Aspectele concrete ale credinţei în Dumnezeu

Autor: ing. Constantin Teodorescu

Articolul "Aspectele concrete ale credinţei în Dumnezeu" prezintă cerinţele şi formele de manifestare ale credinţei în Dumnezeu, la nivelul personal şi în cadrul societăţii.

Cuprins:

1  Premisele conştientizării lui Dumnezeu şi credinţei în Dumnezeu

2  Cerinţele credinţei în Dumnezeu

3  Aspectele personale şi sociale ale credinţei în Dumnezeu.

1  Premisele conştientizării lui Dumnezeu şi credinţei în Dumnezeu  

Pentru prima dată în istoria omenirii, credinţa în Dumnezeu a apărut la daci, încă pe vremea ultimei glaciaţiuni, odată cu conştientizarea existenţei unei puteri supranaturale situată deasupra omenirii, pe care au numit-o Dumnezeu. E surprinzătoare conştientizarea aproape simultană şi a legăturii omului cu Dumnezeu, care se face prin sufletul omenesc, perceput ca o lucrare a omului pentru Dumnezeu şi, dacă lucrarea este bună, sufletul este acceptat la Dumnezeu unde capătă nemurirea. Tocmai în vederea căpătării nemuririi sufletului şi-au orânduit viaţa personală şi în cadrul social, iar comportarea în cadrul acestei orânduiri a vieţii personale şi sociale a devenit ceea ce noi numim credinţa în Dumnezeu. Prin urmare, încă dintru începuturile sale, credinţa în Dumnezeu s-a manifestat atât prin aspecte personale cât şi prin aspecte sociale. Fără a le analiza acum, reţinem doar că aceste laturi ale credinţei în Dumnezeu au apărut încă din preistoria dacică şi reprezintă saltul hotărâtor al conştiinţei umane spre înţelegerea propriei meniri în lume şi în Univers. Este saltul care a ridicat cunoaşterea umană deasupra cunoaşterii legată de asigurarea existenţei şi perpetuării speciei, pe treapta cunoaşterii de sine. Şi, spre mândria mea, acest salt nu numai că a fost făcut de dacii mei ci, spre cinstea lor, dacii au realizat acest salt în deplină armonie cu lumea şi natura înconjurătoare.

Aşadar, reţinem că o primă cerinţă a credinţei în Dumnezeu este manifestarea în deplină armonie cu lumea şi natura înconjurătoare. Conform acestei trăsături, acţiunile agresive de cotropire, de jaf şi de distrugere nu sânt proprii credinţei în Dumnezeu, dar acţiunile de apărare şi de protejare a familiei, a neamului şi a patriei sânt implicite credinţei în Dumnezeu, sânt propovăduite de credinţa în Dumnezeu.

Aşa se explică atât caracterul paşnic şi prietenos al poporului dac, dar şi dârzenia şi vitejia în apărarea neamului şi ţării.

Dar cum de a fost posibil ca, din toate neamurile Pământului, doar dacii să conştientizeze pe Dumnezeu şi credinţa în Dumnezeu? Ce i-a deosebit de restul populaţiilor lumii? Este o întâmplare sau au existat factori determinanţi şi dacă au fost, care sânt acei factori? Vom căuta o explicaţie şi veţi vedea că e simplă, acum când ştim ce e aura şi ce conţine, după cum s-a arătat în  capitolele 10 şi 11 din [1]. (A se vedea şi postările „Aura, conştiinţa şi sănătatea”, „Credinţa dacilor în Dumnezeu” şi „Credinţa în Dumnezeu” de pe blogul www. Structurasievolutie.blogspot.com, pe Google Chrome.)

Dacii au intuit cu atâta clarviziune atât noţiunile de suflet şi de Dumnezeu cât şi relaţia sufletului cu Dumnezeu, pentru că au privit natura înconjurătoare cu dragoste, respect şi admiraţie şi cu dorinţa de integrare în ea. Aceasta le-a deschis sufletul către înţelegerea profundă a lumii în care trăiau, desluşind corect sensurile acesteia.

