Legile fundamentale ale Universului, ale vieţii şi ale societăţii umane

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articolul "Legile fundamentale ale Universului, ale vieţii şi ale societăţii umane" prezintă o nouă concepţie care înlătură teorii ca relativitatea, echivalenţa masă - energie, mecanica cuantică, big-bangul şi alte aberaţii şi explică, în mod unitar şi armonios, toate structurile existente în natură şi în lumea vie, de la atom la galaxie, de la viaţă, Dumnezeu şi credinţă la societatea umană, conform celor demonstrate în studiul "Structură şi evoluţie" al autorului.

Noua concepţie şi legile ei

Eleborarea noii concepţii a început cu studierea mişcării giroscopice a corpului material, ca mişcare fundamentală în Univers. În cadrul analizei, am demonstrat legea forţei centrifuge în mişcarea giroscopică, potrivit căreia forţa centrifugă este egală cu raportul dintre energia giroscopică şi raza de rotaţie, ceea ce mi-a permis o abordare nouă şi inedită a mişcării giroscopice a structurii de energie. Prin structură de energie se înţelege o energie cu mişcare giroscopică proprie şi poate fi formată numai din energie, cum sânt fotonul şi aura, sau din energie şi masă, cum sânt galaxiile, cicloanele tropicale, tornadele sau obişnuitele şi banalele vârtejuri.

Totodată, am generalizat aspectele caracteristice mişcării, prin demonstrarea legii fundamentale a mişcării, potrivit căreia forţa care produce mişcarea este dată de raportul dintre energia consumată pentru producerea mişcării şi distanţa parcursă şi prin definirea forţei ca gradientul energiei în mişcare. Cu această definiţie, aplicată mişcării dintre două mase, am obţinut legea gravitaţiei, printr-o demonstraţie surprinzător de simplă. Prin această demonstraţie, am aşezat legea gravitaţiei la locul cuvenit în cadrul legilor universale, dar într-o nouă concepţie originală, coerentă, unitară, simplă şi completă şi nu ca lege adusă şi ataşată concepţiei, ci ca lege proprie concepţiei, ca lege care este rezultată din concepţia însăşi.
Conform acestei concepţii, legile fundamentale ale Universului sânt

• legea atracţiei dintre energii,
• legea atracţiei dintre mase şi
• legea fundamentală a mişcării, 

iar legea gravitaţiei şi legea forţei centrifuge sânt legi derivate, consecinţe ale celor trei legi fundamentale. (A se vedea şi postările "Legea forţei centrifuge", "Legea fundamentală a mişcării" şi "Legea gravitaţiei - consecinţă a legii fundamentale a mişcării", tot de pe acest blog).

Prin această aşezare a legii gravitaţiei în propria concepţie originală şi unitară, nu au fost ştirbite cu nimic meritele şi gloria lui Newton, primul care a demonstrat-o, demonstraţie care pare cu atât mai genială dacă avem în vedere că a fost făcută cu circa trei secole în urmă, ceea ce e şi mai onorant.

Cu aceasta, aşa cum s-a afirmat şi mai sus, s-a obţinut o nouă concepţie simplă, unitară, coerentă şi originală, care explică toate din lumea înconjurătoare şi din Univers.

Totodată,  s-au creat premisele ca întreaga cunoaştere umană să se reaşeze pe baze noi, simple de înţeles şi de operat cu ele, pentru că nu necesită cunoştinţe care să depăşească nivelul liceal, ceea ce duce la o democratizare nebănuită a ştiinţei şi la accesul imediat şi nemijlocit la cercetarea de orice fel, a tineretului. 

Noua concepţie constă în considerarea că întregul Univers este alcătuit din două mărimi fundamentale: masa şi energia, iar prin combinarea lor se obţine materia. Masa, fiind formată din particule indestructibile, are tendinţa de concentrare, de îngrămădire. Energia în schimb, fiind formată din stropi de energie, are tendinţa de împrăştiere uniformă în spaţiu, astfel că nu există vid de energie, cu excepţia găurilor centrale din structurile de energie. Ambele tendinţe, de concentrare sau de împrăştiere, se realizeză prin mişcare. Mişcarea înseamnă formarea şi deplasarea unui şuvoi de energie şi poate fi trecătoare sau stabilă.

