Baza şi sensul Universului. Expunere generală sumară

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

„Baza şi sensul Universului. Expunere generală sumară” prezintă, succint, rezultatele studiului Structură şi evoluţie care explică şi demonstrează formarea şi evoluţia structurilor materiale şi de energie din Univers, de la atom la galaxie, de la piatră la om, şi restabileşte adevărata credinţă în Dumnezeu, toate alcătuind o nouă concepţie despre lume şi Univers, coerentă şi unitară, bazată pe mişcarea giroscopică, legea atracţiei dintre mase, legea atracţiei energiei în structura de energie, legea forţei centrifuge, principiul corelaţiei giroscopice şi pe milenara şi bogata moştenire spirituală a dacilor.

Studiul, original şi înregistrat la ORDA, care a fost reeditat în ediţia a 3-a revizuită şi adăugită, de editura Matrix Rom, sub codul ISBN 978 – 606 – 25 – 0114 – 3, în decembrie 2014, se află în 8 exemplare la Biblioteca Naţională, în 2 exemplare la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” şi în 2 exemplare la Biblioteca Centrală a Universităţii Politehnica Bucureşti. Studiul aşează întreaga cunoaştere umană pe un nou făgaş, pe baze raţionale, şi înlătură idei şi teorii ca echivalenţa masă – energie, teoria relativităţii, teoria cuantică, naşterea universului dintr-un atom, big-bangul, energia neagră, mişcarea planetelor pe elipse şi multe altele, simple aberaţii, lipsite de orice bază raţională.

Cuprins:

1   Axioma lui Eminescu

2   Mărimile fundamentale ale Universului

3   Legile fundamentale ale Universului

4   Mişcarea giroscopică

5   Timpul şi spaţiul în mişcarea giroscopică

6   Căldura şi temperatura       

7   Galaxia

8   Sistemul planetar

9   Viaţa

10 Raţiunea şi credinţa în Dumnezeu   

11 Societatea umană

1  Axioma lui Eminescu (axioma fundamentală)

În prezent, atât în cosmogonie cât şi în fizică există mai multe teorii şi sânt şi încercări de unificare a lor într-o teorie generală, dar fără succes. Din dorinţa de a evita interpretări şi polemici neprincipiale şi pentru că teoria pe care am elaborat-o şi o expun nu are nimic comun cu teoriile existente, mă voi feri să fac referiri la acestea pentru că, încrezător în moştenirea spirituală a dacilor mei, cu o vechime de peste zece mii de ani, din care se trage concepţia ce-o expun, nu am nici cea mai mică îndoială asupra veridicităţii ei. Am decis să încep expunerea de faţă, cu axioma lui Eminescu, pe care o consider ca o axiomă fundamentală a cunoaşterii umane. Orice abordare a noţiunilor de Univers, Dumnezeu, spaţiu sau timp trebuie să plece de la axioma fundamentală: 

Axioma Eminescu:    Dumnezeu şi Universul nu au nici timp şi nici spaţiu, deci nu au nici început, nici sfârşit şi nici margini. Timp şi spaţiu, ca durată şi întindere a desfăşurării, au doar procesele desfăşurate în cadrul Universului. 

Acestă axiomă fundamentală a fost formulată pentru prima dată de Mihai Eminescu, în frumoasa poezie Luceafărul, terminată în luna aprilie a anului 1883. Tocmai de aceea am numit-o „Axioma lui Eminescu”.

Conform acestei axiome, nu ne propunem să aflăm nici începutul sau sfârşitul Universului, nici începutul sau sfârşitul Dumnezeirii, ci pur şi simplu vrem să înţelegem, cât mai clar posibil, procesele în mijlocul cărora trăim şi tendinţa acestora: de unde vin şi încotro merg; iar pentru noi oamenii: cum am apărut, ce sântem şi ce trebuie să devenim. Sânt întrebările fundamentale ale etapei de răscruce, în care omenirea a ajuns.În studiul de faţă, tocmai la aceste întrebări căutăm răspuns. Şi chiar dacă răspunsul găsit nu va fi cel mai bun, în mod sigur va fi o treaptă în aflarea lui.

2  Mărimile fundamentale ale Universului

Întregul Univers este clădit din două mărimi fundamentale: masa şi energia. Orice structură a Universului conţine fie numai energie, fie energie şi masă. Exemple de structuri care conţin numai energie sânt fotonul şi fulgerul globular, iar exemple de structuri care conţin energie şi masă sânt electronul şi Galaxia în care existăm.

Masa şi energia, mărimile fundamentale ale Universului, au tendinţe contradictorii:

-        masa are tendinţa de strângere, de concentrare, iar

-        energia are tendinţa de împrăştiere, de dispersare uniformă în spaţiul înconjurător.

Atât tendinţa de concentrare a masei cât şi tendinţa de împrăştiere a energiei se realizează prin mişcarea acestora. Mişcarea constă în strângerea de energie şi împrăştierea de energie, operaţiuni ce se execută fie succesiv fie concomitent. Împrăştierea de energie ce se produce de-a lungul mişcării este cunoscută sub numele de lucru mecanic. În mod convenţional spunem că energia care a executat un lucru mecanic a fost consumată, dar, de fapt, energia s-a întors în împrăştierea din spaţiul înconjurător.

Cum în Univers nu există mase sau energii izolate, tendinţele acestora fac imposibilă existenţa stării de repaus şi mişcarea este prezentă în toate structurile existente, indiferent de forma sau mărimea acestora.

Întreaga evoluţie a Universului este rodul mişcărilor produse de tendinţele maselor şi energiilor aflate în diversele zone ale acestuia.

Elementele fundamentale universale sânt fotonul şi electronul.

Fotonul este structura elementară de energie, cumulativă şi cu o puternică mişcare giroscopică proprie.

În anumite condiţii, energia se structurează în structuri de energie cu mişcare giroscopică unitară, în care acţionează două forţe: forţa centrifugă, care acţionează radial şi perpendicular pe axa de rotaţie, spre exterior, şi forţa de atracţie, care acţionează de-a lungul vectorului de poziţie, spre centru. În cadrul structurii de energie pot fi antrenate şi corpuri de masă, care se înscriu în mişcarea sa giroscopică. În zona centrală a structurii, de-a lungul axei de rotaţie, se află o gaură lipsită de energie şi de masă, în formă de clepsidră. Evoluţia structurii de energie este determinată de acţiunea combinată a forţelor centrifugă şi de atracţie şi de abundenţa energiei absorbită din mediul înconjurător prin pâlniile polare ale găurii în formă de clepsidră.

Exemple de structuri de energie sânt: galaxiile, roiurile de galaxii, cicloanele tropicale, fulgerul globular, aura umană ş.a.

Electronul este particula elementară de masă.

Protonul şi neutronul sânt formaţi din ciorchini de electroni cu mişcări giroscopice unitare. Diferenţa dintre ei constă în faptul că protonul are o gaură centrală lipsită de masă şi de energie, ceea ce transformă structura sa de energie giroscopică într-o structură de energie cu acţiune şi cu mult în afara limitelor sale. Toţi atomii din univers sânt formaţi din nuclee compuse dintr-un ciorchine de protoni şi de neutroni şi din electroni care orbitează în jurul nucleelor. Ciorchinele de protoni şi de neutroni are mişcare giroscopică unitară, împreună cu structura de energie unitară formată prin înglobarea structurilor de energie ale tuturor protonilor din nucleu. La rândul lor, atomii sânt structuraţi în molecule.

Galaxia noastră, ca de altfel toate galaxiile, este o structură de energie presărată cu o puzderie de corpuri materiale (corpuri care au şi masă şi energie), aflată într-o uriaşă mişcare giroscopică în jurul propriei axe. Întregul spaţiu ocupat de Galaxie este umplut cu energie, astfel încât în fiecare punct al spaţiului acesteia, energia să corespundă energiei giroscopice a structurii de energie a Galaxiei, în conformitate cu poziţia punctului în spaţiul Galaxiei. Ca atare, atât spaţiul dintre moleculele de gaz din atmosferă cât şi spaţiul dintre electroni şi nucleu din moleculele de gaz sau de materie solidă nu este vid ci este plin cu energie corespunzătoare poziţiei şi structurii acestora: în atmosferă depinde de poziţia faţă de Pământ, Soare, Galaxie, iar în interiorul atomilor şi moleculelor depinde de structura de energie a protonilor din nucleu.

Aşa că singurul spaţiu vid de energie şi de masă din toată imensitatea Galaxiei noastre este gaura în formă de clepsidră din jurul axei de rotaţie a Galaxiei.

3  Legile fundamentale ale Universului

Evoluţia diferitelor procese ce se desfăşoară în Univers, indiferent de amploarea lor, este dirijată de următoarele legi şi principii fundamentale:

-        legea forţei de atracţie dintre mase,

-        legea forţei centrifuge,

-        legea forţei de atracţie a energiei în structura de energie şi

-        principiul corelaţiei energetice în structurile giroscopice.

Acestora li se adaugă mişcarea giroscopică – fundamentală pentru stabilitatea şi evoluţia proceselor.

Legea forţei de atracţie dintre mase, cunoscută şi ca legea gravitaţiei sau ca legea lui Newton, după numele marelui savant care a demonstrat-o pentru prima dată, este unanim recunoscută şi acceptată.

Acţiunea forţei centrifuge asupra masei de asemenea este cunoscută. Până în prezent însă nu a fost cunoscută acţiunea forţei centrifuge asupra energiei. Prin analiza mişcării giroscopice fără precesie a corpului material, a fost dovedită şi clarificată acţiunea forţei centrifuge şi asupra energiei care se află în mişcare de rotaţie. S-a dovedit că forţa centrifugă este produsă de rotaţia energiei şi acţionează atât asupra energiei cât şi asupra masei pe care energia o roteşte.

În cadrul structurilor materiale, în acţiunea asupra masei, forţa centrifugă este direct proporţională cu produsul masei cu pătratul vitezei de rotaţie liniare şi invers proporţională cu raza de rotaţie, iar în acţiunea asupra energiei este direct proporţională cu dublul energiei care se roteşte şi invers proporţională tot cu raza de rotaţie.

În cazul structurilor de energie, forţa centrifugă este o funcţie cumulativă ce creşte odată cu îndepărtarea de planul ecuatorial al mişcării giroscopice şi rămâne invers proporţională cu raza de rotaţie. Este forţa care iniţiază formarea găurii centrale lipsită de energie, în stadiul primar de formare a structurii de energie.

Legea forţei de atracţie a energiei giroscopice în structura de energie este tot o funcţie cumulativă şi, împreună cu forţa centrifugă, asigură stabilitatea, forma şi evoluţia structurii de energie. Forţa de atracţie este direct proporţională cu energia giroscopică, creşte cu depărtarea de planul ecuatorial, este invers proporţională cu raza de rotaţie şi este îndreptată de-a lungul vectorului de poziţie. Componenta ei orizontală este egală şi de sens contrar cu forţa centrifugă şi asigură stabilitatea mişcării circulare a energiei giroscopice a structurii de energie.

Atât forţa centrifugă cât şi forţa de atracţie a energiei apar, acţionează şi se menţin numai şi numai în cadrul mişcării de rotaţie a energiei, indiferent de amploarea acesteia.