Ca să înţelegem însemnătatea atitutidinii dacilor faţă de natură în evoluţia conştiinţei lor şi totodată să ne corectăm prezenta atitudine, trebuie avute în vedere cel puţin aspectele:

a)      În preistorie şi chiar şi în cea mai mare parte a feudalismului, comunităţile dacilor erau mici oaze cufundate într-o imensă pădure care le acoperea tot teritoriul. Într-o pădure deasă, aura fiecărui copac se îngemănează cu aurele copacilor vecini, formând o imensă îngemănare de aure, peste toată pădurea.

b)     Traiul omului, ca şi al altor vieţuitoare, sub cupola unei asemenea îngemănări de aure, se poate desfăşura numai într-o atitudine de convieţuire, de ajutor şi înţelegere reciprocă. Orice atitudine rea, duşmănoasă, va fi sancţionată de aura îngemănată a pădurii, cu respingerea.

c)      Aura umană, trăitoare sub imensa îngemănare de aure a unei păduri, capătă posibilitatea unor legături (conexiuni) mai facile cu structura de energie planetară care a implementat codul vieţii şi în care se adună conştiinţa planetară, parte a Raţiunii universale. (A se vedea capitolele 10 şi 11 din [1]).

Veridicitatea aspectelor enumerate este pe deplin dovedită în postarea „Miracolul dac” de pe blogul www. Structurasievolutie.blogspot.com, pe Google Chrome. Aci ne vom limita la a prezenta, pe scurt, două experimente biologice cunoscute în literatura de specialitate.

Aşa de exemplu, în literatura de specialitate, este menţionat un experiment făcut pe un lan de grâu. La vremea seceratului, când combina a intrat în lanul de grâu, senzorii plasaţi din vreme la capătul opus al lanului au evidenţiat un răspuns al întregului lan. Acest experiment confirmă atât faptul că planta simte prezenţa omului, fapt demonstrat de renumita și talentata cercetătoare Marioara Godeanu, în cercetările de la Piteşti, cu câteva zeci de ani în urmă, cât şi faptul că aurele plantelor grupate se îngemănează pe întregul grup, se contaminează reciproc, confirmând astfel aspectul a) menţionat mai sus. Totodată, experimentul pe lanul de grâu dovedeşte că aurele îngemănate ale plantelor nu numai că îşi transmit percepţiile şi stările între ele, dar şi acţionează energetic în comun.

Referitor la cercetările d-nei Marioara Godeanu, este demn de remarcat excepţionalul experiment cu nucul celebrei cântăreţe de operă Elena Cernei, din curtea casei acesteia de la Periş. Nucul a reacţionat la interpretarea unei arii de către d-na Cernei, absolut identic, atât la interpretarea vocală cât şi la interpretarea în gând, a aceleaşi arii, ceea ce demonstrează că legăturile între cântăreaţă şi nuc s-au realizat între aurele lor. Acest experiment al d-nei Marioara Godeanu are o seminificaţie deosebită, deoarece confirmă posibilitatea existenţei legăturilor energetice între aurele atât ale unor indivizi de aceeaşi specie cât şi între indivizi de specii diferite, ceea ce s-a afirmat şi mai sus, prin aspectele a), b) şi c).

Aşa că, în atmosfera de convieţuire paşnică şi reciproc înţelegătoare dintre om şi imensa pădure, în ceasurile în care omul gândea la bogăţia şi frumuseţea naturii din jurul său, la măiestria cu care lucrurile din jurul său se combinau într-un tot armonios şi la locul lor, în mijlocul acestora, aura sa, sub imensa îngemănare de aure ale pădurii, a avut posibilitatea unor legături cu structura planetară care a implementat codul vieţii la apariţia vieţii celulare, prin care a avut revelaţia adevărurilor primordiale ca existenţa lui Dumnezeu, existenţa sufletului şi menirea acestuia de a merge la Dumnezeu, dacă merită.

Astfel, pe baza aspectelor a), b) şi c), este uşor să înţelegem cum dacii, primii în lumea aceasta mare, au descoperit pe Dumnezeu şi nemurirea sufletului, au descoperit meşteşugul creşterii animalelor, iar ca să crească animale au trebuit să înveţe să cultive plante. Având lână şi peiei, au învăţat torsul, ţesutul şi cusutul şi şi-au confecţionat cele trebuincioase traiului, în simbioză cu pădurea înconjurătoare. Gândirea lor a devenit mai cuprinzătoare, traiul mai bogat şi aşezat, legat pentru vecie de pădurea lor. De-aci se trag continuitatea dacilor, ca teritoriu şi ca limbă, omenia, înţelepciunea şi adevărata şi nestrămutata lor credinţă în Dumnezeu. Nu întâmplător, majoritatea cântecelor populare ale dacilor încep cu frumoasele expresii „foaie verde” sau „frunză verde”.

