluat lent dar progresiv, pe parcursul întregii epoci, componenta negativă, referitoare la mijloacele de luptă necesare războaielor şi asupririi, a evoluat vertiginos, devenind principala pârghie a cunoaşterii şi cercetării.

Cu astfel de evoluţii, de-a lungul întregii epoci a civilizaţiei, nu e deloc surprinzător că omenirea a ajuns într-un marasm total, fiindu-i pusă în pericol chiar existenţa.

Ieşirea nu e decât una: înlăturarea cauzelor care au dus la acest marasm. Cum cauza fundamentală este exploatarea omului de către om, tocmai aceasta trebuie cu desăvârşire eliminată, ceea ce necesită trecerea într-o nouă epocă istorică, epocă în care să reînvie spiritul de libertate, egalitate şi frăţie, evident la nivelul actual al componetei pozitive a forţelor de producţie şi cu eliminarea completă a componentei negative a acestora. Înfăptuirea unor asemenea deziderate însă este imposibilă în cadrul actualei forme de organizare a societăţii umane.

Totodată, întârzierea înfăptuirii dezideratelor pune în pericol chiar existenţa societăţii umane. De aci provine necesitatea stringentă de trecere urgentă la construcţia unei noi forme de societate umană.

Cum va arăta noua societate şi mai ales pe ce principii poate fi construită şi ce  caracteristici trebuie să îndeplinească se va încerca a se lămuri, într-o postare viitoare.

      

Bibliografia

1   FRIEDRICH ENGELS: Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului. În legătură cu

cercetările lui Lewis H. Morgan. Traducere şi cuvânt introductiv de S. Emil. Ediţia II-a. Editura Partidului Social Democrat. 1945.

2  CONSTANTIN TEODORESCU: Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. Bucureşti

2016. Ediţia a 5 – a revizuită şi adăugită.

3   KARL MARX şi FRIEDRICH ENGELS: Manifestul Partidului Comunist în Texte care au

zguduit lumea, redactor Viorel Dumitraşcu, Argument Gellu Dorian. Editura Moldova – Iaşi,

1994.

Legile fundamentale ale Universului, ale vieţii şi ale societăţii umane

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articolul "Legile fundamentale ale Universului, ale vieţii şi ale societăţii umane" prezintă o nouă concepţie care înlătură teorii ca relativitatea, echivalenţa masă - energie, mecanica cuantică, big-bangul şi alte aberaţii şi explică, în mod unitar şi armonios, toate structurile existente în natură şi în lumea vie, de la atom la galaxie, de la viaţă, Dumnezeu şi credinţă la societatea umană, conform celor demonstrate în studiul "Structură şi evoluţie" al autorului.

Noua concepţie şi legile ei

Eleborarea noii concepţii a început cu studierea mişcării giroscopice a corpului material, ca mişcare fundamentală în Univers. În cadrul analizei, am demonstrat legea forţei centrifuge în mişcarea giroscopică, potrivit căreia forţa centrifugă este egală cu raportul dintre energia giroscopică şi raza de rotaţie, ceea ce mi-a permis o abordare nouă şi inedită a mişcării giroscopice a structurii de energie. Prin structură de energie se înţelege o energie cu mişcare giroscopică proprie şi poate fi formată numai din energie, cum sânt fotonul şi aura, sau din energie şi masă, cum sânt galaxiile, cicloanele tropicale, tornadele sau obişnuitele şi banalele vârtejuri.

Totodată, am generalizat aspectele caracteristice mişcării, prin demonstrarea legii fundamentale a mişcării, potrivit căreia forţa care produce mişcarea este dată de raportul dintre energia consumată pentru producerea mişcării şi distanţa parcursă şi prin definirea forţei ca gradientul energiei în mişcare. Cu această definiţie, aplicată mişcării dintre două mase, am obţinut legea gravitaţiei, printr-o demonstraţie surprinzător de simplă. Prin această demonstraţie, am aşezat legea gravitaţiei la locul cuvenit în cadrul legilor universale, dar într-o nouă concepţie originală, coerentă, unitară, simplă şi completă şi nu ca lege adusă şi ataşată concepţiei, ci ca lege proprie concepţiei, ca lege care este rezultată din concepţia însăşi.
Conform acestei concepţii, legile fundamentale ale Universului sânt

• legea atracţiei dintre energii,
• legea atracţiei dintre mase şi
• legea fundamentală a mişcării, 

iar legea gravitaţiei şi legea forţei centrifuge sânt legi derivate, consecinţe ale celor trei legi fundamentale. (A se vedea şi postările "Legea forţei centrifuge", "Legea fundamentală a mişcării" şi "Legea gravitaţiei - consecinţă a legii fundamentale a mişcării", tot de pe acest blog).

Prin această aşezare a legii gravitaţiei în propria concepţie originală şi unitară, nu au fost ştirbite cu nimic meritele şi gloria lui Newton, primul care a demonstrat-o, demonstraţie care pare cu atât mai genială dacă avem în vedere că a fost făcută cu circa trei secole în urmă, ceea ce e şi mai onorant.

Cu aceasta, aşa cum s-a afirmat şi mai sus, s-a obţinut o nouă concepţie simplă, unitară, coerentă şi originală, care explică toate din lumea înconjurătoare şi din Univers.

Totodată,  s-au creat premisele ca întreaga cunoaştere umană să se reaşeze pe baze noi, simple de înţeles şi de operat cu ele, pentru că nu necesită cunoştinţe care să depăşească nivelul liceal, ceea ce duce la o democratizare nebănuită a ştiinţei şi la accesul imediat şi nemijlocit la cercetarea de orice fel, a tineretului. 

Noua concepţie constă în considerarea că întregul Univers este alcătuit din două mărimi fundamentale: masa şi energia, iar prin combinarea lor se obţine materia. Masa, fiind formată din particule indestructibile, are tendinţa de concentrare, de îngrămădire. Energia în schimb, fiind formată din stropi de energie, are tendinţa de împrăştiere uniformă în spaţiu, astfel că nu există vid de energie, cu excepţia găurilor centrale din structurile de energie. Ambele tendinţe, de concentrare sau de împrăştiere, se realizeză prin mişcare. Mişcarea înseamnă formarea şi deplasarea unui şuvoi de energie şi poate fi trecătoare sau stabilă.

Mişcarea trecătoare transportă o cantitate de masă sau de energie, dintr-un loc în altul, sub acţiunea unei forţe, după care încetează. Mişcarea stabilă, sub acţiunea unor forţe iniţiale, prinde o cantitate de masă sau de energie, într-o mişcare de rotaţie, numită giroscopică, care îşi crează propria sursă de alimentare cu energie, astfel că durează şi după încetarea forţelor iniţiale.

Prin combinarea masei cu energie rezultă aşa-numitul corp material.

Elementele fundamentale ale Universului sânt electronul şi fotonul, ambele purtătoare ale unor puternice mişcări giroscopice, fapt ce le asigură stabilitatea.

Legile fundamentale, pe baza cărora sânt realizate şi se manifestă toate câte există în tot Universul şi cărora le-am determinat relaţii matematice precise, sânt:

1)      Legea fundamentală a mişcării.

2)      Înţelegerea forţei mişcării ca gradientul energiei în mişcare.