Rotorul forţei de atracţie a energiei este opus rotorului forţei centrifuge şi diferenţa celor doi rotori produce o rotaţie a energiei giroscopice, în plan vertical. Forţa care produce rotaţia în plan vertical este invers proporţională cu puterea a treia a razei de rotaţie faţă de axa de rotaţie a structurii, fiind o forţă puternic regresivă care aruncă energia din jurul axei de rotaţie în afara unei găuri centrale în formă de clepsidră.  

Componenta verticală a forţei de atracţie tinde către infinit în zonele polare ale structurii de energie şi transformă pâlniile în formă de clepsidră ale găurii centrale în puternice aspiratoare de energie din mediul înconjurător structurii, energie pe care forţa regresivă produsă de diferenţa rotorilor o trimite în structura de energie.

În cadrul galaxiilor, acest aspect a fost dovedit prin observaţiile astronomice din ultima vreme, care au arătat jeturi de plasmă de-a lungul axei de rotaţie, în ambele sensuri. În mod eronat, jeturile au fost interpretate ca fluxuri de energie expulzată din galaxie. În realitate, sânt fluxuri de energie atrase de forţa de atracţie a energiei galaxiei care, aşa cum s-a arătat mai sus, tinde către infinit în zonele pâlniilor polare ale găurii centrale în formă de clepsidră. Fenomenul se produce în toate structurile de energie dar, în cazul galaxiilor, datorită colosalei forţe de atracţie a energiei acestora, jeturile atrase de pâlniile găurii centrale în formă de clepsidră sânt formate din plasmă fierbinte. Energia absorbită prin aceste jeturi este asvârlită în structura de energie, în afara găurii centrale în formă de clepsidră.

În afara găurii centrale în formă de clepsidră şi a vecinătăţii acesteia, componenta verticală a forţei de atracţie distribuie energia aspirată în toată structura, asigurând evoluţia acesteia, conform principiului corelaţiei energetice în structurile giroscopice.   

Principiul corelaţiei energetice stabileşte o strictă corelaţie între energia giroscopică a unui punct oarecare al structurii giroscopice şi poziţia punctului în cadrul structurii. O energie mai mare sau mai mică de cât cea corespunzătoare poziţiei în cadrul structurii impune fie deplasarea într-o poziţie corespunzătoare, fie o conlucrare cu poziţiile vecine.

4  Mişcarea giroscopică

Mişcarea giroscopică are proprietatea de a se autoîntreţine prin captarea de energie din mediul înconjurător.

În mişcarea giroscopică fără precesie a unui corp material, fiecărui element de masă al corpului îi corespunde o energie giroscopică strict determinată de pătratul vitezei de rotaţie unghiulare şi de pătratul razei de rotaţie (distanţei la axa de rotaţie). Corelaţia strictă a energiei giroscopice a oricărui element de masă cu poziţia sa în cadrul corpului face să-i fie pe deplin aplicabil principiul corelaţiei energetice.

Asupra fiecărui element de masă şi energiei sale giroscopice acţionează forţa centrifugă direct proporţională cu pătratul vitezei de rotaţie unghiulare şi cu raza de rotaţie.

Totodată, cum toate elementele de masă dispuse de-a lungul axei de rotaţie au energia nulă (egală cu zero), toate împreună formează o gaură centrală lipsită de energie, filiformă. Cu gaură centrală filiformă, energia giroscopică a tuturor elementelor de masă ale corpului formează o structură de energie, peste masa corpului material.

În structura de energie, pe lângă forţa centrifugă, aceeaşi ca şi pentru elementele de masă, acţionează şi forţa de atracţie a energiei, atât în interiorul corpului cât şi în imediata vecinătate din exteriorul său.

Componenta orizontală a forţei de atracţie a energiei este anihilată de forţa centrifugă. Dar componenta verticală nu este anihilată de nimic şi, în exteriorul corpului, atrage energie din mediul înconjurător. Fiind variabilă în plan vertical, nulă în planul ecuatorial şi infinită în zonele polare, absoarbe energie din mediul înconjurător prin capetele polare ale găurii filiforme. Energia captată prin gaura filiformă este distribuită în corpul giroscopic de componenta verticală a forţei de atracţie din interiorul corpului.

Astfel, corpul material cu mişcare giroscopică îşi prelungeşte rotaţia giroscopică atâta vreme cât energia captată din mediul înconjurător compensează energia consumată cu rotaţia. În acest fel se asigură atât stabilitatea cât şi evoluţia mişcării giroscopice a corpului material.

Mişcarea giroscopică a corpului material, în combinaţie şi cu o mişcare liniară, prezintă o seamă de aspecte cu efecte deosebite.

Mişcarea giroscopică cu precesie, ca urmare a faptului că este combinaţia a două mişcări giroscopice concomitente, în jurul a două axe de rotaţie diferite şi concurente, îmbogăţeşte gama aspectelor prezentate mai sus, prin aceea că:

-        Forţa centrifugă rezultantă este un vector alunecător şi, în acelaşi timp, rotitor cu 360^o, atât în plan orizontal cât şi în plan vertical.

-        Energia giroscopică a oricărui element de masă prezintă oscilaţii sinusoidale sincrone, atât în plan orizontal cât şi în plan vertical.

-        În zona latitudinii egală cu unghiul de nutaţie, unghiul format de axele de rotaţie, oscilaţiile din planul meridian sânt în cuadratură.

Mişcarea giroscopică este prezentă şi în oricare structură de energie, ca mişcare fundamentală, indiferent de mărimea structurii.

5  Timpul şi spaţiul în mişcarea giroscopică

Oricare proces sau acţiune petrecute în Univers au un început şi un sfârşit, care marchează timpul lor de desfăşurare, întinderea lor. Pe lângă timp, procesele şi acţiunile au şi un loc, un spaţiu de desfăşurare, care marchează cuprinderea lor. 

Prin urmare, oricare mişcare giroscopică, considerată ca proces sau ca acţiune, are propriul său timp, care are ca unitate perioada de rotaţie. Mişcarea giroscopică cu precesie are două unităţi de timp corespunzătoare celor două perioade de rotaţie.

Pe lângă timp, mişcarea giroscopică are şi un spaţiu de desfăşurare. Spaţiul mişcării giroscopice a corpului material este chiar spaţiul corpului şi vecinătăţile sale polare, iar spaţiul mişcării giroscopice a structurii de energie este spaţiul structurii şi vecinătăţile sale polare.

6  Căldura şi temperatura

Căldura, alături de vânt, este printre primele forme de percepere a energiei de către om, prin căldura sânului matern. Dar ce înseamnă căldura unui corp?

La nivelul atomului, căldura nu este altceva de cât energia sa, care constă în:

-        energia electronilor şi

-        energia nucleului.

La rândul ei, energia electronului se compune din

-        energia mişcării giroscopice şi

-        energia mişcării orbitale în jurul nucleului,

iar energia nucleului se compune din

-        energia mişcării giroscopice,

-        energia structurii de energie din jurul său şi

-        energia mişcării liniare cu întregul atom.

Încălzirea atomului înseamnă creşterea concomitentă a energiei tuturor particulelor sale componente, ceea ce se produce prin creşterea simultană atât a vitezelor de rotaţie unghiulare ale mişcărilor giroscopice ale nucleului şi electronilor cât şi a vitezelor mişcărilor liniare ale electronilor pe orbite.

Încălzirea nucleului se produce prin mărirea energiei structurii de energie, fapt ce are următoarele efecte:

-        măreşte viteza de rotaţie unghiulară atât a ciorchinelui de protoni şi neutroni ai nucleului cât şi a structurii de energie unitară a protonilor din nucleu;

-        măreşte forţele centrifugă şi de atracţie ale structurii de energie unitară a protonilor.

Încălzirea electronilor înseamnă

-        creşterea energiei lor giroscopice, adică creşterea vitezelor lor de rotaţie unghiulare, pe de o parte,

-        dar şi creşterea vitezelor lor de mişcare orbitală în jurul nucleului, sub acţiunea forţelor centrifugă şi de atracţie ale structurii de energie unitară a protonilor nucleului, pe de altă parte.

La rândul lor, vitezele de mişcare orbitale crescute supun electronii la o creştere suplimentară a forţelor lor centrifuge, care cresc proporţional cu pătratul vitezelor orbitale. Efectul acestei creşteri este îndepărtarea electronilor de nucleu, adică o umflare a atomului. Este cunoscutul efect de dilatare a corpurilor prin încălzire.

Din motive de stabilitate, atomii se reunesc în molecule.

De-a lungul procesului de încălzire continuă, molecula oricărui corp material trece, succesiv, prin trei stări de agregare: solidă, lichidă şi gazoasă. Traiectoriile electronilor în jurul nucleelor sânt de forma ovalelor Cassini, iar distanţa dintre nuclee este determinată de energia moleculelor.

În starea solidă, electronii celor mai depărtate straturi de nuclee se rotesc pe traiectorii care înconjoară ambele nuclee, rotindu-se în acelaşi sens.

La trecerea în stare lichidă, electronii marginali se mişcă pe traiectorii de forma fundei sau lemniscatei lui Bernoulli, ocolind ambele nuclee, dar în sensuri diferite. Această formă a traiectoriei este cauza slabei compresibilităţi a lichidelor.

La trecerea în stare gazoasă, atomii moleculei rămân în contact energetic, dar electronii fiecărui atom se rotesc în jurul propriului nucleu.

Continuarea procesului de încălzire duce mai întâi la desfacerea moleculelor în atomi separaţi, apoi la desmembrarea atomilor. Creşterea excesivă a energiei atomilor duce la creşterea forţelor centrifuge, care smulg de pe orbite mai întâi electronii şi apoi descompun şi nucleele, ba chiar şi protonii şi neutronii. Se obţine astfel aşa numita plasmă fierbinte.

În plasma fierbinte, mişcarea electronilor este haotică datorită momentelor şi direcţiilor diferite de desprindere din atomi. Electronii din plasma fierbinte, datorită energiilor mari ale atomilor din care s-au desprins, au viteze impresionante atât în mişcările giroscopice, pe care şi le menţin, cât şi în mişcările liniare în care au fost aruncaţi. De exemplu, mişcările giroscopice ating miliarde de miliarde de rotaţii pe secundă.

În mişcarea haotică a electronilor în plasma fierbinte, sânt inevitabile ciocnirile acestora: sânt ciocniri între titireze cu viteze liniare şi cu viteze de rotaţie incredibil de mari. Majoritatea ciocnirilor sânt elastice, dar, în anumite condiţii, se produc şi ciocniri plastice. Cicnirile plastice sânt de două feluri şi conduc la formarea protonilor şi neutronilor.

Cicnirea a doi electroni cu axele de rotaţie paralele, cu vitezele de rotaţie unghiulare egale şi de acelaşi sens şi cu punctele de contact în planele ecuatoriale este o ciocnire plastică ce are ca efect cuplarea celor doi electroni, care îşi continuă mişcarea giroscopică ca o sfârlează, în jurul unei axe ce trece prin punctul de contact şi este perpendiculară pe planele ecuatoriale. Prin ciocnirea sfârlezei cu un al treilea electron, în planele ecuatoriale şi în aceleaşi condiţii, se formează o morişcă giroscopică compusă din trei electroni ale căror centre sânt vârfurile unui triunghi echilateral, iar axa de rotaţie trece prin centrul triunghiului.

