Baza şi sensul Universului. Expunere generală sumară
Autor: Ing. Constantin Teodorescu
„Baza şi sensul Universului. Expunere
generală sumară” prezintă, succint, rezultatele studiului Structură şi evoluţie care explică şi
demonstrează formarea şi evoluţia structurilor materiale şi de energie din
Univers, de la atom la galaxie, de la piatră la om, şi restabileşte adevărata
credinţă în Dumnezeu, toate alcătuind o nouă concepţie despre lume şi Univers,
coerentă şi unitară, bazată pe mişcarea giroscopică, legea atracţiei dintre
mase, legea atracţiei energiei în structura de energie, legea forţei
centrifuge, principiul corelaţiei giroscopice şi pe milenara şi bogata
moştenire spirituală a dacilor.
Studiul,
original şi înregistrat la ORDA, care a fost reeditat în ediţia a 3-a revizuită
şi adăugită, de editura Matrix Rom, sub codul ISBN 978 – 606 – 25 – 0114 – 3,
în decembrie 2014, se află în 8 exemplare la Biblioteca Naţională, în 2
exemplare la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” şi în 2 exemplare la
Biblioteca Centrală a Universităţii Politehnica Bucureşti. Studiul aşează întreaga
cunoaştere umană pe un nou făgaş, pe baze raţionale, şi înlătură idei şi teorii
ca echivalenţa masă – energie, teoria relativităţii, teoria cuantică, naşterea
universului dintr-un atom, big-bangul, energia neagră, mişcarea planetelor pe
elipse şi multe altele, simple aberaţii, lipsite de orice bază raţională.
Cuprins:
1 Axioma lui Eminescu
2 Mărimile fundamentale ale Universului
3 Legile fundamentale ale Universului
4 Mişcarea giroscopică
5 Timpul şi spaţiul în mişcarea giroscopică
6 Căldura şi temperatura
7 Galaxia
8 Sistemul planetar
9 Viaţa
10 Raţiunea şi credinţa în
Dumnezeu
11 Societatea umană
1 Axioma lui Eminescu (axioma fundamentală)
În prezent, atât în cosmogonie cât şi în fizică
există mai multe teorii şi sânt şi încercări de unificare a lor într-o teorie
generală, dar fără succes. Din dorinţa de a evita interpretări şi polemici
neprincipiale şi pentru că teoria pe care am elaborat-o şi o expun nu are nimic
comun cu teoriile existente, mă voi feri să fac referiri la acestea pentru că,
încrezător în moştenirea spirituală a dacilor mei, cu o vechime de peste zece
mii de ani, din care se trage concepţia ce-o expun, nu am nici cea mai mică
îndoială asupra veridicităţii ei. Am decis să încep expunerea de faţă, cu
axioma lui Eminescu, pe care o consider ca o axiomă fundamentală a cunoaşterii
umane. Orice abordare a noţiunilor de Univers, Dumnezeu, spaţiu sau timp
trebuie să plece de la axioma fundamentală:
Axioma Eminescu: Dumnezeu
şi Universul nu au nici timp şi nici spaţiu, deci nu au nici început, nici
sfârşit şi nici margini. Timp şi spaţiu, ca durată şi întindere a desfăşurării,
au doar procesele desfăşurate în cadrul Universului.
Acestă axiomă fundamentală a fost formulată pentru
prima dată de Mihai Eminescu, în frumoasa poezie Luceafărul, terminată în luna
aprilie a anului 1883. Tocmai de aceea am numit-o „Axioma lui Eminescu”.
Conform acestei axiome, nu ne propunem să aflăm
nici începutul sau sfârşitul Universului, nici începutul sau sfârşitul
Dumnezeirii, ci pur şi simplu vrem să înţelegem, cât mai clar posibil,
procesele în mijlocul cărora trăim şi tendinţa acestora: de unde vin şi încotro
merg; iar pentru noi oamenii: cum am apărut, ce sântem şi ce trebuie să
devenim. Sânt întrebările fundamentale ale etapei de răscruce, în care omenirea
a ajuns.În studiul de faţă, tocmai la aceste întrebări căutăm răspuns. Şi chiar
dacă răspunsul găsit nu va fi cel mai bun, în mod sigur va fi o treaptă în
aflarea lui.
2 Mărimile fundamentale ale Universului
Întregul Univers este clădit din două mărimi
fundamentale: masa şi energia. Orice structură a Universului
conţine fie numai energie, fie energie şi masă. Exemple de structuri care
conţin numai energie sânt fotonul şi fulgerul globular, iar exemple de
structuri care conţin energie şi masă sânt electronul şi Galaxia în care
existăm.
Masa şi energia, mărimile
fundamentale ale Universului, au tendinţe contradictorii:
-
masa are tendinţa de strângere,
de concentrare, iar
-
energia are tendinţa de
împrăştiere, de dispersare uniformă în spaţiul înconjurător.
Atât tendinţa de concentrare a
masei cât şi tendinţa de împrăştiere a energiei se realizează prin mişcarea acestora. Mişcarea constă în
strângerea de energie şi împrăştierea de energie, operaţiuni ce se execută fie succesiv
fie concomitent. Împrăştierea de energie ce se produce de-a lungul mişcării
este cunoscută sub numele de lucru
mecanic. În mod convenţional spunem că energia care a executat un lucru mecanic
a fost consumată, dar, de fapt, energia s-a întors în împrăştierea din spaţiul
înconjurător.
Cum în Univers nu există mase
sau energii izolate, tendinţele acestora fac imposibilă existenţa stării de
repaus şi mişcarea este prezentă în toate structurile existente, indiferent de
forma sau mărimea acestora.