Mişcarea trecătoare transportă o cantitate de masă sau de energie, dintr-un loc în altul, sub acţiunea unei forţe, după care încetează. Mişcarea stabilă, sub acţiunea unor forţe iniţiale, prinde o cantitate de masă sau de energie, într-o mişcare de rotaţie, numită giroscopică, care îşi crează propria sursă de alimentare cu energie, astfel că durează şi după încetarea forţelor iniţiale.

Prin combinarea masei cu energie rezultă aşa-numitul corp material.

Elementele fundamentale ale Universului sânt electronul şi fotonul, ambele purtătoare ale unor puternice mişcări giroscopice, fapt ce le asigură stabilitatea.

Legile fundamentale, pe baza cărora sânt realizate şi se manifestă toate câte există în tot Universul şi cărora le-am determinat relaţii matematice precise, sânt:

1)      Legea fundamentală a mişcării.

2)      Înţelegerea forţei mişcării ca gradientul energiei în mişcare.

3)      Legea gravitaţiei sau legea atracţiei dintre mase, rezultată din 1) şi 2).

Cum legea atracţiei dintre energii nu poate fi exprimată matematic, deoarece nu poate fi comensurată energia Universului, în locul ei stau legile derivate, care exprimă efectele ei şi au exprimări matematice precise:

4)      Legea forţei centrifuge.

5)      Legea forţei de atracţie a energiei structurii de energie.

La cele cinci legi se adaugă:

6)      Mişcarea giroscopică.

7)      Principiul corelaţiei energetice în mişcarea giroscopică.

Pe cele cinci legi, pe mişcarea giroscopică şi pe principiului corelaţiei energetice se bazează întreaga construcţie a Universului.

Cum s-a menţionat, pentru toate cele cinci legi s-au demonstrat exprimări matematice precise.

Pentru legea fundamentală a mişcării, printr-o demonstraţie simplă, în [1], capitolul 9, paragraful 9.4, s-a găsit relaţia

          

(1)



adică, forţa reprezintă raportul dintre energia mişcată până într-un punct al traiectoriei şi distanţa parcursă până la acel punct. (A se vedea şi postarea „Legea fundamentală a mişcării”).

În [1], subcapitolul 2.2, paragraful 2.2.3, s-a demonstrat legea forţei centrifuge exprimată prin relaţia

      

 (2)

în care e_g  este energia giroscopică iar r_z este raza de rotaţie. (A sevedea şi postarea „Legea forţei centrifuge”).

Pe baza identităţii relaţiilor (1) şi (2), legea fundamentală a mişcării în câmpul universal de energie poate fi formulată astfel:

Definiţia 1: La aplicarea unei forţe asupra masei sau energiei aflate în câmpul universal de energie, sub acţiunea combinată a forţei aplicate şi a forţei de atracţie a câmpului universal de energie, acestea execută o astfel de mişcare încât, pe toată durata şi pe tot parcursul mişcării, raportul dintre energia consumată şi distanţa parcursă este egal cu forţa aplicată, adică F = E/r, în cazul mişcării liniare, sau F_c = e_g/r_z, în cazul rotaţiei energiei.

Prin definirea forţei ca gradientul energiei în mişcare şi aplicarea definiţiei la expresia legii fundamentale a mişcării dintre două mase, se obţine, prin calcule relativ simple, legea gravitaţiei, sub forma cunoscută:

         

(3)

în care M și m sânt masele care se atrag, r este distanța dintre ele, iar G este constanta universală a gravitației. (A se vedea postarea "Legea gravitaţiei - consecinţă a legii fundamentale a mişcării").

Pentru crearea unei structuri de energie cu mişcare giroscopică, într-o zonă liniştită a Universului, este suficientă apariţia simultană a două forţe aproximativ egale şi dispuse pe direcţii perpendiculare, produse de două structuri de energie aflate în afara zonei liniştite. Datorită celor două forţe ortogonale, aflate într-o mişcare de rotaţie ca urmare a deplasărilor structurilor care le produc, energia din jurul intersecţiei forţelor prinde a se roti. Prin rotirea energiei, apare forţa centrifugă, pe de o parte, dar apare şi forţa de atracţie a energiei care se roteşte, pe de altă parte.