Tripleta giroscopică formată din trei electroni cu toate cele trei puncte de contact în planele ecuatoriale şi cu o gaură de energie în centrul său constituie structura de bază a procesului de formare a unui proton. Prin adăugarea în continuare a noi electroni cu axele de rotaţie giroscopică paralele cu axa tripletei, atât în planul ecuatorial cât şi în planul meridian, se formează un ciorchine de electroni de formă aproximativ sferică, mai alungit în zona ecuatorială, a cărui structură de energie are gaură centrală. O astfel de structură giroscopică de electroni, a cărei structură de energie are gaură centrală, are toate atributele unei structuri de energie şi acţionează şi în spaţiul din afara ciorchinelui de electroni, nu este altceva de cât cunoscutul proton.     

Ciocnirea a doi electroni care au axele de rotaţie paralele, vitezele de rotaţie unghiulare egale şi de acelaşi sens şi punctele de contact în zonele polare este o ciocnire plastică ce are ca efect cuplarea celor doi electroni în lungul aceleaşi axe de rotaţie, care îşi continuă mişcarea giroscopică sub formă liniară, ca un stâlp. Prin ciocnirea stâlpului cu alţi electroni care au axele de rotaţie paralele cu axa de rotaţie a stâlpului, lateral sau în lungul axei de rotaţie, electronii se dispun în lungul şi în jurul axei de rotaţie, astfel că formează un ciorchine de electroni de formă aproximativ sferică, mai alungit în zonele polare, fără gaură centrală, dar cu mişcare giroscopică proprie. Este cunoscuta particulă numită neutron.

În urma ciocnirilor plastice, plasma fierbinte se răceşte treptat, protonii captează în jurul lor câte un electron şi se formează o masă de atomi de hidrogen. Prin alipirea la proton a unuia sau a doi neutroni se obţin nucleele izotopilor hidrogenului, iar prin captarea a încă unui proton se obţine nucleul heliului, una dintre cele mai stabile structuri de nucleu. În continuare, pe măsură ce plasma fierbinte se răceşte, se obţin structurile nucleare şi atomice ale tuturor elementelor. Nucleele grele au ca orbitali nu numai electroni, ci şi atomi uşori.

În procesul de răcire, elementele formate parcurg stările de agregare în sens invers: din starea gazoasă trec în starea lichidă şi, apoi, în starea solidă.

Referitor la temperatura corpului material, trebuie clarificat coeficientul de căldură specifică. Temperatura unui element material fiind dată de energia sa, este evident că diferitele părţi ale moleculei au temperaturi diferite, ca urmare a faptului că au energii diferite.

La considerarea temperaturii de ansamblu a moleculei, trebuie avut în vedere un coeficient care să uniformizeze temperatura la nivelul moleculei. Este coeficientul de căldură specifică, care nu este constant ci evoluează odată cu evoluţia energetică a moleculei.

La considerarea temperaturii unei particule a moleculei, coeficientul de căldură specifică este egal cu unitatea şi trebuie luat în calcul doar dimensional.   

       

7  Galaxia

Galaxia este o structură de energie în interiorul căreia evoluează un ansamblu de corpuri materiale situate pe traiectorii stabile diferite. Fiind situate pe traiectorii stabile, pentru fiecare corp material în parte, componenta  orizontală a forţei de atracţie din partea structurii de energie şi forţa centrifugă se echilibreaza reciproc.

Dar, în afara forţelor de atracţie şi centrifugă, care se echilibrează reciproc, inclusiv prin mişcarea giroscopică a corpurilor materiale, între corpurile materiale acţionează şi forţele de atracţie reciprocă a propriilor mase. Sub acţiunea acestor forţe, corpurile materiale îşi ajustează poziţiile pe traiectoriile lor stabile, astfel încât rezultanta forţelor de atracţie să fie nulă. Această ajustare a poziţiilor tuturor corpurilor materiale din cadrul galaxiei se produce simultan pentru toate corpurile materiale, în stadiul de formare a galaxiei. După ajustarea poziţiilor corpurilor materiale, pe traiectoriile lor stabile, galaxia se comportă ca un tot unitar, ca un singur obiect, în interiorul căruia nu există tensiuni create de cauze interne.

Comportarea galaxiei ca un tot unitar trebuie coroborată cu două aspecte:

-        structura de energie are caracter cumulativ şi evoluţia ei depinde de energia primită din exterior, prin pâlniile găurii în formă de clepsidră;

-        componenta verticală a forţei de atracţie din partea energiei structurii nefiind compensată imprimă traiectoriilor circulare ale corpurilor materiale şi o mişcare treptată către planul ecuatorial al structurii. Datorită acestei mişcări, forma galaxiei se modifică în evoluţia sa, de la forma aproximativ sferică la o formă lenticulară.

Multitudinea de aspecte sub care se prezintă galaxiile prin telescoapele astronomilor este dată de stadiile diferite în care ele se află la momentul actual.

În contrast cu aspectul unitar al galaxiei, zona ei centrală este animată de forţa care produce gaura centrală lipsită de energie şi în formă de clepsidră.

În preajma axei de rotaţie, energia giroscopică este supusă simultan la două mişcări de rotaţie circulare, în planuri ortogonale: una în planul orizontal, în jurul axei de rotaţie, şi una în planul vertical, în jurul unei axe proprii. Forţa centrifugă produsă de mişcarea circulară din planul orizontal, planul paralel cu planul ecuatorial, este anihilată de componenta orizontală a forţei de atracţie. În schimb, forţa centrifugă produsă de mişcarea circulară din planul meridian nu este anihilată şi aceasta imprimă energiei giroscopice o mişcare direcţionată în sus şi în sensul îndepărtării de axa de rotaţie. Această mişcare crează, în jurul axei de rotaţie a galaxiei, gaura în formă de clepsidră şi lipsită complet de energie şi de masă.

Pe lângă crearea găurii în formă de clepsidră din jurul axei de rotaţie, forţa centrifugă din planul meridian acţionează şi în afara acesteia. Forţa centrifugă din planul meridian deşi este o forţă puternic regresivă, fiind invers proporţională cu puterea a treia a distanţei la axa de rotaţie, în vecinătatea găurii în formă de clepsidră este o forţă puternică şi modelează structura de energie în partea sa centrală.

În planul ecuatorial al galaxiei, forţa centrifugă din planul meridian este nulă. Prin urmare, în planul ecuatorial, traiectoria unui corp material, în jurul axei de rotaţie şi în vecinătatea găurii centrale în formă de clepsidră, va fi de formă circulară. Dar cum centrul galaxiei este gol şi de masă şi de energie, existenţa unui singur corp material pe traiectoria circulară în jurul axei de rotaţie nu-i asigură acestuia stabilitatea pe traiectorie şi, sub atracţia maselor celorlalte corpuri din galaxie, va fi nevoit să părăsească traiectoria şi să-şi găsească alt loc în cadrul galaxiei. Prin urmare, condiţia necesară şi suficientă ca un corp material să se afle pe o traiectorie circulară în jurul axei de rotaţie, în planul ecuatorial şi în vecinătatea găurii centrale în formă de clepsidră, este ca să se afle în dublură cu un alt corp material, în poziţii diametral opuse şi de aceeaşi masă, formând împreună o stea dublă al cărui centru de masă să coincidă cu centrul galaxiei. Viteza de rotaţie unghiulară a aştrilor care formează steaua dublă în planul ecuatorial al galaxiei este aceeaşi cu viteza de rotaţie unghiulară a galaxiei.

În afara planului ecuatorial al galaxiei, forţa centrifugă din planul meridian nu numai că este diferită de zero, dar are valori mari, invers proproţionale cu cubul distanţei la axa de rotaţie. Prin urmare, traiectoria unui corp material aflat în afara planului ecuatorial şi în vecinătatea găurii centrale în formă de clepsidră nu va mai fi paralelă cu planul ecuatorial, ci va avea o înclinaţie faţă de acesta, o semiperioadă aflându-se deasupra planului ecuatorial iar cealaltă semiperioadă fiind sub planul ecuatorial. Ca şi în cazul precedent, pe aceeaşi traiectorie nu se poate afla un singur astru, un singur corp material, ci o stea dublă formată din două corpuri materiale de mase identice şi dispuse în poziţii diametral opuse. Şi nu numai atât, în acest caz, viteza de rotaţie a stelei duble pe traiectoria oblică va fi mai mare de cât viteza de rotaţie a galaxiei.

Şi aceste aspecte referitoare la centrul galaxiei sânt dovedite de observaţiile astronomice din ultima vreme.

Astfel, în contrast cu aspectul oferit de ansamblul galaxiei, de rotaţie unitară şi sincronă a unei structuri în care corpurile materiale îşi menţin neschimbate poziţiile unele faţă de altele, centrul galaxiei cuprinde un mic mozaic de stele duble care, cu viteze mult mai mari şi cu traiectorii înclinate, se fugăresc una pe alta.

8  Sistemul planetar

La formarea de sisteme planetare în jurul unor aştri ai galaxiei, rolul determinant îl au forţele de atracţie dintre mase, ca forţe locale, forţele galactice, de atracţie a energiei şi centrifugă, fiind aproximativ identice atât pentru aştri cât şi pentru planete. Cum liniile echipotenţiale din jurul unui corp gravitaţional sânt circulare, un singur astru nu poate avea de cât sateliţi cu traiectorii circulare şi fără mişcări giroscopice. Pentru formarea unui sistem planetar sânt necesari doi aştri, cu dispunere apropiată în cadrul galaxiei, care să formeze o stea dublă.

Cu cei doi aştri în focare, masele din zona lor se concentrează în planete care se rotesc pe traiectorii de forma ovalelor lui Cassini, formând împreună un sistem planetar. Cum forţele de atracţie ale aştrilor din focare nu sânt complet compensate de forţa centrifugă, rezultanta lor produce un moment de rotaţie asupra planetei, care capătă o mişcare giroscopică proprie. Perioada de rotaţie orbitală şi viteza unghiulară de rotaţie orbitală sânt constante, iar variaţia vitezei liniare de rotaţie orbitală de-a lungul orbitei este consecinţa variaţiei razei de curbură. Mişcarea giroscopică proprie a planetei crează, peste aceasta, prin energia giroscopică a fiecărui element de masă, o structură proprie de energie.

Forţa de atracţie a energiei galaxiei acţionează asupra planetei astfel:

-        Componenta orizontală este complet echilibrată de forţa centrifugă a rotaţiei energiei planetei, împreună cu energia întregului sistem planetar, în jurul axului galaxiei.

-        Componenta verticală nu este echilibrată şi acţionează asupra structurii de energie giroscopică a planetei, împingând-o spre planul ecuatorial al galaxiei. Această nouă forţă se adaugă forţelor care au creat şi întreţin mişcarea giroscopică a planetei şi, ca rezultat combinat al tuturor, planul ecuatorial al planetei este înclinat faţă de planul orbital şi, odată cu el, este înclinată şi axa rotaţiei giroscopice a planetei. Astfel, mişcarea giroscopică devine o mişcare giroscopică cu precesie, unghiul de nutaţie fiind cu atât mai mare cu cât planeta este mai depărtată de focare.

Prin urmare, parametrii mişcării giroscopice cu precesie sânt caracteristici şi proprii fiecărui oval Cassini în parte.

Să observăm că situaţia concretă din sistemul nostru solar confirmă că traiectoriile planetelor sânt curbe de forma ovalelor lui Cassini, deoarece toate planetele

-        se rotesc în jurul Soarelui pe traiectorii de formă ovală,

-        au viteze diferite, care se repetă periodic de-a lungul ovalelor,

-        periheliul este mai apropiat de Soare decât afeliul,

-        au mişcări giroscopice cu precesie,

-        au unghiul de nutaţie crescător cu depărtarea de Soare. (Neptun are J = 90^o).