Acest miracol al dacilor n-a avut consecinţe doar pentru ei, ci pentru întreaga Europă şi pentru continentele vecine Africa şi Asia, prin băjenia populaţiilor dacice din găvanul mării Negre, ca urmare a umplerii cu apă a acesteia, prin aşa-numitul potop, după trecerea glaciaţiunii, prezentată în Anexa 6.2.1 din [1] cât şi în postarea „Băjenia de la marea Neagră” de pe blogul amintit mai sus, băjenie confirmată de studiile genetice ale populaţiilor din diferite arii geografice.

2  Cerinţele credinţei în Dumnezeu

Pentru a analiza cerinţele credinţei în Dumnezeu, pornim de la restricţiile codului vieţii,

-        (diviziunea pe sexe şi

-        excluderea totală a relaţiilor sexuale între indivizi rude de sânge), şi

de la trăsăturile fundamentale ale adevăratei credinţe în Dumnezeu,

-        (încadrarea armonioasă în viaţa socială,

-        păstrarea, respectarea şi protejarea apartenenţei la sex (ca persoană, ca individ),

-        păstrarea apartenenţei la cercul rudelor de sânge şi respectarea acestora şi

-        facilitarea, sieşi şi celor din jurul său, îndeplinirii însuşirilor generale de supravieţuire, de învăţare, de înmulţire şi de adaptare la mediu,)

toate demonstrate şi formulate în [1].

Este evident că încadrarea vieţii omului atât în cadrul restricţiilor cât şi al trăsăturilor fundamentale trebuie să aibă o motivaţie, adică trebuie urmărit un scop. Scopul pentru care este adoptată şi practicată credinţa în Dumnezeu este năzuinţa supremă a omului spre nemurirea sufletului şi este firesc să coincidă cu scopul pentru care Dumnezeu a programat evoluţia vieţii bazată pe structura celulară. În capitolul 11 din [1], s-a demonstrat că scopul evoluţiei programate a vieţii este realizarea de suflete (conştiinţe umane) capabile să obţină accesul în Raţiunea universală veşnică şi păstorită de Dumnezeu, pentru a contribui la evoluţia acesteia.

Prin urmare, o a doua cerinţă a adevăratei credinţe în Dumnezeu este trăirea vieţii astfel încât să se asigure accesul sufletului în Raţiunea universală.

Numai aşa, trăirea vieţii în spiritul şi normele adevăratei credinţe în Dumnezeu se încadrează ferm şi complet în codul vieţii, programul de evoluţie a vieţii, care urmăreşte acelaşi scop.

La toate cele arătate mai sus, trebuie avută în vedere şi caracteristica sufletului (conştiinţei umane). Tot în capitolul 11 din [1], s-a arătat că sufletul nu creşte liber în natură, pe de o parte, şi nici nu este înnăscut, pe de altă parte, ci se formează de-a lungul întregii vieţi şi numai în cadrul social. Deci, clădirea adevăratei credinţe în Dumnezeu trebuie să se facă şi pe baza acestei a treia cerinţe dată de caracterul sufletului de neînnăscut şi de produs social.

Aşadar, adevărata credinţă în Dumnezeu se clădeşte pe cerințele (condiţiile) fundamentale:

1)      Sufletul, nefiind înnăscut, este un produs social ce se formează de-a lungul întregii vieţi.

2)      Viața trebuie astfel trăită încât să asigure accesul sufletului în Raţiunea universală.

3)      Sufletul trebuie să se manifeste numai în deplină armonie cu lumea şi natura înconjurătoare.

Prin urmare, pentru a-şi duce viaţa într-o adevărată credinţă în Dumnezeu, ceea ce îi asigură nemurirea în cadrul Raţiunii universale veşnică şi păstorită de Dumnezeu, prin propria trăire şi prin comportarea în societate, de-a lungul întregii sale vieţi, omul trebuie să satisfacă aceste cerinţe fundamentale. Cum? Vom încerca un răspuns, dar mai întâi trebuie să mai lămurim un aspect.