În [1], paragraful 5.5 din capitolul 5, a fost determinat potenţialul vectorial al gradientului energiei giroscopice a structurii de energie, prin relaţia

          
 (4)

care este forţa centrifugă şi, pentru z = 0, coincide cu relaţia (2). Iată deci că, în mişcarea giroscopică a structurii de energie, forţa centrifugă variază nu numai cu depărtarea de axa de rotaţie, ci şi cu depărtarea de planul ecuatorial al mişcării. (A se vedea şi postarea “Mişcarea de rotaţie).

Tot în [1], paragraful 5.6 din capitolul 5, s-a demonstrat că, pentru a contracara forţa de atracţie a câmpului universal de energie, care tinde să împrăştie structura de energie, energia structurii îşi crează propria forţă de atracţie, care este exprimată prin relaţia

       
(5)

Forţa de atracţie a structurii de energie are particularităţile:

-        În lungul razei vectoare r, forţa de atracţie descreşte invers proporţional cu distanţa r.

-        În plan vertical, forţa de atracţie este variabilă, ca şi forţa centrifugă analizată mai sus, dar are o creştere mult mai puternică, de-a lungul evoluţiei de la ecuator spre poli. Acest aspect atestă însă, cu pregnanţă, faptul că gaura circulară din jurul axei z, prin capetele sale din zonele polare, este un puternic aspirator de energie din spaţiul exterior structurii de energie.

Componentele orizontală şi verticală ale forţei de atracţie au efecte diferite: componeta orizontală compensează complet forţa centrifugă, iar componenta verticală, nefiind compensate, acţionează asupra elementului de energie al structurii, astfel:

-        Va imprima elementului de energie, aflat în mişcare de rotaţie în jurul axei z, şi o mişcare în plan vertical, spre planul ecuatorial.

-        Totodată, energia aspirată prin capetele din zonele polare ale găurii circulare din jurul axei z este distribuită în tot spaţiul structurii de energie, până în planul ecuatorial.

Ca rezultat, în lungul axei de rotaţie se produce gaura de energie în formă de clepsidră, care absoarbe energie din spaţiul înconjurător. Dacă energia absorbită din spaţiul înconjurător este mai mare decât energia necesară propriei rotiri, adică intră mai multă energie decât iese, noua structură se dezvoltă, iar dacă nu, treptat diminuează şi dispare. Aşa se formează galaxiile, cicloanele tropicale, tornadele şi chiar banalul vârtej de la colţul străzii.

Gaura centrală lipsită de energie şi în formă de clepsidră, dispusă simetric în jurul axei de rotaţie al structurii de energie, este un puternic aspirator de energie din spaţiul înconjurător structurii, energie pe care o pompează cu forţă în structură, alimentând-o.

Mişcarea giroscopică este singura formă de mişcare care asigură atât stabilitatea cât şi evoluţia diverselor structuri de energie sau materiale, de la proton şi neutron la nucleu şi la atom şi moleculă, de la stele şi planete la sisteme planetare şi la galaxii şi roiuri de galaxii. Mişcarea giroscopică a corpului material, cu şi fără precesie, a fost pe larg analizată în subcapitolele 2.2 şi respectiv 2.3, iar mişcarea giroscopică a structurii de energie a fost pe larg analizată în capitolul 5 din [1]. (A se vedea postările „Mişcarea giroscopică fără precesie” şi „Mişcarea de rotaţie”).

În cadrul mişcării giroscopice, principiul corelaţiei energetice reconfigurează elementele structurii, în funcţie de evoluţia energiei giroscopice a acestora.

Pe această bază, mişcarea giroscopică şi principiul corelaţiei energetice au fost adăugate celor cinci legi fundamentale, deoarece toate împreună formează temelia noii concepţii.

Pentru crearea structurilor materiale, trebuie să apelăm la plasma fierbinte, care e formată din electroni cu mişcări giroscopice de miliarde de rotaţii pe secundă şi cu mişcări liniare haotice datorită frecventelor ciocniri. Majoritatea ciocnirilor dintre electroni sânt elastice dar, în anumite condiţii, se produc şi ciocniri plastice.

Ca urmare a ciocnirilor plastice, rezultă două tipuri de ciorchini (îngrămădiri) de electroni, ambele cu mişcări giroscopice, astfel:

-        Un tip de ciorchine, de formă aproximativ sferică dar uşor alungit la poli, are centrul lipsit şi de masă şi de energie şi, în jurul său, are o structură de energie care se roteşte sincron cu mişcarea sa giroscopică. Este cunoscutul proton.