Pe baza distanţelor Pământului faţă de Soare la periheliu şi la afeliu, a fost calculată distanţa dintre focare şi masa astrului cu care Soarele face stea dublă şi au fost obţinute următoarele valori:

-        distanţa dintre focare este de aproximativ 60 de ori distanţa Pământ – Soare, iar

-        masa astrului coechipier al Soarelui ca stea dublă este de circa 60 de ori masa Soarelui.

Am dat acestui astru, coechipier al Soarelui, numele de Dacia, în cinstea ţării mele şi a limbii dace, pe care o vorbesc şi în care am scris acest studiu, vechi de peste zece mii de ani.

Faptul că astrul Dacia n-a fost observat până acum, deşi se află aci la 60 de unităţi astronomice faţă de Soare, pe direcţia Soare – Pământ la afeliu, dovedeşte că acesta este o stea mai veche de cât Soarele, cu temperatura la suprafaţă mult mai mică şi cu o emisie slabă de lumină.

Existenţa astrului Dacia însă este dovedită din plin de realitatea sistemului nostru planetar şi chiar de ciclicităţile climatice şi magnetice ale Pământului. Tocmai rotaţia proprie a celor doi aştri, ca stea dublă, unul în jurul celuilalt, este cauza atât a schimbării polarităţii câmpului magnetic terestru cât şi a ciclicităţii glaciaţiunilor.

Dacă două planete au traiectoriile pe ovale Cassini apropiate iar masa uneia este mult mai mică de cât a celeilalte, la ajungerea lor pe poziţii paralele, dacă forţa de atracţie reciprocă dintre masele lor este complet compensată de forţa centrifugă a planetei mai mici, aceasta devine satelit al planetei mai mari. Traiectoria satelitului este circulară şi forţele de atracţie şi centrifugă se anihilează reciproc, de-a lungul întregii rotaţii, astfel că mişcarea satelitului nu este însoţită de o mişcare giroscopică în jurul propriei axe.

Sensul de rotaţie al satelitului în jurul planetei depinde de poziţia lor iniţială pe ovalele Cassini:

-        dacă traiectoria satelitului a fost exterioară planetei, sensul de rotaţie este direct;

-        dacă traiectoria satelitului a fost interioară planetei, sensul de rotaţie este retrograd.

O planetă poate avea sateliţi cu sensuri de rotaţie diferite.

Cunoaştem, până în prezent, planetele care se rotesc, pe ovale, în jurul Soarelui: Mercur, Venus, Pământul, Marte, centura de asteroizi dintre Marte şi Jupiter, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi Pluto. Nu cunoaştem încă, dar în mod cert există şi planete care se rotesc, pe ovale, în jurul astrului Dacia.

De asemenea, cunoaştem o serie de planete care se rotesc pe ovale ce înconjoară ambii aştri (ambele focare – Soarele şi Dacia). Aceste planete sânt cunoscute sub denumirea de comete cu perioadă de rotaţie mare.

La rândul lor, planetele mari din jurul Soarelui formează, împreună cu Soarele, subsisteme planetare proprii, planetele fiind un focar, iar Soarele fiind al doilea focar. Planetele acestor subsisteme înconjoară ambele focare şi sânt aşa numitele familii de comete ale planetelor Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun.

9  Viaţa

Viaţa s-a format în apă, din fotonii razelor solare. Fotonii au fost prezentaţi mai sus, este cazul să fie prezentată şi molecula de apă.

Molecula de apă este prezentată, în literatura de specialitate, ca fiind formată dintr-un atom de oxigen şi doi atomi de hidrogen dispuşi sub un unghi de 105^o. O moleculă astfel descrisă nu poate fi stabilă, în contrast cu deosebita stabilitate dovedită, în realitate. Ca atare, molecula de apă este formată din doi atomi de oxigen dispuşi pe aceeaşi axă, iar în planul mediator al acesteia sânt dispuşi patru atomi de hidrogen, în cruce, pe două axe perpendiculare.

Electronii atomilor de hidrogen dispuşi pe aceeaşi axă se rotesc pe o fundă (lemniscată), ocolind ambele nuclee în sensuri diferite. La fel şi atomii celorlalţi doi atomi de hidrogen se rotesc pe o altă fundă, ocolind propriile nuclee în sensuri diferite. Unghiul la centru al fiecărei funde fiind de 90^o, cele două funde ale electronilor atomilor de hidrogen acoperă complet zona centrală a planului în care aceştia sânt dispuşi.

Electronii atomilor de oxigen se rotesc şi ei pe o fundă situată într-un plan perpendicular pe planul fundelor pe care se rotesc electronii atomilor de hidrogen. Astfel, structurile de energie ale atomilor de oxigen şi structurile de energie ale atomilor de hidrogen sânt dispuse în plane ortogonale, formând patru cadrane. În masa lichidă, moleculele de apă se dispun în aşa fel încât cadranele 1şi 3 sau 2 şi 4 ale moleculelor vecine au acelaşi plan bisector.

Fotonul care cade pe suprafaţa apei, în funcţie de locul şi unghiul de cădere, este fie reflectat fie pătrunde în interiorul stratului de apă. Străbătând structurile de energie ale atomilor moleculelor de apă, fotonul îşi pierde din energie şi viteza de rotaţie unghiulară a mişcării sale giroscopice devine comparabilă cu cea a structurilor de energie ale moleculelor de apă din vecinătatea în care a ajuns. În această situaţie, fotonul se fixează între două molecule de apă, cu planul ecuatorial al structurii sale de energie dispus în planul bisector al cadranelor 1 şi 3 sau 2 şi 4 ale moleculelor de apă vecine.

Structura de energie a fotonului fixat între două molecule de apă, având caracter cumulativ, creşte pe măsură ce este alimentată cu alţi fotoni şi ajunge să cuprindă cele două molecule de apă vecine, formând astfel un germene de viaţă capabil să se dezvolte.

Germenele de viaţă, cu structura de energie suficient de puternică, prin captarea a doi atomi de carbon dispuşi simetric şi în afara moleculelor de apă, se transformă într-o structură independentă, în care electronii exteriori ai atomilor de carbon înconjoară toată structura. Această structură este sâmburele de viaţă.

Prin creşterea structurii de energie creată de fotoni astfel încât să cuprindă trei sâmburi de viaţă, aceasta devine elementul de viaţă, care este capabil să se dezvolte şi să se înmulţească prin divizare, datorită atomilor de carbon. Structura elementului de viaţă constă din 4 atomi de carbon, 12 atomi de oxigen şi 24 atomi de hidrogen şi se regăseşte în tot ce este viu.

În dezvoltarea sa, elementul de viaţă formează lanţuri şi, prin captarea şi a altor atomi, formează primele forme incipiente de viaţă, cărora le sânt proprii capacităţile de supravieţuire, de învăţare, de înmulţire şi de adaptare la mediu.

Dezvoltarea a continuat până la apariţia de forme compuse din diverse elemente de viaţă, cu funcţii diferite. Pentru a constitui o unitate, un întreg, aceste forme şi-au creat o structură de energie exterioară acoperitoare. S-a ajuns astfel la organismele unicelulare.

       

10  Raţiunea şi credinţa în Dumnezeu

Până la apariţia organismelor unicelulare, dezvoltarea formelor de viaţă a fost naturală, dar haotică, nedirijată. Apariţia organismelor unicelulare, cu structuri de energie unice şi acoperitoare pentru întreaga celulă, a creat premisele trecerii la o dezvoltare dirijată.

Pe această treaptă, a intervenit Dumnezeu şi, printr-o structură de energie globală, terestră, a implementat programul de evoluţie a vieţii în toate organismele unicelulare, simultan. Acest program de evoluţie, transmisibil şi urmaşilor, a dirijat evoluţia vieţii terestre până în prezent şi o va dirija cât va exista viaţă pe tera. Programul implementat de Dumnezeu este codul genetic.

Cum orice program este destinat unui scop sau chiar mai multor scopuri, este firesc să căutăm să desluşim şi scopul codului genetic, scopul divin. Pentru aceasta, trebuie privit ansamblul evoluţiei trecute.

În primul rând, se remarcă o evoluţie continuu ascendentă, până la apariţia omului. Au fost evoluţii de la o specie la alta, au fost evoluţii în cadrul speciilor, dar altă specie superioară omului n-a mai apărut.

În al doilea rând, se remarcă o diferenţiere a modului de înmulţire:

-        prin organe diferite, la plante, şi

-        prin indivizi de sexe diferite, în lumea animală.

Înmulţirea prin indivizi de sexe diferite impune ca unitatea biologică a unei specii cu un asemenea mod de înmulţire să nu mai fie individul ci perechea de indivizi de sexe diferite.

În al treilea rând, se remarcă degenerarea urmaşilor care provin din înmulţirea dintre indivizi rude de sânge.

În al patrulea rând, se remarcă faptul că puiul de om nu este om prin naştere, ci devine om numai ca urmare a creşterii în familie, între oameni.

Toate aceste remarci conduc la concluzia că scopul programului implementat prin codul genetic nu este omul, ci un anumit produs al activităţii umane care, realizat în cadrul activităţii sociale, să se poată detaşa de corpul uman, la decesul acestuia.

 Un asemenea produs este raţiunea umană, sau sufletul uman cum îl numesc dacii, care, la decesul corpului uman, dacă corespunde criteriilor stabilite de Dumnezeu prin acelaşi program, merge şi se încadrează ca element al Raţiunii Universale, păstorită de Dumnezeu. Locul sufletului uman este structura de energie numită aură.

Această evoluţie, descrisă foarte succint, în câteva fraze, este ilustrată schematic, în figura 1.

Figura 1. Evoluţia materiei şi evoluţia viului spre raţiune, conform programului creat de Dumnezeu.

Din figura 1, se observă că evoluţia viului este doar o buclă a evoluţiei materiei, ce se produce doar într-o anumită etapă a evoluţiei acesteia, şi că viul, prin finalul evoluţiei sale, diminuează energia materiei. Energia conţinută în Raţiunea Universală este scoasă din ciclurile de evoluţie a materiei.

Ca sufletul să tindă spre Raţiunea Universală, care dăinuie veşnic, peste structurile materiale, omul trebuie să-şi trăiască viaţa cu credinţă în Dumnezeu, să caute să intuiască criteriile stabilite de Dumnezeu prin programul genetic şi să-şi trăiască viaţa în lumina acestor criterii, care nu pot admite ca un om să facă rău altui om, conform caracterului său social.

... Şi cum să nu amintim cu mândrie şi să aducem un binecuvântat omagiu poporului dac care, cu peste zece mii de ani în urmă, singurul dintre popoarele lumii, a intuit existenţa lui Dumnezeu şi a crezut în Dumnezeu, a intuit şi a crezul în nemurirea sufletului şi şi-a orânduit viaţa şi societatea în lumina acestor credinţe.

11   Societatea umană

Premisele societăţii umane sânt: existenţa indivizilor de sexe diferite, necesitatea supravieţuirii ambelor sexe şi caracterul predeterminat social al omului.

Istoria omenirii a fost împărţită în trei epoci: sălbăticia, barbaria şi civilizaţia.