3)      Legea gravitaţiei sau legea atracţiei dintre mase, rezultată din 1) şi 2).

Cum legea atracţiei dintre energii nu poate fi exprimată matematic, deoarece nu poate fi comensurată energia Universului, în locul ei stau legile derivate, care exprimă efectele ei şi au exprimări matematice precise:

4)      Legea forţei centrifuge.

5)      Legea forţei de atracţie a energiei structurii de energie.

La cele cinci legi se adaugă:

6)      Mişcarea giroscopică.

7)      Principiul corelaţiei energetice în mişcarea giroscopică.

Pe cele cinci legi, pe mişcarea giroscopică şi pe principiului corelaţiei energetice se bazează întreaga construcţie a Universului.

Cum s-a menţionat, pentru toate cele cinci legi s-au demonstrat exprimări matematice precise.

Pentru legea fundamentală a mişcării, printr-o demonstraţie simplă, în [1], capitolul 9, paragraful 9.4, s-a găsit relaţia

          

(1)



adică, forţa reprezintă raportul dintre energia mişcată până într-un punct al traiectoriei şi distanţa parcursă până la acel punct. (A se vedea şi postarea „Legea fundamentală a mişcării”).

În [1], subcapitolul 2.2, paragraful 2.2.3, s-a demonstrat legea forţei centrifuge exprimată prin relaţia

      

 (2)

în care e_g  este energia giroscopică iar r_z este raza de rotaţie. (A sevedea şi postarea „Legea forţei centrifuge”).

Pe baza identităţii relaţiilor (1) şi (2), legea fundamentală a mişcării în câmpul universal de energie poate fi formulată astfel:

Definiţia 1: La aplicarea unei forţe asupra masei sau energiei aflate în câmpul universal de energie, sub acţiunea combinată a forţei aplicate şi a forţei de atracţie a câmpului universal de energie, acestea execută o astfel de mişcare încât, pe toată durata şi pe tot parcursul mişcării, raportul dintre energia consumată şi distanţa parcursă este egal cu forţa aplicată, adică F = E/r, în cazul mişcării liniare, sau F_c = e_g/r_z, în cazul rotaţiei energiei.

Prin definirea forţei ca gradientul energiei în mişcare şi aplicarea definiţiei la expresia legii fundamentale a mişcării dintre două mase, se obţine, prin calcule relativ simple, legea gravitaţiei, sub forma cunoscută:

         

(3)

în care M și m sânt masele care se atrag, r este distanța dintre ele, iar G este constanta universală a gravitației. (A se vedea postarea "Legea gravitaţiei - consecinţă a legii fundamentale a mişcării").

Pentru crearea unei structuri de energie cu mişcare giroscopică, într-o zonă liniştită a Universului, este suficientă apariţia simultană a două forţe aproximativ egale şi dispuse pe direcţii perpendiculare, produse de două structuri de energie aflate în afara zonei liniştite. Datorită celor două forţe ortogonale, aflate într-o mişcare de rotaţie ca urmare a deplasărilor structurilor care le produc, energia din jurul intersecţiei forţelor prinde a se roti. Prin rotirea energiei, apare forţa centrifugă, pe de o parte, dar apare şi forţa de atracţie a energiei care se roteşte, pe de altă parte.

În [1], paragraful 5.5 din capitolul 5, a fost determinat potenţialul vectorial al gradientului energiei giroscopice a structurii de energie, prin relaţia

          
 (4)

care este forţa centrifugă şi, pentru z = 0, coincide cu relaţia (2). Iată deci că, în mişcarea giroscopică a structurii de energie, forţa centrifugă variază nu numai cu depărtarea de axa de rotaţie, ci şi cu depărtarea de planul ecuatorial al mişcării. (A se vedea şi postarea “Mişcarea de rotaţie).

Tot în [1], paragraful 5.6 din capitolul 5, s-a demonstrat că, pentru a contracara forţa de atracţie a câmpului universal de energie, care tinde să împrăştie structura de energie, energia structurii îşi crează propria forţă de atracţie, care este exprimată prin relaţia

       
(5)

Forţa de atracţie a structurii de energie are particularităţile:

-        În lungul razei vectoare r, forţa de atracţie descreşte invers proporţional cu distanţa r.

-        În plan vertical, forţa de atracţie este variabilă, ca şi forţa centrifugă analizată mai sus, dar are o creştere mult mai puternică, de-a lungul evoluţiei de la ecuator spre poli. Acest aspect atestă însă, cu pregnanţă, faptul că gaura circulară din jurul axei z, prin capetele sale din zonele polare, este un puternic aspirator de energie din spaţiul exterior structurii de energie.

Componentele orizontală şi verticală ale forţei de atracţie au efecte diferite: componeta orizontală compensează complet forţa centrifugă, iar componenta verticală, nefiind compensate, acţionează asupra elementului de energie al structurii, astfel:

-        Va imprima elementului de energie, aflat în mişcare de rotaţie în jurul axei z, şi o mişcare în plan vertical, spre planul ecuatorial.

-        Totodată, energia aspirată prin capetele din zonele polare ale găurii circulare din jurul axei z este distribuită în tot spaţiul structurii de energie, până în planul ecuatorial.

Ca rezultat, în lungul axei de rotaţie se produce gaura de energie în formă de clepsidră, care absoarbe energie din spaţiul înconjurător. Dacă energia absorbită din spaţiul înconjurător este mai mare decât energia necesară propriei rotiri, adică intră mai multă energie decât iese, noua structură se dezvoltă, iar dacă nu, treptat diminuează şi dispare. Aşa se formează galaxiile, cicloanele tropicale, tornadele şi chiar banalul vârtej de la colţul străzii.

Gaura centrală lipsită de energie şi în formă de clepsidră, dispusă simetric în jurul axei de rotaţie al structurii de energie, este un puternic aspirator de energie din spaţiul înconjurător structurii, energie pe care o pompează cu forţă în structură, alimentând-o.

Mişcarea giroscopică este singura formă de mişcare care asigură atât stabilitatea cât şi evoluţia diverselor structuri de energie sau materiale, de la proton şi neutron la nucleu şi la atom şi moleculă, de la stele şi planete la sisteme planetare şi la galaxii şi roiuri de galaxii. Mişcarea giroscopică a corpului material, cu şi fără precesie, a fost pe larg analizată în subcapitolele 2.2 şi respectiv 2.3, iar mişcarea giroscopică a structurii de energie a fost pe larg analizată în capitolul 5 din [1]. (A se vedea postările „Mişcarea giroscopică fără precesie” şi „Mişcarea de rotaţie”).

În cadrul mişcării giroscopice, principiul corelaţiei energetice reconfigurează elementele structurii, în funcţie de evoluţia energiei giroscopice a acestora.

Pe această bază, mişcarea giroscopică şi principiul corelaţiei energetice au fost adăugate celor cinci legi fundamentale, deoarece toate împreună formează temelia noii concepţii.

Pentru crearea structurilor materiale, trebuie să apelăm la plasma fierbinte, care e formată din electroni cu mişcări giroscopice de miliarde de rotaţii pe secundă şi cu mişcări liniare haotice datorită frecventelor ciocniri. Majoritatea ciocnirilor dintre electroni sânt elastice dar, în anumite condiţii, se produc şi ciocniri plastice.