Sufletul, ca produs social, se formează, trăieşte şi se dezvoltă în cadrul societăţii umane, iar aceasta are legi şi norme proprii de organizare şi de funcţionare. Rezultă, în mod firesc şi necesar, să se pună problema relaţiilor dintre legile şi normele de organizare şi de funcţionare ale societăţii şi cerinţele credinţei în Dumnezeu.  

Cum

-        cetăţenii unei societăţi tind să-şi trăiască viaţa conform cerinţelor credinţei în Dumnezeu şi cum

-        între societate şi cetăţenii care o alcătuiesc nu trebuie să existe disensiuni sau contradicţii,

rezultă că, în mod necesar şi firesc, legile şi normele de organizare şi de funcţionare ale societăţii nu trebuie să contrazică sau să împiedice cu nimic, plinătatea şi integritatea trăirii cetăţenilor în conformitate cu cerinţele credinţei în Dumnezeu, ba chiar mai mult, să favorizeze asemenea trăiri.

Cu alte cuvinte, legile şi normele de organizare a vieţii sociale dintr-o societate trebuie să permită atât

-        încadrarea armonioasă a fiecărui individ în viaţa socială, fără discriminare şi corespunzător propriilor capacităţi şi aptitudini dar şi nevoilor sociale, cât şi

-        trăirea liberă a fiecărui individ în lumina cerinţelor adevăratei credinţe în Dumnezeu, fără nici o constrângere sau limitare.

Numai într-o astfel de societate sânt complet înlăturate orice animozităţi sau contradicţii între societate şi cetăţenii ei, permiţându-se formarea şi dezvoltarea de suflete înnobilate cu capacităţi şi aptitudini din ce în ce mai elaborate şi mai perfecţionate, folositoare Raţiunii universale către care tind.

E adevărat că a vorbi despre o asemenea societate, în condiţiile de astăzi, pare o utopie, deoarece o astfel de societate pare de neimaginat. Înseamnă asta că se infirmă teza formulată mai sus? Aparent da, dar numai aparent, deoarece o analiză mai atentă tocmai confirmă justeţea tezei.

Dacă ne aplecăm cu puţin mai multă atenţie asupra societăţilor ce s-au perindat de-a lungul întregii epoci a civilizaţiei, de la apariţia sclavagismului şi până în prezent, vom constata că tuturor le sânt comune

-        exploatarea, războiul, asuprirea, jaful şi nedreptatea, menţinute şi apărate cu forţa, dar şi

-        structuri religioase adecvate diferitelor trepte de organizare socială, care permit nu numai crearea unei aparente unităţi a societăţii, ci şi menţinerea forţată a falsei unităţi.

Prin urmare, în toate formele de societate parcurse de-a lungul epocii civilizaţiei, între diferitele pături şi clase sociale sau între stat şi cetăţeni, s-au manifestat şi se manifestă şi astăzi, grave contradicţii de interese şi de comportamente individuale şi sociale. Dar cum statul nu poate funcţiona şi dăinui prin manifestarea violentă a contradicţiilor sociale, s-a căutat o formă de unire socială printr-o credinţă într-o forţă supranaturală situată deasupra societăţii. Aşa a apărut cultul diverselor zeităţi.

În societatea sclavagistă, proprietarul a avut drept de viaţă şi de moarte asupra sclavilor săi, ca şi asupra vitelor sale, aşa că statul a fost interest de unirea doar a proprietarilor de sclavi, ceea ce a permis proliferarea a diverse credinţe, pe teritoriul aceluiaşi stat, corespunzător intereselor locale ale diverşilor proprietari de sclavi. După eliberarea sclavilor însă şi trecerea la societatea feudală, a trebuit să fie găsită o formă de supunere religioasă a întregii populaţii de pe teritoriul statului, prin adoptarea unei religii de stat. Aşa a apărut creştinismul în diverse regiuni ale imperiului Roman, religie pe care împăratul Constantin, prin sinodul de la Niceea din anul 325, a ridicat-o la rangul de religie unică în imperiu. (Creştinismul a apărut pe forma de credinţă în Dumnezeu a dacilor, de la care a fost preluată rugăciunea Tatăl nostru şi alte elemente, dar transformată şi denaturată astfel încât să permită legătura directă cu Dumnezeu a împăratului şi a tagmei de preoţi în frunte cu papa, prin harul dumnezeiesc obţinut la miruire şi prin legăturile cu Iisus transmise de ucenicii acestuia – o poveste care s-a vrut a fi temeinic şi frumos ticluită şi care, deşi este falsă şi reprezintă o blasfemie la adresa lui Dumnezeu, este menţinută de aproape două mii de ani. A se vedea şi postările „Credinţa dacilor în Dumnezeu”, „Falsa şi adevărata credinţă în Dumnezeu” şi „Credinţa în Dumnezeu” de pe blogul www. Structurasievolutie.blogspot.com, pe Google Chrome.)