Dacă avem în vedere criteriile morale, denumirile epocilor sânt neadecvate, pentru că cea mai morală societate a fost ginta, cuprinsă în epoca barbariei, iar cea mai imorală societate este societatea din întreaga epocă a civilizaţiei, înţesată de războaie, jafuri, crime şi ucideri în masă care, culmea, sânt glorificate iar făptuitorii consideraţi eroi. Pe criterii morale, o împărţire mai adecvată ar fi: epoca micilor societăţi, epoca ginţii şi epoca barbariei şi desfrâului.

În afară de componenta morală, societatea umană poate fi analizată pe baza celor două componente sociale fundamentale: forţele de producţie şi relaţiile de producţie. La acestea trebuie adăugată legea concordanţei relaţiilor de producţie cu forţele de producţie.

Forţele de producţie reprezintă componenta de progres şi de dezvoltare continuă şi neîntreruptă a societăţii, care asigură supravieţuirea, posibilităţile şi căile de învăţare, perpetuarea speciei şi adaptarea la condiţiile de mediu în continuă schimbare. Forţele de producţie se bazează pe capacitatea umană de a învăţa, de a analiza, de a înţelege cele analizate şi de a găsi soluţii adecvate în situaţia dată, la problemele ivite. Dezvoltarea forţelor de producţie, materiale şi umane, este neîntreruptă şi continuu ascendentă şi constituie principala pârghie a progresului tehnic şi social.

În schimb, releţiile de producţie au un număr limitat de posibilităţi, care sânt determinate de forma de organizare socială. Din această cauză, parcurgerea diferitelor forme de organizare sociale, şi ele limitate, nu poate evita ciclicitatea. Dar, având în vedere progresul continuu al forţelor de producţie, ciclicitatea relaţiilor de producţie nu trebuie înţeleasă ca o repetare, ci ca o reluare la un alt nivel şi în cu totul alte condiţii.

Relaţiile de producţie constituie latura conservatoare a societăţii umane şi ele nu se schimbă de cât atunci când contradicţia dintre forma lor şi gradul de dezvoltare a forţelor de producţie este flagrantă, când relaţiile de producţie devin o frână a dezvoltării sociale. Forma de schimbare a relaţiilor de producţie poate fi bruscă, aşa-zisa cale revoluţionară, sau lentă, realizată pas cu pas, în funcţie de gradul de conştientizare a claselor şi păturilor sociale. Dar aducerea relaţiilor de producţie în concordanţă cu forţele de producţie este o necesitate cerută de legea concordanţei dintre cele două componente fundamentale ale societăţii umane.

Cum de la destrămarea gintei, în cadrul epocii „civilizaţiei”, instaurată şi evoluată până în prezent, s-au parcurs toate formele posibile de relaţii sociale, este strict necesar ca viitoarea formă de relaţii sociale să reia relaţiile sociale existente pe vremea gintei, evident, la un alt nivel. Este concluzia la care a ajuns şi Lewis H. Morgan, cu un secol şi jumătate în urmă:

„Democraţie în administraţie, frăţie în societate, egalitate în drepturi, educaţia tuturor, vor inaugura prima treaptă superioară a societăţii, o vor duce continuu pe drumul experienţei, raţiunii şi ştiinţei. Noua societate va fi o reînviere – sub o formă mai înaltă însă – a libertăţii, egalităţii şi frăţiei din vechile ginţi”.     

Scepticilor, le amintim un fapt al acestor zile: Pentru a combate pe insurgenţii islamici din Irak şi Siria, Statele Unite, care au cea mai puternică forţă militară contemporană şi care au înarmat şi încurajat iniţial pe islamişti, acum se tem să trimită forţe terestre împotriva lor şi acţionează numai din aer. De ce? Pentru că nu au încredere în proprii soldaţi!?  

Instaurarea noii epoci a început cu evenimentele de la Kiev şi din Crimeea, din 2014.

 *     *     *

Steua dublă Soarele – Dacia şi sistemul planetar

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articolul „Steua dublă Soarele – Dacia şi sistemul planetar” prezintă, pentru comunicare, rezultatele studiului  Structură şi evoluţie al autorului, care demonstrează existenţa unui astru necunoscut ce formează o stea dublă cu Soarele, numit Dacia. Steaua dublă Soarele – Dacia a format sistemul planetar în care planetele au traiectorii de forma ovalelor lui Cassini, au mişcare giroscopică cu precesie cu parametrii proprii fiecărui oval, sateliţii planetelor  au traiectorii circulare în sens direct sau retrograd şi nu au mişcare giroscopică, iar cometele au traiectorii de forma ovalelor lui Cassini. Distanţa Soarele – Dacia este de numai 60 UA (unităţi astronomice), parcursă de lumină în circa 8 ore.

În plus faţă de studiul „Structură şi evoluţie”, s-a adăugat paragraful „Contradicţiile mişcării eliptice”.

Cuprins:

1   Contradicţiile mişcării eliptice

2   Condiţiile de stabilitate a traiectoriei unei planete

3   Ovalele lui Cassini

4   Mişcarea giroscopică a plnetelor

5   Sateliţii planetelor

6   Realitatea sistemului solar

7   Câteva aspecte previzibile ale astrului necunoscut

8   Scurtă descriere a sistemului nostru planetar. Cometele

9   Parametrii mişcării orbitale pe traiectorii de tipul ovalelor Cassini

10   Denumirea astrului necunoscut

1   Contradicţiile mişcării eliptice

De-a lungul multor mii de ani, oamenii au considerat că Soarele se roteşte în jurul Pământului, luând mişcarea sa aparentă pe bolta cerească, drept reală.  De câteva sute de ani, de la Copernic şi Galilei încoace, se consideră că atât Pământul cât şi celelalte planete ale sistemului solar se rotesc în jurul Soarelui. Ba mai mult, prin calcule şi măsurători astronomice, s-a stabilit că forma traiectoriilor de mişcare în jurul Soarelui este de elipsă.  

În [1], la planetă, se arată că „... Toate planetele prezintă mişcări de revoluţie în jurul Soarelui pe orbite aproximativ eliptice, conform legilor lui Kepler”, la Legile lui Kepler, prima lege afirmă că „planetele descriu orbite în formă de elipsă în jurul Soarelui, care ocupă unul din focarele acesteia”, iar la sistem solar se spune că „... În interiorul acestui sistem toate mişcările sînt determinate de forţa de atracţie preponderentă a Soarelui, celelalte forţe exercitate de corpuri mai mici având ca efect doar perturbaţii ale mişcărilor”.

Prin urmare, traiectoria unei planete este sub formă de elipsă, iar forţa principală care produce mişcarea eliptică a planetei este forţa de atracţie dintre Soare şi planetă, Soarele aflându-se într-unul dintre focarele elipsei.

În [2], elipsa este definită astfel: „... Este locul geometric al punctelor pentru care suma distanţelor la două puncte fixe (numite focare) este constantă”.  

Conform citatelor din [1], prezentate mai sus, unul din focarele elipsei este liber de orice masă şi, ca atare, nu influenţează mişcarea planetei. Dar, conform citatului din [2], orice punct al traiectoriei este legat, printr-o relaţie strictă, cu ambele focare. Cum între planetă şi Soarele aflat în unul dintre focarele elipsei, există o relaţie cunoscută sub numele de ²atracţia universală², considerată cauza mişcării planetelor în jurul Soarelui, în mod similar ar trebui să existe o mărime fizică, un principiu, care să lege planeta şi de al doilea focar, nu oricum, ci astfel încât suma distanţelor la cele două focare să rămână constantă. Şi, chiar mai mult decât atât, dacă între planetă şi al doilea focar trebuie să existe o relaţie, este evident că şi în al doilea focar trebuie să se afle ²ceva², pentru că nu poate exista o relaţie între o planetă şi nimic.

Nefiind pusă în evidenţă nici o legătură între planete şi al doilea focar al elipselor şi nici că în al doilea focar ar exista ceva, este evident că ideea traiectoriilor în formă de elipsă este eronată.

Pe de altă parte, să remarcăm că traiectoriile planetelor sistemului solar sânt stabile şi sânt parcurse de planete cu o periodicitate constantă.

Ori traiectoria stabilă în jurul unui corp central este de formă circulară, corespunzătoare unei linii echipotenţiale, aşa cum este traiectoria Lunii în jurul Pământului.

Din această dilemă se iese, după cum se remarcă şi în citatul de mai sus, preluat din [1], de la sistemul solar, prin admiterea faptului că traiectoria eliptică a planetelor este rezultatul şi a influenţei altor mase, în afara masei corpului central.

Fără a mai insista şi asupra altor deficienţe ale actualei teorii a sistemului solar, începem analiza ansamblului planetar cu analiza condiţiilor de stabilitate a traiectoriei unei planete. 

2   Condiţiile de stabilitate a traiectoriei unei planete

Fie corpurile de mase M₁ şi M₂, dispuse la distanţa 2a, ca în figura 1. 

Figura 1

În câmpurile lor de atracţie, se află corpul de masă M. Corpul M are masa mult mai mică decât masa corpurilor M₁ şi M₂, adică M < M₁ şi M < M₂ şi notăm cu M, M₁, M₂ şi centrele lor.

Pentru determinarea traiectoriei stabile a corpului M, considerăm un sistem de coordonate cu originea 0 la jumătatea distanţei dintre punctele M₁ şi M₂ şi notăm cu a distanţele 0M₁ şi 0M₂. De asemenea, notăm cu r₁ distanţa dintre corpurile M şi M₁, cu r₂ distanţa dintre corpurile M şi M₂ şi cu r distanţa corpului M la originea sistemului de coordonate 0.

Corpul M se află sub influenţa simultană a forţelor de atracţie F_a1, din partea corpului M₁, şi F_a2, din partea corpului M₂.

Este evident că forţele F_a1 şi F_a2 nu sânt în echilibru şi ne propunem să aflăm

-        în ce condiţii se poate asigura o mişcare stabilă a corpului M, atât faţă de corpul M₁ cât şi faţă de corpul M₂ şi

-        ce formă trebuie să aibă această mişcare stabilă.

Cum rezultanta forţelor F_a1 şi F_a2 este diferită de zero, la echilibrarea mişcării corpului M trebuie să contribuie încă o forţă internă a acestuia. Această forţă internă trebuie sa fie, în principiu,  opusă rezultantei forţelor F_a1 şi F_a2. Corpul M nu poate genera o asemenea forţă internă, decât sub forma forţei centrifuge, adică traiectoria sa trebuie să fie a unei mişcări de rotaţie. Mişcarea de rotaţie poate fi executată fie în jurul corpului M₁ sau în jurul corpului M₂, fie pe o traiectorie care să le împresoare pe ambele.

Prin urmare, corpul M poate avea o mişcare stabilă, sub influenţa concomitentă a corpurilor M₁ şi M₂, numai în situaţia în care mişcarea sa este o mişcare de rotaţie în jurul unuia dintre cei doi factori de influenţă, corpul M₁ sau M₂, sau în jurul ambilor factori.

Să admitem rotaţia corpului M în jurul corpului M₁. Forţa centrifugă creată de mişcarea de rotaţie în jurul corpului M₁ este exprimată prin cunoscuta relaţie

F_c  = Mv²r₁/(r₁)² = Mw²r₁,       (1)

unde v este viteza liniară de rotaţie, w = omega este viteza unghiulară de rotaţie, iar r₁ este raza de curbură a traiectoriei pe care se roteşte corpul M.