Ca urmare a ciocnirilor plastice, rezultă două tipuri de ciorchini (îngrămădiri) de electroni, ambele cu mişcări giroscopice, astfel:

-        Un tip de ciorchine, de formă aproximativ sferică dar uşor alungit la poli, are centrul lipsit şi de masă şi de energie şi, în jurul său, are o structură de energie care se roteşte sincron cu mişcarea sa giroscopică. Este cunoscutul proton.

-        Celălalt tip de ciorchine, de formă tot aproximativ sferică dar uşor turtit la poli, are masă de-a lungul întregii axe de rotaţie şi este lipsit de structura de energie exterioară. Este cunoscutul neutron.

Prin ciocniri plastice între protoni şi neutroni se formează nucleele atomice ale elementelor naturale existente în natură. După straturile de protoni şi neutroni şi numărul acestora, elementele capătă proprietăţi corespunzătoare locului în perioadele aşezate cu atâta iscusinţă de Mendeleev, în cunoscutul său tabel. (A se vedea postarea „Modelul atomic şi molecular").

Cum structura de energie a unui proton are suficientă energie pentru ca prin forţa sa de atracţie să capteze şi să menţină un electron, prin captarea de electroni în jurul nucleelor, se formează paleta de elemente naturale. Pentru mărirea stabilităţii, atomii se unesc în molecule, prin combinarea structurilor de energie din jurul nucleelor, într-o structură comună. Liniile echipotenţiale ale structurii comune, pe care se vor mişca electronii ambilor atomi ai moleculei, impun condiţia ca produsul distanţelor la cele două nuclee să fie constant, astfel că traiectoriile electronilor, în moleculă, sânt de forma ovalelor lui Cassini. Celor trei forme ale ovalelor Cassini le corespund cele trei stări de agregare ale elementelor (solidă, lichidă şi gazoasă).

Aşa se formează structurile moleculare ale diferitelor elemente naturale, ale diferitelor produse compuse naturale sau fabricate, aşa se formează structurile stelare din interiorul galaxiilor şi sistemele planetare din jurul unor stele. Pe aceeaşi bază, s-a demonstrat că sistemul nostru planetar este compus dintr-o stea dublă, Soarele şi Dacia, şi planetele care se rotesc pe traiectorii de tipul ovalelor Cassini, în jurul acestora. A fost determinată distanţa dintre Soare şi Dacia şi a fost determinată şi masa stelei Dacia, de circa 60 de ori masa Soarelui. (A se vedea postarea „Steaua dublă Soarele – Dacia”). 

Şi nu numai atât. Pe baza aceloraşi cinci legi şi a mişcării giroscopice, în interiorul vaporilor de apă din norii denşi străbătuţi de razele solare, se formează structuri de energie care produc tunetele, fulgerele şi trăznetele pe timp de furtună. Iar între straturile de apă lichidă străbătută de raze de lumină, se formează structuri de energie care reprezintă germenii vieţii. Alimentarea continuă cu fotonii razelor de lumină permite creşterea germenilor peste două molecule de apă dispuse în straturi vecine suprapuse, pe care le înglobează. Asemenea germeni măriţi sânt capabili să-şi ataşeze doi atomi de carbon, la capetele axei, şi astfel să formeze un element de viaţă. Datorită proprietăţilor atomilor de carbon de a face legături, elementele de viaţă formează şiruri. Prin creştere şi prin înglobarea şi a altor atomi şi molecule existente în apă, şirurile de elemente de viaţă se dezvoltă haotic până la formarea de celule. Prin ajungerea la celule, evoluţia haotică a vieţii îşi atinge limita de dezvoltare peste care nu mai poate evolua, deşi viaţă cu evoluţie haotică se produce, evident unde condiţiile permit, chiar şi în zilele noastre. (A se vedea postarea „Molecula de apă şi apa vie”).

La stadiul de formare de celule, ca urmare a evoluţiei haotice a vieţii, a mai intervenit ceva:

8)      Dumnezeu, entitate supranaturală şi situată în afara lumii materiale, ca diriguitor al evoluţiei vieţii, printr-un program informatic pe bază fotonică care a fost implementat în aura organismelor celulare, simultan la nivelul planetei.

9)      Evoluţia programată a vieţii, conform programului informatic numit codul vieţii.

Dumnezeu şi evoluţia programată a vieţii nu se substituie legilor general universale ci le folosesc în scopul atingerii scopului evoluţiei programate:

10)  Crearea conştiinţei umane (sufletului), ca produs social.

11)  Folosirea conştiinţei umane (sufletului) la alcătuirea Raţiunii universale veşnice.

De ce doar la stadiul celulei atins de evoluţia haotică a vieţii? Pentru că celula, pe lângă o membrană ce o înconjoară şi o cuprinde, are şi o structură de energie ce o înconjoară, aşa-numita aură. Şi tocmai în această aură, Dumnezeu a implementat un program informatic, alcătuit numai energetic, pe bază fotonică, pe care eu l-am numit codul vieţii, destinat să conducă evoluţia vieţii celulare pe planeta noastră, în vederea atingerii scopului propus: formarea conştiinţei umane (sufletului), ca produs social.

Conform instrucţiunilor codului vieţii, implementat în aura organismelor vii pluricelulare, acesta este implementat şi în aurele celulelor reproducătoare, adică şi în ovulul femeiesc şi în spermatozoidul bărbătesc. La fecundare, prin contopirea celor două celule, se contopesc şi aurele lor şi unul dintre cele două programe codul vieţii preia conducerea, stabilind şi sexul embrionului nou format. Sub instrucţiunile codului vieţii se formează celulele embrionului şi, în fiecare celulă, se implementează codul genetic, cu structură materială, format din codoni şi aminoacizi, care va conduce dezvoltarea materială a celulei şi evoluţia acesteia. Legătura dintre codul vieţii, situat în aura embrionului, şi codurile genetice, formate în toate celulele embrionului, care sânt subprograme materiale ale codului vieţii, se face printr-un organ de interfaţă care este creierul. (A se vedea postările „Conştiinţa umană şi Raţiunea universală”, „Credinţa în Dumnezeu” şi "Codul genetic").

Sub instrucţiunile codului vieţii, care foloseşte creierul ca interfaţă, încă din timpul gestaţiei, fătul îşi formează anumite subprograme vitale ca: ritmul cardiac, auzul, suptul, mişcarea membrelor.

După naştere, mulţimea subprogramelor se măreşte: respiraţia, mâncatul, mersul, vorbitul, văzul, mirosul, pipăitul, comportamente, atitudini, raţionamente,  analize, demonstraţii şi multe altele, formate de-a lungul vieţii organismului. Viaţa organismului este condusă de codul vieţii, prin codurile genetice existente în fiecare celulă care, în funcţie de monitorizarea atât a organismului cât şi a mediului înconjurător, făcută cu ajutorul creierului, execută deciziile codului vieţii prin activarea sau dezactivarea unor gene, modificând corespunzător metabolismul celulelor.

Sub instrucţiunile aceluiaşi cod al vieţii, în aura organismului viu, începe a se forma, încă din stadiile timpurii ale evoluţiei, o conştiinţă rudimentară care evoluează odată cu evoluţia speciilor. La început, conştiinţa se reduce la recunoaşterea de sine, a descendenţilor, a sexului opus, a teritoriului, iar odată cu evoluţia devine din ce în ce mai complexă. (A se vedea postarea „Aura,conştiinţa şi sănătatea”).