-        Celălalt tip de ciorchine, de formă tot aproximativ sferică dar uşor turtit la poli, are masă de-a lungul întregii axe de rotaţie şi este lipsit de structura de energie exterioară. Este cunoscutul neutron.

Prin ciocniri plastice între protoni şi neutroni se formează nucleele atomice ale elementelor naturale existente în natură. După straturile de protoni şi neutroni şi numărul acestora, elementele capătă proprietăţi corespunzătoare locului în perioadele aşezate cu atâta iscusinţă de Mendeleev, în cunoscutul său tabel. (A se vedea postarea „Modelul atomic şi molecular").

Cum structura de energie a unui proton are suficientă energie pentru ca prin forţa sa de atracţie să capteze şi să menţină un electron, prin captarea de electroni în jurul nucleelor, se formează paleta de elemente naturale. Pentru mărirea stabilităţii, atomii se unesc în molecule, prin combinarea structurilor de energie din jurul nucleelor, într-o structură comună. Liniile echipotenţiale ale structurii comune, pe care se vor mişca electronii ambilor atomi ai moleculei, impun condiţia ca produsul distanţelor la cele două nuclee să fie constant, astfel că traiectoriile electronilor, în moleculă, sânt de forma ovalelor lui Cassini. Celor trei forme ale ovalelor Cassini le corespund cele trei stări de agregare ale elementelor (solidă, lichidă şi gazoasă).

Aşa se formează structurile moleculare ale diferitelor elemente naturale, ale diferitelor produse compuse naturale sau fabricate, aşa se formează structurile stelare din interiorul galaxiilor şi sistemele planetare din jurul unor stele. Pe aceeaşi bază, s-a demonstrat că sistemul nostru planetar este compus dintr-o stea dublă, Soarele şi Dacia, şi planetele care se rotesc pe traiectorii de tipul ovalelor Cassini, în jurul acestora. A fost determinată distanţa dintre Soare şi Dacia şi a fost determinată şi masa stelei Dacia, de circa 60 de ori masa Soarelui. (A se vedea postarea „Steaua dublă Soarele – Dacia”). 

Şi nu numai atât. Pe baza aceloraşi cinci legi şi a mişcării giroscopice, în interiorul vaporilor de apă din norii denşi străbătuţi de razele solare, se formează structuri de energie care produc tunetele, fulgerele şi trăznetele pe timp de furtună. Iar între straturile de apă lichidă străbătută de raze de lumină, se formează structuri de energie care reprezintă germenii vieţii. Alimentarea continuă cu fotonii razelor de lumină permite creşterea germenilor peste două molecule de apă dispuse în straturi vecine suprapuse, pe care le înglobează. Asemenea germeni măriţi sânt capabili să-şi ataşeze doi atomi de carbon, la capetele axei, şi astfel să formeze un element de viaţă. Datorită proprietăţilor atomilor de carbon de a face legături, elementele de viaţă formează şiruri. Prin creştere şi prin înglobarea şi a altor atomi şi molecule existente în apă, şirurile de elemente de viaţă se dezvoltă haotic până la formarea de celule. Prin ajungerea la celule, evoluţia haotică a vieţii îşi atinge limita de dezvoltare peste care nu mai poate evolua, deşi viaţă cu evoluţie haotică se produce, evident unde condiţiile permit, chiar şi în zilele noastre. (A se vedea postarea „Molecula de apă şi apa vie”).

La stadiul de formare de celule, ca urmare a evoluţiei haotice a vieţii, a mai intervenit ceva:

8)      Dumnezeu, entitate supranaturală şi situată în afara lumii materiale, ca diriguitor al evoluţiei vieţii, printr-un program informatic pe bază fotonică care a fost implementat în aura organismelor celulare, simultan la nivelul planetei.

9)      Evoluţia programată a vieţii, conform programului informatic numit codul vieţii.

Dumnezeu şi evoluţia programată a vieţii nu se substituie legilor general universale ci le folosesc în scopul atingerii scopului evoluţiei programate:

10)  Crearea conştiinţei umane (sufletului), ca produs social.

11)  Folosirea conştiinţei umane (sufletului) la alcătuirea Raţiunii universale veşnice.