Forţa centrifugă creată de mişcarea de rotaţie a corpului M în jurul corpului M₁, exprimată prin relaţia (1), trebuie să echilibreze rezultanta forţelor F_a2, cu care corpul M₂ atrage corpul M, şi F_a1, cu care corpul M₁ atrage corpul M.

Am folosit termenul de “echilibrare” a rezultantei forţelor F_a1 şi F_a2, deoarece nu este vorba de stabilire a egalităţii dintre rezultantă şi inversa forţei centrifuge F_c a corpului M, ci de o compensare variabilă a acţiunii celor două forţe.

Să ne reamintim că, în cazul mişcării circulare, viteza liniară de rotaţie este uniformă ca rezultat al egalităţii forţelor centrifugă şi centripetă şi orientării lor în sensuri opuse, ceea ce face ca forţele centripetă şi centrifugă să se compenseze reciproc, total şi pe toată durata mişcării de rotaţie, fapt posibil deoarece forţa de atracţie este unică şi provine dintr-o singură sursă.

O asemenea compensare reciprocă şi totală, pe durata întregii mişcări de rotaţie a corpului M, nu este posibilă în cazul de faţă, adică în cazul prezenţei simultane a câmpurilor de atracţie ale corpurilor M₁ şi M₂.

În cazul pe care îl analizăm, corpul M suferă influenţa simultană a două forţe orientate către două centre diferite, M₁ şi M₂. În această situaţie, forţa centrifugă F_c, dezvolatată prin rotirea corpului M, nu poate compensa integral rezultanta forţelor de atracţie F_a1 şi F_a2, pe toată traiectoria mişcării de rotaţie a corpului.

Odată cu mişcarea corpului M pe traiectoria sa de rotaţie, se rotesc şi forţele F_a1 şi F_a2, dar rotirea acestora se produce cu unghiuri diferite atât una faţă de alta cât şi de la o poziţie la alta a corpului M. Simultan cu rotirea forţelor de atracţie, se produce şi rotirea razei de curbură a traiectoriei de rotaţie a corpului M, deci se produce şi rotirea forţei centrifuge F_c, de asemenea, cu unghiuri de rotaţie diferite de la o poziţie la alta a corpului M şi cu unghiuri diferite şi faţă de forţele F_a1 şi F_a2.

Astfel, de la o poziţie la alta a corpului M, pe traiectoria sa de rotaţie, se modifică continuu configuraţia forţelor de atracţie F_a1 şi F_a2 şi forţei centrifuge F_c, prin modificarea continuă şi nu în aceeaşi proporţie, atât a mărimilor cât şi a direcţiilor acestora.

Efectul modificărilor continue ale mărimilor şi direcţiilor forţelor de atracţie F_a1 şi F_a2 şi forţei centrifuge F_c este modificarea continuă a mărimii şi direcţiei vitezei liniare de rotaţie v, de-a lungul traiectoriei corpului M.

Totodată, condiţia de stabilitate a traiectoriei de rotaţie a corpului M impune ca mişcarea acestuia să fie periodică, adică să se repete identic de la o periadă la alta. Aceasta înseamnă ca întreaga configuraţie a forţelor de atracţie F_a1 şi F_a2 şi a forţei centrifuge F_c să se repete de la o perioadă de rotaţie la alta, în fiecare punct (poziţie) a traiectoriei, adică traiectoria corpului M trebiue să fie o curbă închisă, iar lucrul mecanic efectuat de corpul M de-a lungul traiectoriei să fie nul. Cu alte cuvinte, curba descrisă de traiectoria corpului M, în câmpurile potenţiale ale maselor M₁ şi M₂, trebuie să fie o linie echipotenţială.

3   Ovalele lui Cassini

Conform [3], la cîmp gravitaţional (sau gravific), potenţialul gravitaţional al unui corp de masă M, la distanţa r, este exprimat prin relaţia

V = GM/r,       (2)

unde G este constanta atracţiei universale.

Potenţialul gravitaţional cumulat în centrul corpului M este suma potenţialelor V₁ şi V₂, notat cu V_ep:

V_ep = GM₁/r₁ + GM₂/r₂.           (3)

Pentru ca traiectoria corpului M să fie o linie echipotenţială, în centrul corpului M, de-a lungul întregii triectorii, potenţialul gravitaţional cumulat trebuie să fie constant, adică

V_ep = GM₁/r₁ + GM₂/r₂ = const.          (4)

Din condiţia (4), rezultă

V_ep = G(r₂M₁ + r₁M₂)/r₁r₂ = const.      (5)

Cum mărimile G, M₁, şi M₂ sânt toate constante, condiţia (5) implică condiţia

r₁r₂ = const.     (6)

din care rezultă, implicit, şi condiţia

r₂M₁ + r₁M₂ = const.   (7)

Conform [4], paragraful 85, condiţia (7) caracterizează funcţia numită “ovalele lui Cassini” şi, la rândul ei, implică condiţia ca produsul distanţelor r₁ şi r₂ la cele două focare M₁ şi M₂ să fie constant şi egal cu b², adică

r₁r₂ = b².          (8)

Produsul distanţelor r₁ şi r₂, exprimate în funcţie de parametrii r, a şi j, în triunghiurile M0M₂ şi M0M₁, figura 2, conduc la ecuaţia în coordonate polare

r⁴ – 2a²r²cos2(fi) + a⁴ – b⁴ = 0.  (9)

Figura 2. Ovalele lui Cassini

Funcţia ovalelor lui Cassini, figura 2, are trei forme de reprezentare grafică, în funcţie de parametrii a şi b.

Primul tip de reprezentare, sub forma unui oval care împresoară ambele focare M₁ şi M₂, curba 1 pe figura 2, se obţine pentru condiţia

a² < b².                        (10)

Al doilea tip de reprezentare, sub formă de fundă, numită şi “lemniscata lui Bernoulli”, curba 2 pe figura 2, se obţine pentru condiţia

a = b.               (11)

În fine, al treilea tip de reprezentare, sub forma a două ovale separate, câte un oval în jurul fiecărui focar M₁ şi M₂, curbele 3 pe figura 2, se obţine pentru condiţia

a² > b².                        (12)

În [5], pag. 106, ecuaţia (9) este dată, în coordonate carteziene, sub forma

(x² + y²)² – 2a²(x² – y²) = b⁴ – a⁴.        (13)

Astfel, am ajuns la concluzia că traiectoria corpului M, ca planetă a corpului M₁, este o curbă închisă de tipul ovalelor lui Cassini.

Atât în coordonate polare cât şi în coordonate carteziene, ecuaţiile (9), respectiv (13), sânt determinate dacă se cunosc parametrii a şi b.

Parametrul a este semidistanţa M₁M₂ dintre centrul corpului M₁ şi centrul corpului M₂, adică

a = M₁M₂/2.    (14)

Parametrul b se determină din relaţiile (8) şi (5) şi se obţine

b² = G(r₂M₁ + r₁M₂)/V_ep .        (15)

Întorcându-ne la figura 2, observăm că, la suprapunerea centrului M peste axa y, se realizează egalitatea

r₁ = r₂ ,             (16)

şi, având în vedere şi relaţia (8), egalitatea (15) devine

r₁r₂ = G(M₁ + M₂)r₂/V_ep,         (17)

din care, evident, rezultă relaţia

b² = r₁r₂ = [G(M₁ + M₂)/V_ep]² .           (18)

Rezultă că parametrul b este determinat atât de masele M₁ şi M₂ cât şi de potenţialul curbei echipotenţiale pe care se află corpul M.

În funcţie de raportul dintre parametrii a² şi b², conform relaţiilor (10), (11) şi (12), traiectoria corpului M va avea una dintre reprezentările 1, 2 sau 3 din figura 2, adică se va roti fie împresurând ambele focare M₁ şi M₂, fie numai în jurul unuia dintre focare.

4   Mişcarea giroscopică a plnetelor

Referitor la planetele în sine, mai trebuie remarcate câteva aspecte.

Mai întâi, să observăm că forţele de atracţie F_a1 şi F_a2 nu sânt complet compensate de-a lungul întregii traiectorii. Aceasta înseamnă că momentul acestor forţe este diferit de zero şi va imprima planetei o mişcare giroscopică în jurul propriei axe. Pentru a ne convinge, să recurgem la figura 3.

Figura 3

În corpul M, este considerat diametrul AB, perpendicular pe distanţa r₁ care uneşte centrele corpurilor M₁ şi M. Din egalitatea distanţelor r_1A şi r_1B rezultă şi egalitatea forţelor de atracţie din partea corpului M₁, adică F_a1A = F_a1B. În schimb, distanţele de la centrul corpului M₂ la capetele diametrului AB nu sânt egale, r_2A > r_2B, deci nu vor fi egale nici forţele de atracţie din partea corpului M₂, adică F_a2A < F_a2B. Ca urmare, forţele rezultante în punctele A şi B nu sânt egale: F_RA < F_RB. Momentele de rotaţie ale forţelor rezultante F_RA şi F_RB fiind opuse şi neegale, rezultă un moment rotitor diferit de zero, care produce mişcarea giroscopică a corpului material M.

Un moment rotitor suplimentar rezultă şi din considerarea diametrului CD perpendicular pe distanţa r₂ care uneşte centrele M₂ şi M.

Astfel, rezultă că orice mişcare pe o traiectorie de tipul ovalelor lui Cassini este însoţită de o mişcare giroscopică în jurul unei axe proprii, caracterizată de viteza liniară de rotaţie v_g, de viteza unghiulară de rotaţie w_g şi de axa rotaţiei giroscopice z.

5   Sateliţii planetelor

Să admitem că masele S₁ şi S₂, aflate în focarele ovalelor lui Cassini, au planetele P şi L şi notăm identic şi centrele lor, iar masele lor să le notăm cu M_S1, M_S2, M_P, respectiv, M_L şi să admitem că M_S1, M_S2 >> M_P >> M_L.

Distanţele planetelor la S₁ le notăm cu r_P şi cu r_L, distanţa dintre planete o notăm cu r_PL şi admitem că r_L > r_P şi r_PL << r_P.

Planetele parcurg traiectorii de forma ovalelor lui Cassini, de-a lungul liniilor echipotenţiale formate de masele S₁ şi S₂, aşa cum s-a demonstrat în paragraful 3. În aceste condiţii, forţele cu care masele S₁ şi S₂ acţionează asupra planetelor sânt echilibrate reciproc, tocmai această echilibrare fiind cauza mişcării lor pe traiectorii de tipul ovalelor lui Cassini.

În schimb, forţa de atracţie dintre planete nu este echilibrată în nici un fel şi cum M_P >> M_L şi r_PL << r_P, planeta P atrage către sine planeta L. Sub atracţia planetei P, traiectoria planetei L tinde să se apropie de traiectoria planetei P. 

În cadrul procesului de apropiere, planeta L intersectează liniile echipotenţiale ale planetei P şi, în momentul în care forţa centrifugă corespunzătoare vitezei liniare a planetei L şi distanţei care o separă de planeta P devine egală cu forţa de atracţie a planetei P, planeta L devine satelit al planetei P. Adică, în momentul în care este satisfăcută egalitatea

M_L(v_L)²/r_PL = GM_PM_L/(r_PL)²,               (19)    

echivalentă cu egalitatea

(v_L)² = GM_P/r_PL,          (20)

planeta L se înscrie pe o traiectorie circulară în jurul planetei P, devenind satelitul acesteia.