Odată ce evoluţia a ajuns la om şi omul a făcut saltul de la omul animal la omul social, a devenit posibilă realizarea scopului codului vieţii, acela de a forma conştiinţe umane care, după moartea omului, să servească ca elemente ale Raţiunii universale veşnice. Ca formă superioară de conştiinţă a viului, conştiinţei umane îi corespunde şi cel mai mare grad de socializare.

Într-adevăr, omul s-a rupt de viaţa animală şi a devenit om, numai atunci când a adoptat viaţa în comun, în grupuri sociale. Pe măsura dezvoltării socializării în grupurile sociale şi a grupurilor sociale în forme mai complexe de organizare, omul a devenit tot mai om, iar conştiinţa sa tot mai bogată şi complexă.

Premisele societăţii umane sânt prevăzute în codul vieţii:

12)  Diviziunea pe sexe.

13)  Incompatibilitatea reproducerii între indivizi rude de sânge, pentru evitarea degradării biologice.

Odată formată, societatea umană şi-a creat şi ea, ca formă specifică de organizare şi de convieţuire umană, legi specifice ale propriei evoluţii. Dintre acestea, cele mai importante sânt următoarele:

14)  Legea progresului continuu a cunoaşterii şi implicit a forţelor de producţie.

15)  Legea concordanţei relaţiilor sociale cu forţele de producţie.

16)  Ciclicitatea formelor relaţiilor sociale.

Iată cum, aceste 16 legi şi principii ce sânt demonstrate şi analizate în studiul [1], permit, la rândul lor, explicarea şi analizarea atât a tuturor celor existente pe planeta pe care ne este dat să trăim, în sistemul planetar, în Galaxie şi chiar dincolo de ea în hăurile cosmice, cât şi în lumea vie cu evoluţie haotică sau cu evoluţie programată de Dumnezeu şi chiar în societatea umană.    

Cele 16 legi şi principii pot fi grupate, după domeniile cărora se aplică, în grupuri de legi proprii fiecărui domeniu, astfel:

-        Legile fundamentale ale naturii, de la 1 la 7, care se aplică întregii naturi, planetare sau cosmice, inclusiv vieţii atât cu evoluţie haotică cât şi cu evoluţie programată.

-        Legile vieţii cu evoluţie programată sau legile conştiinţei, de la 8 la 11.

-        Legile societăţii umane, de la 12 la 16.

Acum cred că este uşor de înţeles că noua concepţie, simplă în esenţa ei dar unitară, coerentă şi originală, nu numai că explică toate din lumea înconjurătoare şi din Univers, dar presupune şi o reaşezare, pe baze noi, a întregii cunoaşteri umane, ceea ce, evident, va schimba mersul omenirii.

Pe baza noii concepţii elaborată în studiul [1], toate disciplinele trebuie rescrise şi reformulate: cosmogonia, fizica (cu toate capitolele ei, de la mişcare la fizica atomică), chimia, biologia, botanica, zoologia, filosofia, ştiinţele educaţiei, psihologia, economia, politica şi chiar şi muzica. O transformare radicală vor suferi toate religiile, care vor trebui să renunţe la balastul mincinos şi să se reorganizeze întru adevărata credinţă în Dumnezeu, care nu mai cere posturi şi alte abstinenţe de tot felul, ci o singură abţinere uşor de îndeplinit: de a nu face nimic rău sau dăunător celor din jurul tău, societăţii sau mediului înconjurător.

După cum uşor se observă din toate cele relatate mai sus, noua concepţie elaborată în studiu înlătură teorii şi concepte ca: teoria relativităţii, echivalenţa masă – energie, mecanica cuantică, teoria bing-bengului, energia neagră, materia întunacată, gaura neagră, linia orizontului, teoria stringurilor, universuri paralele şi câte şi mai câte fantasmagorii, care pur şi simplu îşi pierd valabilitatea şi sensul, rămânând doar ca o etapă a cunoaşterii umane, etapă marcată de o fundătură fără ieşire.

Bineînţeles că înlocuirea acestor teorii şi concepte va fi însoţită de regretul multora că şi-au irosit mulţi ani din viaţă, studiind lucruri care acum par absurde. Da, par absurde în lumina noii concepţii, dar până la apariţia acesteia au fost domeniile de vârf ale ştiinţei şi cunoaşterii. Cel mai relevant aspect este însă spiritul în care s-a desfăşurat, până în prezent, cercetarea: o luptă crâncenă, nemiloasă şi necinstită pentru putere, bani şi glorie, indiferent de consecinţele faste sau nefaste pentru populaţia trăitoare pe planetă. De ce acest spirit? Simplu, pentru că lupta pentru putere şi pentru dominaţia mondială a acaparat întreaga cunoaştere umană, aservind-o în totalitate şi accentuând la paroxism laturile distructive. Din creatoare, cunoaşterea a devenit distructivă. Ori acest spirit trebuie şi el înlocuit.

Potrivit noii concepţii, aşa cum deja s-a manifestat în vremurile preistorice, cunoaşterea şi cercetarea trebuie să servească îmbunătăţirii şi uşurării vieţii oamenilor şi adâncirii armoniei dintre oameni şi dintre om şi natură. Nu duşmănia, concurenţa şi ranchiuna, ci colaborarea, înţelegerea, bună-voinţa şi prietenia trebuie să călăuzească pe orice cercetător.

Şi cu mândrie, de ce nu?, atragem atenţia şi asupra faptului că noua concepţie deschide perspectiva unei noi societăţi umane şi chiar a unui nou salt în devenirea omului însuşi.

Bibliografia

1   CONSTANTIN TEODORESCU: Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. 
     Bucureşti 2016. Ediţia a 5 – a revizuită şi adăugită. 
     Se află la Biblioteca Naţională, 8 exemplare, la Biblioteca Centrală Universitară 
     "Carol I", 2 exemplare, la Biblioteca Centrală a Universităţii Politehnica Bucureşti, 
     2 exemplare, şi la biblioteca Colegiului Naţional „Matei Basarab” din Bucureşti, 
     1 exemplar. 

Aspectele concrete ale credinţei în Dumnezeu

Autor: ing. Constantin Teodorescu

Articolul "Aspectele concrete ale credinţei în Dumnezeu" prezintă cerinţele şi formele de manifestare ale credinţei în Dumnezeu, la nivelul personal şi în cadrul societăţii.