De ce doar la stadiul celulei atins de evoluţia haotică a vieţii? Pentru că celula, pe lângă o membrană ce o înconjoară şi o cuprinde, are şi o structură de energie ce o înconjoară, aşa-numita aură. Şi tocmai în această aură, Dumnezeu a implementat un program informatic, alcătuit numai energetic, pe bază fotonică, pe care eu l-am numit codul vieţii, destinat să conducă evoluţia vieţii celulare pe planeta noastră, în vederea atingerii scopului propus: formarea conştiinţei umane (sufletului), ca produs social.

Conform instrucţiunilor codului vieţii, implementat în aura organismelor vii pluricelulare, acesta este implementat şi în aurele celulelor reproducătoare, adică şi în ovulul femeiesc şi în spermatozoidul bărbătesc. La fecundare, prin contopirea celor două celule, se contopesc şi aurele lor şi unul dintre cele două programe codul vieţii preia conducerea, stabilind şi sexul embrionului nou format. Sub instrucţiunile codului vieţii se formează celulele embrionului şi, în fiecare celulă, se implementează codul genetic, cu structură materială, format din codoni şi aminoacizi, care va conduce dezvoltarea materială a celulei şi evoluţia acesteia. Legătura dintre codul vieţii, situat în aura embrionului, şi codurile genetice, formate în toate celulele embrionului, care sânt subprograme materiale ale codului vieţii, se face printr-un organ de interfaţă care este creierul. (A se vedea postările „Conştiinţa umană şi Raţiunea universală”, „Credinţa în Dumnezeu” şi "Codul genetic").

Sub instrucţiunile codului vieţii, care foloseşte creierul ca interfaţă, încă din timpul gestaţiei, fătul îşi formează anumite subprograme vitale ca: ritmul cardiac, auzul, suptul, mişcarea membrelor.

După naştere, mulţimea subprogramelor se măreşte: respiraţia, mâncatul, mersul, vorbitul, văzul, mirosul, pipăitul, comportamente, atitudini, raţionamente,  analize, demonstraţii şi multe altele, formate de-a lungul vieţii organismului. Viaţa organismului este condusă de codul vieţii, prin codurile genetice existente în fiecare celulă care, în funcţie de monitorizarea atât a organismului cât şi a mediului înconjurător, făcută cu ajutorul creierului, execută deciziile codului vieţii prin activarea sau dezactivarea unor gene, modificând corespunzător metabolismul celulelor.

Sub instrucţiunile aceluiaşi cod al vieţii, în aura organismului viu, începe a se forma, încă din stadiile timpurii ale evoluţiei, o conştiinţă rudimentară care evoluează odată cu evoluţia speciilor. La început, conştiinţa se reduce la recunoaşterea de sine, a descendenţilor, a sexului opus, a teritoriului, iar odată cu evoluţia devine din ce în ce mai complexă. (A se vedea postarea „Aura,conştiinţa şi sănătatea”).

Odată ce evoluţia a ajuns la om şi omul a făcut saltul de la omul animal la omul social, a devenit posibilă realizarea scopului codului vieţii, acela de a forma conştiinţe umane care, după moartea omului, să servească ca elemente ale Raţiunii universale veşnice. Ca formă superioară de conştiinţă a viului, conştiinţei umane îi corespunde şi cel mai mare grad de socializare.

Într-adevăr, omul s-a rupt de viaţa animală şi a devenit om, numai atunci când a adoptat viaţa în comun, în grupuri sociale. Pe măsura dezvoltării socializării în grupurile sociale şi a grupurilor sociale în forme mai complexe de organizare, omul a devenit tot mai om, iar conştiinţa sa tot mai bogată şi complexă.

Premisele societăţii umane sânt prevăzute în codul vieţii:

12)  Diviziunea pe sexe.

13)  Incompatibilitatea reproducerii între indivizi rude de sânge, pentru evitarea degradării biologice.

Odată formată, societatea umană şi-a creat şi ea, ca formă specifică de organizare şi de convieţuire umană, legi specifice ale propriei evoluţii. Dintre acestea, cele mai importante sânt următoarele:

14)  Legea progresului continuu a cunoaşterii şi implicit a forţelor de producţie.

15)  Legea concordanţei relaţiilor sociale cu forţele de producţie.

16)  Ciclicitatea formelor relaţiilor sociale.

Iată cum, aceste 16 legi şi principii ce sânt demonstrate şi analizate în studiul [1], permit, la rândul lor, explicarea şi analizarea atât a tuturor celor existente pe planeta pe care ne este dat să trăim, în sistemul planetar, în Galaxie şi chiar dincolo de ea în hăurile cosmice, cât şi în lumea vie cu evoluţie haotică sau cu evoluţie programată de Dumnezeu şi chiar în societatea umană.    