Astfel, planeta L îşi pierde propria traiectorie în formă de oval Cassini şi se agaţă de traiectoria planetei P, în jurul căreia va orbita de-a lungul existenţei sistemului planetar al maselor S₁ şi S₂ . Ca satelit al planetei P, planeta L se roteşte în jurul planetei P, pe o traiectorie circulară.

În spaţiul maselor S₁ şi S₂, traiectoria unui element de masă al satelitului L este descrisă de mişcarea circulară a acestuia în jurul planetei P care, la rândul ei, se mişcă pe ovalul Cassini în jurul maselor S₁ şi S₂. 

Cum mişcarea satelitului L în jurul planetei P este circulară şi forţele de atracţie şi centrifugă se anihilează reciproc, de-a lungul întregii rotaţii, mişcarea satelitului L nu este însoţită de o mişcare giroscopică în jurul propriei axe.

Sensul de rotaţie al satelitului L în jurul planetei P depinde de raportul distanţelor planetelor L şi P faţă de masele S₁ şi S₂:

-        pentru r_L > r_P, adică planeta L este exterioară planetei P, sensul de rotaţie este direct;

-        pentru r_L < r_P, adică planeta L este interioară planetei P, sensul de rotaţie este retrograd.

Să reamintim că analiza din acest paragraf s-a bazat pe condiţia M_P >> M_L, care a condus la situaţia în care planeta L a devenit satelit al planetei P.

În cazul în care M_P @ M_L, adică masele corpurilor materiale P şi L sânt aproximativ egale sau comparabile, iar traiectoriile lor ovale în cadrul maselor S₁ şi S₂ sânt suficient de apropiate, atunci cele două planete tind continuu să se apropie şi, în final, fie se vor contopi, dacă ciocnirea lor este plastică, fie se vor sfărâma, dacă ciocnirea este dură.

6   Realitatea sistemului solar

a)  Corespondenţa traiectoriilor planetelor cu ovalele lui Cassini

Este firesc ca în primul rând să ne întrebăm dacă funcţia ovalelor lui Cassini este conformă cu realitatea. Să observăm însă că situaţia concretă din sistemul nostru solar confirmă această funcţie, deoarece toate planetele sistemului solar:

-        se rotesc în jurul Soarelui pe traiectorii de formă ovală,

-        au viteze diferite, care se repetă periodic de-a lungul ovalelor, şi

-        au mişcări giroscopice cu precesie,

toate aceste aspecte fiind caracteristice funcţiei ovalelor lui Cassini. Ba mai mult, periheliul este mai apropiat de Soare decât afeliul.

Avem însă ocazia să ne convingem în mod concret dacă traiectoriile planetelor sistemului solar sânt de forma ovalelor lui Cassini, pe baza unor parametri cunoscuţi ai acestor traiectorii.

b)  Intersecţiile cu axa focarelor

În [5], pag. 106, la “Ovalî Kassini, pct. g) a > b” se dau următoarele date:

Intersecţiile cu axa x:

(x_1,2)² = +/– (a² + b²) ;             (x_3,4)² = +/– (a² – b²).              (21)

Maximele şi minimele:

(x_{max, min})² = +/– (4a⁴ – b⁴)/4a² ;          y_{max, min} = +/– b²/2a .   (22)

Dacă planetele sistemului solar se învârt pe traiectorii de forma ovalelor lui Cassini, atunci periheliul reprezintă intersecţia x₂ cu axa x, iar afeliul reprezintă intersecţia x₄, adică

(x_periheliu)² = – (a² + b²) ;           (x_afeliu)² = – (a² – b²) .              (23)

Cum

x_periheliu = – a – r_periheliu ;            x_afeliu = – a + r_afeliu,        (24)

din relaţiile (23) şi (24), rezultă sistemul de două ecuaţii cu două necunoscute

(– a – r_periheliu)² = – (a² + b²) ;

(– a + r_afeliu)²    = – (a² – b²) .               (25)

echivalent cu sistemul

(a + r_periheliu)² = a² + b² ;          

(a – r_afeliu)²     = a² – b² .           (26)

Prin ridicarea la pătrat a parantezelor din membrul stâng

a² + 2ar_periheliu + (r_periheliu)² = a² + b² ;

a² – 2ar_afeliu + (r_afeliu)²          = a² – b²,   (27)

şi adunarea lor membru cu membru, se obţine ecuaţia în a

2ar_periheliu – 2ar_afeliu + (r_periheliu)² + (r_afeliu)² = 0 ,              (28)

din care rezultă

a = [(r_periheliu)² + (r_afeliu)²] / 2(r_afeliu – r_periheliu) .                (29)

În [1], la “Pământul”, găsim următoarele date:

-        la periheliu, distanţa minimă faţă de Soare, r_periheliu, este de 147,1×10⁶ km şi viteza este de 30,27 km/s;

-        la afeliu, distanţa maximă faţă de Soare, r_afeliu, este152,1×10⁶ km şi viteza este egală cu 29,27 km/s.

Distanţele de la Pământ la Soare la periheliu şi afeliu fiind cunoscute, introducerea lor în relaţia (29) conduce la valoarea

a = (152,1².10¹² + 147,1².10¹²) / 2(152,1.10⁶ – 147,1.10⁶) = 4,4773.10⁹ km.           (30)

În unităţi astronomice (UA = 149,6×10⁶ km), semidistanţa dintre focare este de aproximativ

a = 4,4773.10⁹ / 149,6.10⁶ = 30 UA,  (31)

iar distanţa dintre focare este de

2a = 60 UA,    (32)

dublul semidistanţei a.

Introducerea valorii semidistanţei focale a într-una dintre ecuaţiile sistemului (27), de exemplu în prima ecuaţie, permite şi determinarea parametrului b²:

b² = 2ar_periheliu + (r_periheliu)² = 2.4.4773.10⁹.147,1.10⁶ + 147,1².10¹² = 1338,86.10¹⁵ km².      (33)

Totodată, observăm că relaţia (33) este identică cu relaţia (8):

b² = 2ar_periheliu + (r_periheliu)² = r_periheliu (2a + r_periheliu) = r₁r₂ .        (34)

Prin urmare, realitatea sistemului solar arată că acesta este format prin acţiunea simultană a două corpuri principale, dispuse în două focare situate la distanţa de 60 UA = 8,9546×10⁹ km.

c)  Masa astrului necunoscut

Este firesc să încercăm să aflăm cât mai multe date despre corpul necunoscut N, pe baza celor determinate deja. Pentru aceasta vom folosi date ale traiectoriei Pământului, care este una dintre planetele sistemului planetar format de Soare şi corpul necunoscut N.

Folosim în continuare notaţiile r_PS şi, respectiv r_PN, distanţele de la Pământ la Soare şi la corpul necunoscut, respectiv S şi N. Traiectoria Pământului se suprapune peste una dintre liniile echipotenţiale ale sistemului format din corpurile S şi N.

Conform relaţiei (2), potenţialul Soarelui pe orbita terestră se exprimă prin relaţia

V_S = GM_S /r_PS,                        (35)

unde V_S şi M_S sânt potenţialul şi masa Soarelui, iar r_PS este distanţa Pământ – Soare, iar potenţialul corpului N se exprimă prin relaţia

V_N = GM_N /r_PN.           (36)

Linia echipotenţială pe care se mişcă Pământul are potenţialul constant şi exprimat prin suma potenţialelor V_S şi V_N, adică

(V_SN)^P = V_S + V_N = G(r_PNM_S + r_PSM_N) / r_PSr_PN = const.         (37)

Cum produsul r_PSr_PN este constant, a se vedea relaţiile (6) şi (34), rezultă că şi suma r_PNM_S + r_PSM_N este constantă de-a lungul traiectoriei Pământului, adică

 r_PNM_S + r_PSM_N = const.          (38)

Cum la periheliu r_PN = 2a + r_Pperiheliu, relaţia (38) ia forma

(2a + r_Pperiheliu)M_S + r_PperiheliuM_N = const.         (39)

iar, la afeliu, pentru r_PN = 2a – r_Pafeliu, ia forma

(2a – r_Pafeliu)M_S + r_PafeliuM_N = const.     (40)

Din egalitatea relaţiilor (39) şi (40), rezultă

M_N = (r_Pperiheliu + r_Pafeliu)M_S / (r_Pafeliu – r_Pperiheliu) .           (41)

Cum toate datele din membrul drept al relaţiei (41) sânt cunoscute, cu excepţia masei Soarelui, prin introducerea lor şi efectuarea calculelor, se obţine masa corpului necunoscut N, în funcţie de masa Soarelui:

M_N = (152,1.10⁶ + 147,1.10⁶)M_S / (152,1.10⁶ – 147,1.10⁶) = 60M_S.                        (42)

Prin relaţiile (32) şi (42), am identificat corpul necunoscut N care, împreună cu Soarele, asigură existenţa sistemului planetar al Soarelui şi, prin urmare, şi existenţa noastră: este o stea cu masa de circa 60 de ori mai mare decât Soarele şi situată la o distanţă de circa 60 de ori mai mare decât distanţa Pământului faţă de Soare.

7   Câteva aspecte previzibile ale astrului necunoscut

Aşa cum se întâmplă de obicei, o problemă atrage după sine alte probleme.

Prima problemă se referă la vizibilitatea noului astru. Dacă astrul necunoscut N este atât de aproape faţă de Soare, o distanţă infimă faţă de distanţa la care se află cea mai apropiată stea, de ce nu este observat? Întrebarea pare crucială. Întra-adevăr, observăm aştri şi galaxii la distanţe de mii de ani lumină şi nu vedem un astru, colea la 60 UA? (1 an lumină = 6,3275×10⁴ UA).

Răspunsul este la fel de simplu, pe cât de simplă este şi întrebarea: pentru că noi nu vedem corpurile în sine, noi vedem lumina emisă sau reflectată de corpuri. Şi dacă astrul necunoscut N nu emite lumină şi nu reflectă lumină cu intensitate mai mare decât acuitatea noastră vizuală este firesc să nu fie văzut. De exemplu, o bucată de metal nu este văzută în întuneric chiar încălzită la 100^oC, iar faptul că nu o vedem, nu infirmă existenţa ei.

Despre Soare ştim că este o stea tânără a Galaxiei, din generaţia a doua sau a treia, formată din gaze fierbinţi. Temperatura în interior este de milioane de grade, iar la suprafaţă de circa 6000^oC.

Dacă astrul necunoscut N nu emite lumină, înseamnă că se află în stare solidă şi are o temperatură relativ scăzută, adică este dintr-o generaţie mai veche decât Soarele, iar materia sa a depăşit faza gazoasă şi s-a solidificat. Aflat în stare solidă, masa sa de 60 de mase solare ocupă un volum redus. Nefiind în stare incandescentă şi cu volum şi temperatură reduse, nu emite suficientă lumină ca să poată fi observat cu uşurinţă. Cu toate acestea, nu este exclusă observarea sa, cu aparate de mare sensibilitate şi îndreptate de-a lungul axei Soare – Pământ, în timpul trecerii Pământului la afeliu.

În mod cert însă, cei doi aştri, Soarele şi astrul necunoscut N, formeză împreună o stea dublă, cu rotaţia sincronă în cadrul Galaxiei, dar şi cu o rotaţie proprie, unul în jurul celuilalt.