Cuprins:

1  Premisele conştientizării lui Dumnezeu şi credinţei în Dumnezeu

2  Cerinţele credinţei în Dumnezeu

3  Aspectele personale şi sociale ale credinţei în Dumnezeu.

1  Premisele conştientizării lui Dumnezeu şi credinţei în Dumnezeu  

Pentru prima dată în istoria omenirii, credinţa în Dumnezeu a apărut la daci, încă pe vremea ultimei glaciaţiuni, odată cu conştientizarea existenţei unei puteri supranaturale situată deasupra omenirii, pe care au numit-o Dumnezeu. E surprinzătoare conştientizarea aproape simultană şi a legăturii omului cu Dumnezeu, care se face prin sufletul omenesc, perceput ca o lucrare a omului pentru Dumnezeu şi, dacă lucrarea este bună, sufletul este acceptat la Dumnezeu unde capătă nemurirea. Tocmai în vederea căpătării nemuririi sufletului şi-au orânduit viaţa personală şi în cadrul social, iar comportarea în cadrul acestei orânduiri a vieţii personale şi sociale a devenit ceea ce noi numim credinţa în Dumnezeu. Prin urmare, încă dintru începuturile sale, credinţa în Dumnezeu s-a manifestat atât prin aspecte personale cât şi prin aspecte sociale. Fără a le analiza acum, reţinem doar că aceste laturi ale credinţei în Dumnezeu au apărut încă din preistoria dacică şi reprezintă saltul hotărâtor al conştiinţei umane spre înţelegerea propriei meniri în lume şi în Univers. Este saltul care a ridicat cunoaşterea umană deasupra cunoaşterii legată de asigurarea existenţei şi perpetuării speciei, pe treapta cunoaşterii de sine. Şi, spre mândria mea, acest salt nu numai că a fost făcut de dacii mei ci, spre cinstea lor, dacii au realizat acest salt în deplină armonie cu lumea şi natura înconjurătoare.

Aşadar, reţinem că o primă cerinţă a credinţei în Dumnezeu este manifestarea în deplină armonie cu lumea şi natura înconjurătoare. Conform acestei trăsături, acţiunile agresive de cotropire, de jaf şi de distrugere nu sânt proprii credinţei în Dumnezeu, dar acţiunile de apărare şi de protejare a familiei, a neamului şi a patriei sânt implicite credinţei în Dumnezeu, sânt propovăduite de credinţa în Dumnezeu.

Aşa se explică atât caracterul paşnic şi prietenos al poporului dac, dar şi dârzenia şi vitejia în apărarea neamului şi ţării.

Dar cum de a fost posibil ca, din toate neamurile Pământului, doar dacii să conştientizeze pe Dumnezeu şi credinţa în Dumnezeu? Ce i-a deosebit de restul populaţiilor lumii? Este o întâmplare sau au existat factori determinanţi şi dacă au fost, care sânt acei factori? Vom căuta o explicaţie şi veţi vedea că e simplă, acum când ştim ce e aura şi ce conţine, după cum s-a arătat în  capitolele 10 şi 11 din [1]. (A se vedea şi postările „Aura, conştiinţa şi sănătatea”, „Credinţa dacilor în Dumnezeu” şi „Credinţa în Dumnezeu” de pe blogul www. Structurasievolutie.blogspot.com, pe Google Chrome.)

Dacii au intuit cu atâta clarviziune atât noţiunile de suflet şi de Dumnezeu cât şi relaţia sufletului cu Dumnezeu, pentru că au privit natura înconjurătoare cu dragoste, respect şi admiraţie şi cu dorinţa de integrare în ea. Aceasta le-a deschis sufletul către înţelegerea profundă a lumii în care trăiau, desluşind corect sensurile acesteia.

Ca să înţelegem însemnătatea atitutidinii dacilor faţă de natură în evoluţia conştiinţei lor şi totodată să ne corectăm prezenta atitudine, trebuie avute în vedere cel puţin aspectele:

a)      În preistorie şi chiar şi în cea mai mare parte a feudalismului, comunităţile dacilor erau mici oaze cufundate într-o imensă pădure care le acoperea tot teritoriul. Într-o pădure deasă, aura fiecărui copac se îngemănează cu aurele copacilor vecini, formând o imensă îngemănare de aure, peste toată pădurea.

b)     Traiul omului, ca şi al altor vieţuitoare, sub cupola unei asemenea îngemănări de aure, se poate desfăşura numai într-o atitudine de convieţuire, de ajutor şi înţelegere reciprocă. Orice atitudine rea, duşmănoasă, va fi sancţionată de aura îngemănată a pădurii, cu respingerea.

c)      Aura umană, trăitoare sub imensa îngemănare de aure a unei păduri, capătă posibilitatea unor legături (conexiuni) mai facile cu structura de energie planetară care a implementat codul vieţii şi în care se adună conştiinţa planetară, parte a Raţiunii universale. (A se vedea capitolele 10 şi 11 din [1]).

Veridicitatea aspectelor enumerate este pe deplin dovedită în postarea „Miracolul dac” de pe blogul www. Structurasievolutie.blogspot.com, pe Google Chrome. Aci ne vom limita la a prezenta, pe scurt, două experimente biologice cunoscute în literatura de specialitate.

Aşa de exemplu, în literatura de specialitate, este menţionat un experiment făcut pe un lan de grâu. La vremea seceratului, când combina a intrat în lanul de grâu, senzorii plasaţi din vreme la capătul opus al lanului au evidenţiat un răspuns al întregului lan. Acest experiment confirmă atât faptul că planta simte prezenţa omului, fapt demonstrat de renumita și talentata cercetătoare Marioara Godeanu, în cercetările de la Piteşti, cu câteva zeci de ani în urmă, cât şi faptul că aurele plantelor grupate se îngemănează pe întregul grup, se contaminează reciproc, confirmând astfel aspectul a) menţionat mai sus. Totodată, experimentul pe lanul de grâu dovedeşte că aurele îngemănate ale plantelor nu numai că îşi transmit percepţiile şi stările între ele, dar şi acţionează energetic în comun.

Referitor la cercetările d-nei Marioara Godeanu, este demn de remarcat excepţionalul experiment cu nucul celebrei cântăreţe de operă Elena Cernei, din curtea casei acesteia de la Periş. Nucul a reacţionat la interpretarea unei arii de către d-na Cernei, absolut identic, atât la interpretarea vocală cât şi la interpretarea în gând, a aceleaşi arii, ceea ce demonstrează că legăturile între cântăreaţă şi nuc s-au realizat între aurele lor. Acest experiment al d-nei Marioara Godeanu are o seminificaţie deosebită, deoarece confirmă posibilitatea existenţei legăturilor energetice între aurele atât ale unor indivizi de aceeaşi specie cât şi între indivizi de specii diferite, ceea ce s-a afirmat şi mai sus, prin aspectele a), b) şi c).

Aşa că, în atmosfera de convieţuire paşnică şi reciproc înţelegătoare dintre om şi imensa pădure, în ceasurile în care omul gândea la bogăţia şi frumuseţea naturii din jurul său, la măiestria cu care lucrurile din jurul său se combinau într-un tot armonios şi la locul lor, în mijlocul acestora, aura sa, sub imensa îngemănare de aure ale pădurii, a avut posibilitatea unor legături cu structura planetară care a implementat codul vieţii la apariţia vieţii celulare, prin care a avut revelaţia adevărurilor primordiale ca existenţa lui Dumnezeu, existenţa sufletului şi menirea acestuia de a merge la Dumnezeu, dacă merită.