Cele 16 legi şi principii pot fi grupate, după domeniile cărora se aplică, în grupuri de legi proprii fiecărui domeniu, astfel:

-        Legile fundamentale ale naturii, de la 1 la 7, care se aplică întregii naturi, planetare sau cosmice, inclusiv vieţii atât cu evoluţie haotică cât şi cu evoluţie programată.

-        Legile vieţii cu evoluţie programată sau legile conştiinţei, de la 8 la 11.

-        Legile societăţii umane, de la 12 la 16.

Acum cred că este uşor de înţeles că noua concepţie, simplă în esenţa ei dar unitară, coerentă şi originală, nu numai că explică toate din lumea înconjurătoare şi din Univers, dar presupune şi o reaşezare, pe baze noi, a întregii cunoaşteri umane, ceea ce, evident, va schimba mersul omenirii.

Pe baza noii concepţii elaborată în studiul [1], toate disciplinele trebuie rescrise şi reformulate: cosmogonia, fizica (cu toate capitolele ei, de la mişcare la fizica atomică), chimia, biologia, botanica, zoologia, filosofia, ştiinţele educaţiei, psihologia, economia, politica şi chiar şi muzica. O transformare radicală vor suferi toate religiile, care vor trebui să renunţe la balastul mincinos şi să se reorganizeze întru adevărata credinţă în Dumnezeu, care nu mai cere posturi şi alte abstinenţe de tot felul, ci o singură abţinere uşor de îndeplinit: de a nu face nimic rău sau dăunător celor din jurul tău, societăţii sau mediului înconjurător.

După cum uşor se observă din toate cele relatate mai sus, noua concepţie elaborată în studiu înlătură teorii şi concepte ca: teoria relativităţii, echivalenţa masă – energie, mecanica cuantică, teoria bing-bengului, energia neagră, materia întunacată, gaura neagră, linia orizontului, teoria stringurilor, universuri paralele şi câte şi mai câte fantasmagorii, care pur şi simplu îşi pierd valabilitatea şi sensul, rămânând doar ca o etapă a cunoaşterii umane, etapă marcată de o fundătură fără ieşire.

Bineînţeles că înlocuirea acestor teorii şi concepte va fi însoţită de regretul multora că şi-au irosit mulţi ani din viaţă, studiind lucruri care acum par absurde. Da, par absurde în lumina noii concepţii, dar până la apariţia acesteia au fost domeniile de vârf ale ştiinţei şi cunoaşterii. Cel mai relevant aspect este însă spiritul în care s-a desfăşurat, până în prezent, cercetarea: o luptă crâncenă, nemiloasă şi necinstită pentru putere, bani şi glorie, indiferent de consecinţele faste sau nefaste pentru populaţia trăitoare pe planetă. De ce acest spirit? Simplu, pentru că lupta pentru putere şi pentru dominaţia mondială a acaparat întreaga cunoaştere umană, aservind-o în totalitate şi accentuând la paroxism laturile distructive. Din creatoare, cunoaşterea a devenit distructivă. Ori acest spirit trebuie şi el înlocuit.

Potrivit noii concepţii, aşa cum deja s-a manifestat în vremurile preistorice, cunoaşterea şi cercetarea trebuie să servească îmbunătăţirii şi uşurării vieţii oamenilor şi adâncirii armoniei dintre oameni şi dintre om şi natură. Nu duşmănia, concurenţa şi ranchiuna, ci colaborarea, înţelegerea, bună-voinţa şi prietenia trebuie să călăuzească pe orice cercetător.

Şi cu mândrie, de ce nu?, atragem atenţia şi asupra faptului că noua concepţie deschide perspectiva unei noi societăţi umane şi chiar a unui nou salt în devenirea omului însuşi.

Bibliografia

1   CONSTANTIN TEODORESCU: Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. 
     Bucureşti 2016. Ediţia a 5 – a revizuită şi adăugită. 
     Se află la Biblioteca Naţională, 8 exemplare, la Biblioteca Centrală Universitară 
     "Carol I", 2 exemplare, la Biblioteca Centrală a Universităţii Politehnica Bucureşti, 
     2 exemplare, şi la biblioteca Colegiului Naţional „Matei Basarab” din Bucureşti, 
     1 exemplar.