Aşadar, atât realitatea societăţii de astăzi cât şi realitatea societăţilor parcurse de-a lungul epocii civilizaţiei nu infirmă teza enunţată mai sus, ci dimpotrivă, pe de o parte o confirmă, prin prezenţa permanentă a unor religii, şi pe de altă parte arată că este vorba de false religii care slujesc menţinerii societăţilor bazate pe exploatare.

Explicaţia este simplă dacă se are în vedere că sociatatea bazată pe exploatare se află într-o permanentă contradicţie cu proprii cetăţeni.

Analiza poate fi amplu dezvoltată, dar aci ne limităm doar la a constata încă o nouă cerinţă a credinţei în Dumnezeu:

4)      Aşa cum, la nivel personal, trăirea în adevărata credinţă în Dumnezeu nu poate fi înfăptuită simultan cu trăirea într-o falsă religie, şi la nivel social, trăirea societăţii în adevărata credinţă în Dumnezeu presupune o societate fără exploatare.

Conform acestei cerinţe, ateismul din societatea socialistă a fost mai aproape de adevărata credinţă în Dumnezeu decât credinţa falsă din societatea capitalistă. Pare ciudat, dar e adevărat. Nu poţi fi credincios prin credinţa într-o minciună, într-o poveste ticluită cu mai multă sau mai puţină imaginaţie.

Prin urmare, la nivel social, adevărata credinţă în Dumnezeu presupune înlocuirea societăţii bazată pe exploatare cu o societate fără exploatare.

3  Aspectele personale şi sociale ale credinţei în Dumnezeu

Credinţa în Dumnezeu prezintă aspecte personale şi sociale şi, deşi între ele există o puternică întrepătrundere, vom încerca o analiză separată.

3.1  Aspectele personale

Însuşirile principale care deosebesc un individ de altul, indiferent de sex, sânt: personalitatea, caracterul, înţelepciunea, competenţa şi altele.

După cum s-a arătat deja, fiecare individ îşi dezvoltă însuşirile sub instrucţiunile codului vieţii, prin alcătuirea de subprograme proprii, cu particularităţi specifice fiecăruia. Prin codul vieţii, Dumnezeu a lăsat, fiecărui individ, libertatea de a-şi forma şi dezvolta propriul suflet, propria conştiinţă, prin formarea şi dezvoltarea ansamblului de însuşiri personale şi prin manifestarea acestora, în societate, după propria voinţă, dar a prevăzut criteriile de selecţie a sufletului (conştiinţei) pentru Raţiunea universală.

La nivel personal, credinţa în Dumnezeu presupune conştientizarea scopului urmărit de Dumnezeu prin codul vieţii şi înţelegerea cerinţelor ce trebuie respectate în formarea şi desăvârşirea propriului suflet (propriei conştiinţe), pe parcursul întregii vieţi, tocmai pentru atingerea scopului urmărit, pentru a obţine nemurirea.

Analiza însuşirilor personale prin prisma cerinţelor credinţei în Dumnezeu, stabilite în paragraful precedent, arată că cerinţele nu impun limite în manifestarea însuşirilor, ci doar le direcţionează scopul, amploarea şi eficienţa. Aceasta înseamnă că cerinţele credinţei în Dumnezeu permit atât dezvoltarea nestânjenită a însuşirilor personale cât şi manifestarea plenară a acestora, cu o singură condiţie: să se încadreze scopului urmărit de credinţa în Dumnezeu, adică să nu pericliteze accesul individului în Raţiunea universală. Iar încadrarea continuă în scopul urmărit de credinţa în Dumnezeu înseamnă ca orice gând sau acţiune, orice manifestare individuală sau în grup să aducă numai bine, mulţumire şi fericire, atât propriei persoane, familiei şi celor din jur cât şi societăţii şi mediului înconjurător. 