Astfel, pe baza aspectelor a), b) şi c), este uşor să înţelegem cum dacii, primii în lumea aceasta mare, au descoperit pe Dumnezeu şi nemurirea sufletului, au descoperit meşteşugul creşterii animalelor, iar ca să crească animale au trebuit să înveţe să cultive plante. Având lână şi peiei, au învăţat torsul, ţesutul şi cusutul şi şi-au confecţionat cele trebuincioase traiului, în simbioză cu pădurea înconjurătoare. Gândirea lor a devenit mai cuprinzătoare, traiul mai bogat şi aşezat, legat pentru vecie de pădurea lor. De-aci se trag continuitatea dacilor, ca teritoriu şi ca limbă, omenia, înţelepciunea şi adevărata şi nestrămutata lor credinţă în Dumnezeu. Nu întâmplător, majoritatea cântecelor populare ale dacilor încep cu frumoasele expresii „foaie verde” sau „frunză verde”.

Acest miracol al dacilor n-a avut consecinţe doar pentru ei, ci pentru întreaga Europă şi pentru continentele vecine Africa şi Asia, prin băjenia populaţiilor dacice din găvanul mării Negre, ca urmare a umplerii cu apă a acesteia, prin aşa-numitul potop, după trecerea glaciaţiunii, prezentată în Anexa 6.2.1 din [1] cât şi în postarea „Băjenia de la marea Neagră” de pe blogul amintit mai sus, băjenie confirmată de studiile genetice ale populaţiilor din diferite arii geografice.

2  Cerinţele credinţei în Dumnezeu

Pentru a analiza cerinţele credinţei în Dumnezeu, pornim de la restricţiile codului vieţii,

-        (diviziunea pe sexe şi

-        excluderea totală a relaţiilor sexuale între indivizi rude de sânge), şi

de la trăsăturile fundamentale ale adevăratei credinţe în Dumnezeu,

-        (încadrarea armonioasă în viaţa socială,

-        păstrarea, respectarea şi protejarea apartenenţei la sex (ca persoană, ca individ),

-        păstrarea apartenenţei la cercul rudelor de sânge şi respectarea acestora şi

-        facilitarea, sieşi şi celor din jurul său, îndeplinirii însuşirilor generale de supravieţuire, de învăţare, de înmulţire şi de adaptare la mediu,)

toate demonstrate şi formulate în [1].

Este evident că încadrarea vieţii omului atât în cadrul restricţiilor cât şi al trăsăturilor fundamentale trebuie să aibă o motivaţie, adică trebuie urmărit un scop. Scopul pentru care este adoptată şi practicată credinţa în Dumnezeu este năzuinţa supremă a omului spre nemurirea sufletului şi este firesc să coincidă cu scopul pentru care Dumnezeu a programat evoluţia vieţii bazată pe structura celulară. În capitolul 11 din [1], s-a demonstrat că scopul evoluţiei programate a vieţii este realizarea de suflete (conştiinţe umane) capabile să obţină accesul în Raţiunea universală veşnică şi păstorită de Dumnezeu, pentru a contribui la evoluţia acesteia.

Prin urmare, o a doua cerinţă a adevăratei credinţe în Dumnezeu este trăirea vieţii astfel încât să se asigure accesul sufletului în Raţiunea universală.

Numai aşa, trăirea vieţii în spiritul şi normele adevăratei credinţe în Dumnezeu se încadrează ferm şi complet în codul vieţii, programul de evoluţie a vieţii, care urmăreşte acelaşi scop.

La toate cele arătate mai sus, trebuie avută în vedere şi caracteristica sufletului (conştiinţei umane). Tot în capitolul 11 din [1], s-a arătat că sufletul nu creşte liber în natură, pe de o parte, şi nici nu este înnăscut, pe de altă parte, ci se formează de-a lungul întregii vieţi şi numai în cadrul social. Deci, clădirea adevăratei credinţe în Dumnezeu trebuie să se facă şi pe baza acestei a treia cerinţe dată de caracterul sufletului de neînnăscut şi de produs social.

Aşadar, adevărata credinţă în Dumnezeu se clădeşte pe cerințele (condiţiile) fundamentale:

1)      Sufletul, nefiind înnăscut, este un produs social ce se formează de-a lungul întregii vieţi.

2)      Viața trebuie astfel trăită încât să asigure accesul sufletului în Raţiunea universală.

3)      Sufletul trebuie să se manifeste numai în deplină armonie cu lumea şi natura înconjurătoare.

Prin urmare, pentru a-şi duce viaţa într-o adevărată credinţă în Dumnezeu, ceea ce îi asigură nemurirea în cadrul Raţiunii universale veşnică şi păstorită de Dumnezeu, prin propria trăire şi prin comportarea în societate, de-a lungul întregii sale vieţi, omul trebuie să satisfacă aceste cerinţe fundamentale. Cum? Vom încerca un răspuns, dar mai întâi trebuie să mai lămurim un aspect.

Sufletul, ca produs social, se formează, trăieşte şi se dezvoltă în cadrul societăţii umane, iar aceasta are legi şi norme proprii de organizare şi de funcţionare. Rezultă, în mod firesc şi necesar, să se pună problema relaţiilor dintre legile şi normele de organizare şi de funcţionare ale societăţii şi cerinţele credinţei în Dumnezeu.  

Cum

-        cetăţenii unei societăţi tind să-şi trăiască viaţa conform cerinţelor credinţei în Dumnezeu şi cum

-        între societate şi cetăţenii care o alcătuiesc nu trebuie să existe disensiuni sau contradicţii,

rezultă că, în mod necesar şi firesc, legile şi normele de organizare şi de funcţionare ale societăţii nu trebuie să contrazică sau să împiedice cu nimic, plinătatea şi integritatea trăirii cetăţenilor în conformitate cu cerinţele credinţei în Dumnezeu, ba chiar mai mult, să favorizeze asemenea trăiri.

Cu alte cuvinte, legile şi normele de organizare a vieţii sociale dintr-o societate trebuie să permită atât

-        încadrarea armonioasă a fiecărui individ în viaţa socială, fără discriminare şi corespunzător propriilor capacităţi şi aptitudini dar şi nevoilor sociale, cât şi

-        trăirea liberă a fiecărui individ în lumina cerinţelor adevăratei credinţe în Dumnezeu, fără nici o constrângere sau limitare.

Numai într-o astfel de societate sânt complet înlăturate orice animozităţi sau contradicţii între societate şi cetăţenii ei, permiţându-se formarea şi dezvoltarea de suflete înnobilate cu capacităţi şi aptitudini din ce în ce mai elaborate şi mai perfecţionate, folositoare Raţiunii universale către care tind.

E adevărat că a vorbi despre o asemenea societate, în condiţiile de astăzi, pare o utopie, deoarece o astfel de societate pare de neimaginat. Înseamnă asta că se infirmă teza formulată mai sus? Aparent da, dar numai aparent, deoarece o analiză mai atentă tocmai confirmă justeţea tezei.

Dacă ne aplecăm cu puţin mai multă atenţie asupra societăţilor ce s-au perindat de-a lungul întregii epoci a civilizaţiei, de la apariţia sclavagismului şi până în prezent, vom constata că tuturor le sânt comune

-        exploatarea, războiul, asuprirea, jaful şi nedreptatea, menţinute şi apărate cu forţa, dar şi

-        structuri religioase adecvate diferitelor trepte de organizare socială, care permit nu numai crearea unei aparente unităţi a societăţii, ci şi menţinerea forţată a falsei unităţi.