Tocmai rotaţia proprie a celor doi aştri, ca stea dublă, unul în jurul celuilalt, constituie cauza schimbării polarităţii câmpului magnetic terestru. Cauza acestei schimbări nu poate fi internă Pământului şi este produsă de schimbarea sensului de mişcare a Pământului, împreună cu Soarele, în timpul rotaţiei reciproce Soare – astrul necunoscut N, faţă de mişcarea de ansamblu a acestora în cadrul Galaxiei. Alternanţa schimbării polarităţii câmpului magnetic terestru se produce cu o perioadă egală cu jumătate din perioada de rotaţie reciprocă Soare – astrul necunoscut N, pentru că, la fiecare semiperioadă a rotaţiei reciproce, se schimbă sensul de mişcare faţă de mişcarea de ansamblu în cadrul Galaxiei.

Tocmai rotaţia proprie a celor doi aştri, ca stea dublă, unul în jurul celuilalt, constituie cauza celei mai îndelungate ciclicităţi climatice pe Pământ, cum ar fi glaciaţiunile.

8   Scurtă descriere a sistemului nostru planetar. Cometele

Aşa cum s-a arătat mai sus, stâlpii sistemului nostru planetar sânt doi aştri ai Galaxiei: Soarele şi astrul necunoscut N.

Separaţi de o distanţă de 60 unităţi astronomice (UA), cei doi aştri formează o stea dublă, care îşi urmează traiectoria circulară în cadrul Galaxiei. Raza traiectoriei lor este de circa 10 000 de parseci, iar durata unei rotaţii este de circa 250 de milioane de ani pământeşti. Şi, pentru a avea o imagine asupra imensităţii Galaxiei în care trăim, este suficient să amintim că cea mai apropiată stea de Soarele nostru, deci şi de astrul necunoscut N, celălalt astru cofondator al sistemului nostru planetar, este steaua Proxima Centauri, [1], situată la o distanţă de 1,31 parseci, adică 4,3 ani lumină sau 27,21×10⁴ UA (unităţi astronomice), faţă de cele 60 UA care separă Soarele de astrul necunoscut N.

Câmpurile de atracţie ale celor doi aştri, Soarele şi astrul necunoscut N, formează linii echipotenţiale, în spaţiul înconjurător, care au forma ovalelor lui Cassini.

Acţiunea simultană a forţelor de atracţie ale Soarelui şi astrului necunoscut N, asupra corpurilor din spaţiul înconjurător, le imprimă mişcări de rotaţie. În procesul mişcărilor de rotaţie, conform legii universale a minimului efort, corpurile se grupează pe traiectorii care se suprapun cu liniile echipotenţiale ale câmpului de atracţie comun ambilor aştri. Mişcarea de-a lungul liniilor echipotenţiale închise făcându-se fără consum de energie, fără efectuarea de lucru mecanic, corpurile care se rotesc pe asemenea traiectorii îşi conservă energiile şi mişcarea lor de rotaţie devine o mişcare stabilă, cu traiectorii stabile, parcurse periodic.

Corpurile care nu se află pe traiectorii stabile efectuează lucrul mecanic, de-a lungul mişcării, şi, treptat, se apropie de traiectoriile stabile cele mai apropiate. Astfel, pe parcursul mişcărilor de rotaţie, corpurile din spaţiul înconjurător al Soarelui şi astrului necunoscut N s-au grupat în planete care se rotesc pe traiectorii stabile, de forma ovalelor lui Cassini, în jurul celor doi aştri.

Cunoaştem, până în prezent, planetele care se rotesc, pe ovale, în jurul Soarelui: Mercur, Venus, Pământul, Marte, centura de asteroizi dintre Marte şi Jupiter, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi Pluto. Nu cunoaştem încă, dar în mod cert există şi planete care se rotesc, pe ovale, în jurul astrului necunoscut N.

De asemenea, cunoaştem o serie de planete care se rotesc pe ovale ce înconjoară ambii aştri (ambele focare – Soarele şi astrul necunoscut N). Aceste planete sânt cunoscute sub denumirea de comete cu perioadă de rotaţie mare.

La rândul lor, planetele mari din jurul Soarelui formează, împreună cu Soarele, subsisteme planetare proprii, planetele fiind un focar, iar Soarele fiind al doilea focar. Planetele acestor subsisteme înconjoară ambele focare şi alcătuiesc aşa numitele familii de comete ale planetelor respective. Sânt cunoscute asemenea familii de comete ale planetelor Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun.

Nu avem motive să ne îndoim că aşa stau lucrurile şi cu planetele care se rotesc numai în jurul astrului necunoscut N. Şi acolo trebuie să fie familii de comete.

În fine, cu mici excepţii, planetele au, în jurul lor, sateliţi. Traiectoriile acestora sânt circulare şi apropiate de planete, aşa cum s-a demonstrat în paragraful 5.

O reprezentare schematică a sistemului planetar este dată în figura 4.

Figura 4.

9   Parametrii mişcării orbitale pe traiectorii de tipul ovalelor Cassini

Cum perioada de rotaţie orbitală, T_o, este constantă, şi viteza unghiulară de rotaţie orbitală, w₁, (w = omega) este constantă, ca valoare a raportului 2(pi)/T_o. 

Viteza liniară de rotaţie orbitală, v_o, este produsul vectorial dintre viteza unghiulară de rotaţie orbitală, w₁, şi raza de curbură a traiectoriei, r_c. Raza de curbură şi vitaza liniară de rotaţie orbitală aflându-se în planul orbital, rezultă că vectorul vitezei unghiulare de rotaţie orbitală, w₁ este dispus de-a lungul unei axe situată în focarul orbitei planetei şi perpendiculară pe planul orbital, care este şi axa de precesie a mişcării giroscopice a planetei. Variaţia vitezei liniare de rotaţie orbitală de-a lungul orbitei este consecinţa variaţiei razei de curbură. Prin urmare, vectorul w₁ = const. şi este dispus în focarul orbitei planetei, perpendicular pe planul orbital. 

Conform paragrafului 3, corpul material ce execută o mişcare de-a lungul unui oval Cassini capătă şi o mişcare giroscopică în jurul propriei axe, caracteristică traiectoriei parcurse. Forţele care produc mişcarea giroscopică a planetei sânt dispuse în planul orbital sau în plane simetric înclinate pe acesta. Ca urmare, vectorul w al vitezei unghiulare de rotaţie giroscopică este dispus în centrul planetei şi face unghiul de nutaţie cu planul orbital şi cu vectorul vitezei unghiulare de rotaţie orbitală w₁.

Mişcarea giroscopică proprie a planetei crează, peste întregul corp material al acesteia, o structură proprie de energie, aşa cum s-a demonstrat în subcapitolul 2.2 din studiul „Structură şi evoluţie”.

Totodată, să amintim că sistemul planetar format în jurul stelei duble Soare – astrul N este dispus în interiorul Galaxiei şi este supus acţiunii forţei de atracţie a energiei acesteia.

Forţa de atracţie a energiei Galaxiei a fost demonstrată şi analizată în capitolul 5 al studiului „Structură şi evoluţie”. Aceasta are două componente, orizontală şi verticală, şi acţionează asupra planetei cu ambele.

Componenta orizontală este complet echilibrată de forţa centrifugă a rotaţiei energiei planetei, împreună cu energia întregului sistem planetar, în jurul axului Galaxiei.

Componenta verticală nu este echilibrată şi acţionează asupra structurii de energie giroscopică a planetei, împingând-o spre planul ecuatorial al Galaxiei. Această nouă forţă se adaugă forţelor care au creat şi întreţin mişcarea giroscopică a planetei şi, ca rezultat combinat al tuturor, planul ecuatorial al planetei este înclinat faţă de planul orbital şi, odată cu el, este înclinată şi axa rotaţiei giroscopice a planetei: axa z, de-a lungul căreia este dispus vectorul w al vitezei unghiulare de rotaţie giroscopică, este rotită faţă de axa z₁, de-a lungul căreia este dispus vectorul w₁ al vitezei unghiulare de rotaţie orbitală, cu un unghi de nutaţie (teta). Astfel, mişcarea giroscopică a planetei devine o mişcare giroscopică cu precesie, axa z fiind axa de rotaţie giroscopică, axa z₁ fiind axa de precesie, iar (teta) fiind unghiul de nutaţie.

Parametrii mişcării giroscopice cu precesie w, w₁ şi (teta) sânt caracteristici fiecărui oval Cassini în parte.

Parcurgând ovalele Cassini, de la Soare către centrul sistemului planetar, unghiul de nutaţie (teta) creşte, deoarece:

-        componenta verticală a forţei de atracţie a energiei Galaxiei se menţine aproximativ constantă pentru întregul sistem planetar, pe de o parte, iar

-        forţa de atracţie dintre masele Soarelui şi planetei se diminuează invers proporţional cu pătratul distanţei ce le separă, pe de altă parte. 

Prin urmare, unghiul de nutaţie (teta) creşte pe măsură ce afeliul se apropie de centrul sistemului planetar. Aşa se explică faptul că planeta Neptun se rostogoleşte pur şi simplu de-a lungul orbitei sale; pentru orbita sa, unghiul (teta) = 90^o, iar raza rotaţiei orbitale în jurul Soarelui coincide cu axa de rotaţie giroscopică.

10   Denumirea astrului necunoscut

În fine, am ajuns la ultima problemă: numele noului astru care, evident, nu poate rămâne “astrul necunoscut N” sau “astrul N”.

Conform tradiţiei din astronomie, cel care descoperă un corp ceresc îl şi botează, îi dă un nume. Având în vedere că vârsta astrului necunoscut N este mai mare decât vârsta Soarelui, vreau să dau acestui astru numele Dacia, din următoarele motive:

-        poporul Daciei mele sălăşuieşte pe meleagurile Carpaţilor şi Dunării din cele mai vechi timpuri ale existenţei omului în Europa, cu mult de dinaintea faraonilor,

-        a dat omenirii agricultura şi păstoritul, cultivarea plantelor şi creşterea animalelor,

-        a creat una dintre cele mai elaborate limbi de pe planetă, limba dacă, limba părintească, pe care o vorbesc şi în care am scris acest studiu, şi

-        a fost primul popor care a folosit scrisul, cu mii de ani înaintea sumerienilor.

E Dacia mea, pe care romanii, cu invidie şi cu admiraţie, o numeau “Dacia Felix”, iar Herodot caracteriza pe locuitorii ei ca “cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci”. Grecii îi mai numeau pe daci şi geţi, adică pământeni, ca dovadă a statorniciei lor de mii şi mii de ani.

Din respect şi cu recunoştinţă pentru neamul în sânul căruia m-am născut, m-am format ca om, asimilându-i moştenirea milenară, şi mi-am petrecut viaţa cu împlinire şi demnitate, dăruiesc numele meleagurilor sale de obârşie, acestui astru despre a cărui existenţă mi-a fost hărăzit să aflu, primul dintre oamenii Pământului, după o scurgere de miliarde de ani.

E numele Daciei mele!

Bibliografia

1   CĂLIN POPOVICI (coordonator): Dicţionar de astronomie şi astronautică. Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977.

2   VASILE BOBANCU: Dicţionar de matematici generale. Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1974.

3   ION DIMA (coordonator): Dicţionar de fizică. Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1972.

4   V. I. SMIRNOV: Kurs vâsşei matematiki. Tom pervâi. Gosudarstveno izdatelstvo tehniko – teoreticeskoi literaturî. Moskva, 1953.

5   BRONŞTEIN I.N. şi SEMENDIAEV K. A.: Spravocinik po matematike dlia injenerov i uciaşcihsia vtuzov. Izdatelstvo “Nauka”. Moskva 1964.