Adevărata credinţă în Dumnezeu nu înseamnă însă resemnare, indiferenţă, nepăsare sau a te lăsa în voia sorţii, ci dimpotrivă înseamnă participarea activă la viaţa socială, atât în familie cât şi în societate, dar totdeauna cu dorinţa şi intenţia de a face bine, de a îndrepta greşeli sau nedreptăţi, de a contribui cu înţelepciunea şi cunoştinţele tale la binele şi bunăstarea familiei şi societăţii în care trăieşti. Iar participarea activă la viaţa de familie şi la viaţa socială nu înseamnă ascultarea şi supunerea docilă, ci dimpotrivă înseamnă afirmarea şi argumentarea propriei poziţii, a propriei opţiuni, cu argumente pro şi contra, cu scopul adoptării celor mai bune soluţii şi întreprinderii celor mai eficiente şi benefice acţiuni.

Adevărata credinţă în Dumnezeu înseamnă tendinţa permanentă către fericire, către dezvoltarea plenară a cunoştinţelor şi aptitudinilor proprii, dar numai în armonie cu fericirea şi bunăstarea familiei, comunităţii şi întregii societăţi. Adevărata credinţă în Dumnezeu nu presupune estomparea sau diminuarea însuşirilor de supravieţuire, de învăţare, de înmulţire şi de adaptare la condiţiile mediului înconjurător, ci dimpotrivă presupune executarea însuşirilor cu abilitatea şi înţelepciunea de a le corela armonios cu acţiunile şi eforturile celor din jur, mărind eficienţa lor şi înlăturând efectele nedorite.

Ca o concluzie finală, după toate cele arătate, nu e greu să constatăm că adevărata credinţă în Dumnezeu este treapta supremă de moralitate, pentru că un suflet cu adevărat credincios nu gândeşte şi nu făptuieşte nimic împotriva altui om şi nici în dauna societăţii sau mediului în care trăieşte. Cu o astfel de trăire, un credincios nu are de ce a se teme.

Înainte de a încheia subparagraful, mai trebuie să ne referim, pe scurt, la câteva probleme ca: diavolul, postul, abstinenţa şi zodiile. Trebuie spus clar că credinţa în Dumnezeu nu are nici o legătură cu acestea.

Singura entitate supranaturală este Dumnezeu care, prin codul vieţii, a determinat evoluţia vieţuitoarelor de pe planetă. Alte entităţi supranaturale nu există. Entităţi ca diavolul, fantomele, stafiile, ielele şi altele nu au nici o legătură cu realitatea lumii în care trăim, fiind pur şi simplu rodul imaginaţiei.

Mâncarea fiind o necesitate existenţială, credinţa în Dumnezeu nu fixează norme privitoare la ce şi când să se mănânce. Ca atare, posturile sau abstinenţa alimentară nu au nici o semnificaţie pentru credinţa în Dumnezeu şi semnificaţia şi practicarea lor trebuie corelate cu igiena alimentară şi cu sănătatea şi, de ce nu, şi cu obiceiuri şi datini.

Abstinenţa sexuală ţine de igiena şi sănătatea partenerilor şi nu de credinţa în Dumnezeu.

Zodiile şi proorocirile nu au nici un suport ştiinţific şi sânt simple speculaţii. Fiind formulate însă într-un limbaj voit confuz şi alambicat, din toate ce se prezic este imposibil ca ceva să nu se adeverească. (Pentru puţin amuzament, amintim cazul meteorologilor din Japonia. Cu mai multe decenii în urmă, s-a stabilt ca salarizarea meteorologilor să se facă în funcţie de adeverirea prognozelor. Câteva luni, salariile lor au fost drastic de mici. Dar s-au adaptat rapid şi prin formularea adecvată a prognozelor acestea au devenit certe, iar salariile au revenit la normal).

3.2  Aspectele sociale

Prima problemă privitoare la aspectele sociale ale credinţei în Dumnezeu este problema lăcaşelor de cult: sânt sau nu necesare?

Există suport ştiinţific pentru a susţine necesitatea lăcaşelor de cult. Acest suport a fost prezentat suficient în primul paragraf, prin experimentele care au dovedit îngemănarea aurelor în lanul de grâu sau în pădure.