Prin urmare, în toate formele de societate parcurse de-a lungul epocii civilizaţiei, între diferitele pături şi clase sociale sau între stat şi cetăţeni, s-au manifestat şi se manifestă şi astăzi, grave contradicţii de interese şi de comportamente individuale şi sociale. Dar cum statul nu poate funcţiona şi dăinui prin manifestarea violentă a contradicţiilor sociale, s-a căutat o formă de unire socială printr-o credinţă într-o forţă supranaturală situată deasupra societăţii. Aşa a apărut cultul diverselor zeităţi.

În societatea sclavagistă, proprietarul a avut drept de viaţă şi de moarte asupra sclavilor săi, ca şi asupra vitelor sale, aşa că statul a fost interest de unirea doar a proprietarilor de sclavi, ceea ce a permis proliferarea a diverse credinţe, pe teritoriul aceluiaşi stat, corespunzător intereselor locale ale diverşilor proprietari de sclavi. După eliberarea sclavilor însă şi trecerea la societatea feudală, a trebuit să fie găsită o formă de supunere religioasă a întregii populaţii de pe teritoriul statului, prin adoptarea unei religii de stat. Aşa a apărut creştinismul în diverse regiuni ale imperiului Roman, religie pe care împăratul Constantin, prin sinodul de la Niceea din anul 325, a ridicat-o la rangul de religie unică în imperiu. (Creştinismul a apărut pe forma de credinţă în Dumnezeu a dacilor, de la care a fost preluată rugăciunea Tatăl nostru şi alte elemente, dar transformată şi denaturată astfel încât să permită legătura directă cu Dumnezeu a împăratului şi a tagmei de preoţi în frunte cu papa, prin harul dumnezeiesc obţinut la miruire şi prin legăturile cu Iisus transmise de ucenicii acestuia – o poveste care s-a vrut a fi temeinic şi frumos ticluită şi care, deşi este falsă şi reprezintă o blasfemie la adresa lui Dumnezeu, este menţinută de aproape două mii de ani. A se vedea şi postările „Credinţa dacilor în Dumnezeu”, „Falsa şi adevărata credinţă în Dumnezeu” şi „Credinţa în Dumnezeu” de pe blogul www. Structurasievolutie.blogspot.com, pe Google Chrome.)

Aşadar, atât realitatea societăţii de astăzi cât şi realitatea societăţilor parcurse de-a lungul epocii civilizaţiei nu infirmă teza enunţată mai sus, ci dimpotrivă, pe de o parte o confirmă, prin prezenţa permanentă a unor religii, şi pe de altă parte arată că este vorba de false religii care slujesc menţinerii societăţilor bazate pe exploatare.

Explicaţia este simplă dacă se are în vedere că sociatatea bazată pe exploatare se află într-o permanentă contradicţie cu proprii cetăţeni.

Analiza poate fi amplu dezvoltată, dar aci ne limităm doar la a constata încă o nouă cerinţă a credinţei în Dumnezeu:

4)      Aşa cum, la nivel personal, trăirea în adevărata credinţă în Dumnezeu nu poate fi înfăptuită simultan cu trăirea într-o falsă religie, şi la nivel social, trăirea societăţii în adevărata credinţă în Dumnezeu presupune o societate fără exploatare.

Conform acestei cerinţe, ateismul din societatea socialistă a fost mai aproape de adevărata credinţă în Dumnezeu decât credinţa falsă din societatea capitalistă. Pare ciudat, dar e adevărat. Nu poţi fi credincios prin credinţa într-o minciună, într-o poveste ticluită cu mai multă sau mai puţină imaginaţie.

Prin urmare, la nivel social, adevărata credinţă în Dumnezeu presupune înlocuirea societăţii bazată pe exploatare cu o societate fără exploatare.

3  Aspectele personale şi sociale ale credinţei în Dumnezeu

Credinţa în Dumnezeu prezintă aspecte personale şi sociale şi, deşi între ele există o puternică întrepătrundere, vom încerca o analiză separată.

3.1  Aspectele personale

Însuşirile principale care deosebesc un individ de altul, indiferent de sex, sânt: personalitatea, caracterul, înţelepciunea, competenţa şi altele.

După cum s-a arătat deja, fiecare individ îşi dezvoltă însuşirile sub instrucţiunile codului vieţii, prin alcătuirea de subprograme proprii, cu particularităţi specifice fiecăruia. Prin codul vieţii, Dumnezeu a lăsat, fiecărui individ, libertatea de a-şi forma şi dezvolta propriul suflet, propria conştiinţă, prin formarea şi dezvoltarea ansamblului de însuşiri personale şi prin manifestarea acestora, în societate, după propria voinţă, dar a prevăzut criteriile de selecţie a sufletului (conştiinţei) pentru Raţiunea universală.

La nivel personal, credinţa în Dumnezeu presupune conştientizarea scopului urmărit de Dumnezeu prin codul vieţii şi înţelegerea cerinţelor ce trebuie respectate în formarea şi desăvârşirea propriului suflet (propriei conştiinţe), pe parcursul întregii vieţi, tocmai pentru atingerea scopului urmărit, pentru a obţine nemurirea.

Analiza însuşirilor personale prin prisma cerinţelor credinţei în Dumnezeu, stabilite în paragraful precedent, arată că cerinţele nu impun limite în manifestarea însuşirilor, ci doar le direcţionează scopul, amploarea şi eficienţa. Aceasta înseamnă că cerinţele credinţei în Dumnezeu permit atât dezvoltarea nestânjenită a însuşirilor personale cât şi manifestarea plenară a acestora, cu o singură condiţie: să se încadreze scopului urmărit de credinţa în Dumnezeu, adică să nu pericliteze accesul individului în Raţiunea universală. Iar încadrarea continuă în scopul urmărit de credinţa în Dumnezeu înseamnă ca orice gând sau acţiune, orice manifestare individuală sau în grup să aducă numai bine, mulţumire şi fericire, atât propriei persoane, familiei şi celor din jur cât şi societăţii şi mediului înconjurător. 

Adevărata credinţă în Dumnezeu nu înseamnă însă resemnare, indiferenţă, nepăsare sau a te lăsa în voia sorţii, ci dimpotrivă înseamnă participarea activă la viaţa socială, atât în familie cât şi în societate, dar totdeauna cu dorinţa şi intenţia de a face bine, de a îndrepta greşeli sau nedreptăţi, de a contribui cu înţelepciunea şi cunoştinţele tale la binele şi bunăstarea familiei şi societăţii în care trăieşti. Iar participarea activă la viaţa de familie şi la viaţa socială nu înseamnă ascultarea şi supunerea docilă, ci dimpotrivă înseamnă afirmarea şi argumentarea propriei poziţii, a propriei opţiuni, cu argumente pro şi contra, cu scopul adoptării celor mai bune soluţii şi întreprinderii celor mai eficiente şi benefice acţiuni.

Adevărata credinţă în Dumnezeu înseamnă tendinţa permanentă către fericire, către dezvoltarea plenară a cunoştinţelor şi aptitudinilor proprii, dar numai în armonie cu fericirea şi bunăstarea familiei, comunităţii şi întregii societăţi. Adevărata credinţă în Dumnezeu nu presupune estomparea sau diminuarea însuşirilor de supravieţuire, de învăţare, de înmulţire şi de adaptare la condiţiile mediului înconjurător, ci dimpotrivă presupune executarea însuşirilor cu abilitatea şi înţelepciunea de a le corela armonios cu acţiunile şi eforturile celor din jur, mărind eficienţa lor şi înlăturând efectele nedorite.