Pe baza proprietăţii aurelor de a se îngemăna, putem conchide că prin rugăciunea comună a credincioşilor adunaţi într-un lăcaş de cult, rugile lor individuale se sincronizează şi se adună într-o rugă comună, iar prin contaminare, trăirile tuturor devin mai profunde, mai intense şi mai optimiste.

Lăcaşele de cult trebuie să fie despovărate de noianul de sfinţi şi arhangheli care le populează în prezent. Trebuie să înţelegem clar că Dumnezeu n-a mers la „notar” pentru a da procură cuiva pentru a fi sfânt sau a-l dărui cu har dumnezeiesc. Sfinţii şi arhanghelii sânt falşi, cum falsă este şi religia care i-a creat. De asemenea, trebuie scose din lăcaş lumânările şi tămâia şi fumul produs prin arderea lor.

Lăcaşele de cult trebuie să fie sobre, curate şi luminoase şi poate n-ar fi rău să prezinte atât scara devenirii omului de-a lungul istoriei şi evoluţia omului pe scara vieţii, cât şi scopul acestor deveniri: tendinţa de a pătrunde în Raţiunea Universală. De exemplu, pe un perete să fie reprezentate scene din evoluţia omului de-a lungul epocilor istorice, iar pe peretele opus să fie reprezentate scene din scara vieţii. Pe ambii pereţi, scenele încep de la uşă şi se încheie spre peretele din faţă, pe care este reprezentată Raţiunea Universală, cea către care tinde sufletul oricărui om. Cum pătrunderea în raţiunea universală este ireversibilă şi nimeni nu s-a întors de acolo, nu ştim cum arată, dar ne putem imagina şi poate fi reprezentată, pe peretele din faţă, o mare de lumină, cu raze care pornesc din centru, în toate direcţiile. Tavanul poate fi bolta înstelată sau însorită, a cerului sub care trăim.

De-a lungul vieţii, omul parcurge o serie de momente care trebuie marcate în mod deosebit, atât în cadrul familiei, cât şi în cadrul societăţii. Dintre acestea nu pot lipsi: botezul (primirea pruncului în sânul familiei şi societăţii şi identificarea lui), prima zi de şcoală, absolvirea treptelor de învăţământ, majoratul (tânărul devine cetăţean), căsătoria (naşterea unei noi celule sociale), şi, desigur, moartea (trecerea spre Raţiunea Universală). Toate acestea se fac pe fondul şi cu aportul moştenirii culturale, a experienţei de viaţă dobândită de-a lungul secolelor, dar sub îndrumarea ritualică a preotului.

Preotul – exemplu de bunătate, de principialitate şi de moralitate, dar şi de înţelepciune – este cel care, cu tact şi cu înţelegere, rânduieşte desfăşurarea evenimentelor arătate mai sus, marcând, prin prezenţa sa, sensul şi semnificaţia divină a acestora, ca etape ale programului făurit de Dumnezeu.

Rugile şi evenimentele desfăşurate în lăcaşele de cult trebuie să conţină rugăciuni şi cântări de slavă lui Dumnezeu, dar şi cântări închinate curăţeniei şi purităţii sufletului omenesc şi de preţuire a înaintaşilor, prin strădania cărora s-au perpetuat generaţiile trecute şi prezente.

Credinţa în Dumnezeu aprobă căsătoria între indivizi de sexe diferite, cu restricţia severă de a nu fi rude de sânge, şi acceptă divorţul din cauze întemeiate, dar cu condiţia de a nu periclita şi perturba creşterea şi educaţia copiilor.

Credinţa în Dumnezeu nu poate accepta însă, sub nici o formă, relaţiile între indivizi de acelaşi sex (gay), deoarece contravin esenţei umane.

Încheiem cu menţiunea că raportul dintre adevărata credinţă în Dumnezeu şi religia creştină este raportul dintre adevăr şi minciună, pentru că religia creştină (la alte religii nu mă refer pentru că nu le cunosc) se bazează pe povestea inventată a lui Iisus, născut de Maria, însărcinată prin pogorârea asupra ei a Duhului Sfânt, chipurile, pentru a mântui lumea. [Mai multe în postarea „Falsa şi adevărata credinţă în Dumnezeu” de pe https://www.blogger.com/blogger.g?bloglD pe Google Chrome].

 

Bibliografia

1  CONSTANTIN TEODORESCU:  Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. Bucureşti 2015.

    Ediţia a 4 – a revizuită şi adăugită.