Ca o concluzie finală, după toate cele arătate, nu e greu să constatăm că adevărata credinţă în Dumnezeu este treapta supremă de moralitate, pentru că un suflet cu adevărat credincios nu gândeşte şi nu făptuieşte nimic împotriva altui om şi nici în dauna societăţii sau mediului în care trăieşte. Cu o astfel de trăire, un credincios nu are de ce a se teme.

Înainte de a încheia subparagraful, mai trebuie să ne referim, pe scurt, la câteva probleme ca: diavolul, postul, abstinenţa şi zodiile. Trebuie spus clar că credinţa în Dumnezeu nu are nici o legătură cu acestea.

Singura entitate supranaturală este Dumnezeu care, prin codul vieţii, a determinat evoluţia vieţuitoarelor de pe planetă. Alte entităţi supranaturale nu există. Entităţi ca diavolul, fantomele, stafiile, ielele şi altele nu au nici o legătură cu realitatea lumii în care trăim, fiind pur şi simplu rodul imaginaţiei.

Mâncarea fiind o necesitate existenţială, credinţa în Dumnezeu nu fixează norme privitoare la ce şi când să se mănânce. Ca atare, posturile sau abstinenţa alimentară nu au nici o semnificaţie pentru credinţa în Dumnezeu şi semnificaţia şi practicarea lor trebuie corelate cu igiena alimentară şi cu sănătatea şi, de ce nu, şi cu obiceiuri şi datini.

Abstinenţa sexuală ţine de igiena şi sănătatea partenerilor şi nu de credinţa în Dumnezeu.

Zodiile şi proorocirile nu au nici un suport ştiinţific şi sânt simple speculaţii. Fiind formulate însă într-un limbaj voit confuz şi alambicat, din toate ce se prezic este imposibil ca ceva să nu se adeverească. (Pentru puţin amuzament, amintim cazul meteorologilor din Japonia. Cu mai multe decenii în urmă, s-a stabilt ca salarizarea meteorologilor să se facă în funcţie de adeverirea prognozelor. Câteva luni, salariile lor au fost drastic de mici. Dar s-au adaptat rapid şi prin formularea adecvată a prognozelor acestea au devenit certe, iar salariile au revenit la normal).

3.2  Aspectele sociale

Prima problemă privitoare la aspectele sociale ale credinţei în Dumnezeu este problema lăcaşelor de cult: sânt sau nu necesare?

Există suport ştiinţific pentru a susţine necesitatea lăcaşelor de cult. Acest suport a fost prezentat suficient în primul paragraf, prin experimentele care au dovedit îngemănarea aurelor în lanul de grâu sau în pădure.

Pe baza proprietăţii aurelor de a se îngemăna, putem conchide că prin rugăciunea comună a credincioşilor adunaţi într-un lăcaş de cult, rugile lor individuale se sincronizează şi se adună într-o rugă comună, iar prin contaminare, trăirile tuturor devin mai profunde, mai intense şi mai optimiste.

Lăcaşele de cult trebuie să fie despovărate de noianul de sfinţi şi arhangheli care le populează în prezent. Trebuie să înţelegem clar că Dumnezeu n-a mers la „notar” pentru a da procură cuiva pentru a fi sfânt sau a-l dărui cu har dumnezeiesc. Sfinţii şi arhanghelii sânt falşi, cum falsă este şi religia care i-a creat. De asemenea, trebuie scose din lăcaş lumânările şi tămâia şi fumul produs prin arderea lor.

Lăcaşele de cult trebuie să fie sobre, curate şi luminoase şi poate n-ar fi rău să prezinte atât scara devenirii omului de-a lungul istoriei şi evoluţia omului pe scara vieţii, cât şi scopul acestor deveniri: tendinţa de a pătrunde în Raţiunea Universală. De exemplu, pe un perete să fie reprezentate scene din evoluţia omului de-a lungul epocilor istorice, iar pe peretele opus să fie reprezentate scene din scara vieţii. Pe ambii pereţi, scenele încep de la uşă şi se încheie spre peretele din faţă, pe care este reprezentată Raţiunea Universală, cea către care tinde sufletul oricărui om. Cum pătrunderea în raţiunea universală este ireversibilă şi nimeni nu s-a întors de acolo, nu ştim cum arată, dar ne putem imagina şi poate fi reprezentată, pe peretele din faţă, o mare de lumină, cu raze care pornesc din centru, în toate direcţiile. Tavanul poate fi bolta înstelată sau însorită, a cerului sub care trăim.

De-a lungul vieţii, omul parcurge o serie de momente care trebuie marcate în mod deosebit, atât în cadrul familiei, cât şi în cadrul societăţii. Dintre acestea nu pot lipsi: botezul (primirea pruncului în sânul familiei şi societăţii şi identificarea lui), prima zi de şcoală, absolvirea treptelor de învăţământ, majoratul (tânărul devine cetăţean), căsătoria (naşterea unei noi celule sociale), şi, desigur, moartea (trecerea spre Raţiunea Universală). Toate acestea se fac pe fondul şi cu aportul moştenirii culturale, a experienţei de viaţă dobândită de-a lungul secolelor, dar sub îndrumarea ritualică a preotului.

Preotul – exemplu de bunătate, de principialitate şi de moralitate, dar şi de înţelepciune – este cel care, cu tact şi cu înţelegere, rânduieşte desfăşurarea evenimentelor arătate mai sus, marcând, prin prezenţa sa, sensul şi semnificaţia divină a acestora, ca etape ale programului făurit de Dumnezeu.

Rugile şi evenimentele desfăşurate în lăcaşele de cult trebuie să conţină rugăciuni şi cântări de slavă lui Dumnezeu, dar şi cântări închinate curăţeniei şi purităţii sufletului omenesc şi de preţuire a înaintaşilor, prin strădania cărora s-au perpetuat generaţiile trecute şi prezente.

Credinţa în Dumnezeu aprobă căsătoria între indivizi de sexe diferite, cu restricţia severă de a nu fi rude de sânge, şi acceptă divorţul din cauze întemeiate, dar cu condiţia de a nu periclita şi perturba creşterea şi educaţia copiilor.

Credinţa în Dumnezeu nu poate accepta însă, sub nici o formă, relaţiile între indivizi de acelaşi sex (gay), deoarece contravin esenţei umane.

Încheiem cu menţiunea că raportul dintre adevărata credinţă în Dumnezeu şi religia creştină este raportul dintre adevăr şi minciună, pentru că religia creştină (la alte religii nu mă refer pentru că nu le cunosc) se bazează pe povestea inventată a lui Iisus, născut de Maria, însărcinată prin pogorârea asupra ei a Duhului Sfânt, chipurile, pentru a mântui lumea. [Mai multe în postarea „Falsa şi adevărata credinţă în Dumnezeu” de pe https://www.blogger.com/blogger.g?bloglD pe Google Chrome].

 

Bibliografia

1  CONSTANTIN TEODORESCU:  Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. Bucureşti 2015.

    Ediţia a 4 – a revizuită şi adăugită.