Întreaga evoluţie a Universului
este rodul mişcărilor produse de tendinţele maselor şi energiilor aflate în
diversele zone ale acestuia.
Elementele fundamentale
universale sânt fotonul şi electronul.
Fotonul
este structura elementară de energie, cumulativă şi cu o puternică mişcare
giroscopică proprie.
În anumite condiţii, energia se structurează în
structuri de energie cu mişcare giroscopică unitară, în care acţionează două
forţe: forţa centrifugă, care acţionează radial şi perpendicular pe axa de
rotaţie, spre exterior, şi forţa de atracţie, care acţionează de-a lungul
vectorului de poziţie, spre centru. În cadrul structurii de energie pot fi
antrenate şi corpuri de masă, care se înscriu în mişcarea sa giroscopică. În
zona centrală a structurii, de-a lungul axei de rotaţie, se află o gaură
lipsită de energie şi de masă, în formă de clepsidră. Evoluţia structurii de
energie este determinată de acţiunea combinată a forţelor centrifugă şi de
atracţie şi de abundenţa energiei absorbită din mediul înconjurător prin
pâlniile polare ale găurii în formă de clepsidră.
Exemple de structuri de energie sânt: galaxiile,
roiurile de galaxii, cicloanele tropicale, fulgerul globular, aura umană ş.a.
Electronul
este particula elementară de masă.
Protonul şi neutronul sânt formaţi din ciorchini
de electroni cu mişcări giroscopice unitare. Diferenţa dintre ei constă în
faptul că protonul are o gaură centrală lipsită de masă şi de energie, ceea ce
transformă structura sa de energie giroscopică într-o structură de energie cu
acţiune şi cu mult în afara limitelor sale. Toţi atomii din univers sânt formaţi
din nuclee compuse dintr-un ciorchine de protoni şi de neutroni şi din
electroni care orbitează în jurul nucleelor. Ciorchinele de protoni şi de
neutroni are mişcare giroscopică unitară, împreună cu structura de energie
unitară formată prin înglobarea structurilor de energie ale tuturor protonilor
din nucleu. La rândul lor, atomii sânt structuraţi în molecule.
Galaxia noastră, ca de altfel toate galaxiile,
este o structură de energie presărată cu o puzderie de corpuri materiale
(corpuri care au şi masă şi energie), aflată într-o uriaşă mişcare giroscopică
în jurul propriei axe. Întregul spaţiu ocupat de Galaxie este umplut cu
energie, astfel încât în fiecare punct al spaţiului acesteia, energia să
corespundă energiei giroscopice a structurii de energie a Galaxiei, în
conformitate cu poziţia punctului în spaţiul Galaxiei. Ca atare, atât spaţiul
dintre moleculele de gaz din atmosferă cât şi spaţiul dintre electroni şi
nucleu din moleculele de gaz sau de materie solidă nu este vid ci este plin cu
energie corespunzătoare poziţiei şi structurii acestora: în atmosferă depinde
de poziţia faţă de Pământ, Soare, Galaxie, iar în interiorul atomilor şi
moleculelor depinde de structura de energie a protonilor din nucleu.
Aşa că singurul spaţiu vid de energie şi de masă
din toată imensitatea Galaxiei noastre este gaura în formă de clepsidră din
jurul axei de rotaţie a Galaxiei.
3 Legile fundamentale ale Universului
Evoluţia diferitelor procese ce se desfăşoară în
Univers, indiferent de amploarea lor, este dirijată de următoarele legi şi
principii fundamentale:
-
legea forţei de atracţie dintre mase,
-
legea forţei centrifuge,
-
legea forţei de atracţie a energiei în structura
de energie şi
-
principiul corelaţiei energetice în structurile
giroscopice.
Acestora li se adaugă mişcarea giroscopică –
fundamentală pentru stabilitatea şi evoluţia proceselor.
Legea forţei de atracţie dintre mase, cunoscută şi
ca legea gravitaţiei sau ca legea lui Newton, după numele marelui savant care a
demonstrat-o pentru prima dată, este unanim recunoscută şi acceptată.
Acţiunea forţei centrifuge asupra masei de
asemenea este cunoscută. Până în prezent însă nu a fost cunoscută acţiunea
forţei centrifuge asupra energiei. Prin analiza mişcării giroscopice fără
precesie a corpului material, a fost dovedită şi clarificată acţiunea forţei
centrifuge şi asupra energiei care se află în mişcare de rotaţie. S-a dovedit
că forţa centrifugă este produsă de rotaţia energiei şi acţionează atât asupra
energiei cât şi asupra masei pe care energia o roteşte.
În cadrul structurilor materiale, în acţiunea
asupra masei, forţa centrifugă este direct proporţională cu produsul masei cu
pătratul vitezei de rotaţie liniare şi invers proporţională cu raza de rotaţie,
iar în acţiunea asupra energiei este direct proporţională cu dublul energiei
care se roteşte şi invers proporţională tot cu raza de rotaţie.
În cazul structurilor de energie, forţa centrifugă
este o funcţie cumulativă ce creşte odată cu îndepărtarea de planul ecuatorial
al mişcării giroscopice şi rămâne invers proporţională cu raza de rotaţie. Este
forţa care iniţiază formarea găurii centrale lipsită de energie, în stadiul
primar de formare a structurii de energie.
Legea forţei de atracţie a energiei giroscopice în
structura de energie este tot o funcţie cumulativă şi, împreună cu forţa
centrifugă, asigură stabilitatea, forma şi evoluţia structurii de energie.
Forţa de atracţie este direct proporţională cu energia giroscopică, creşte cu
depărtarea de planul ecuatorial, este invers proporţională cu raza de rotaţie
şi este îndreptată de-a lungul vectorului de poziţie. Componenta ei orizontală
este egală şi de sens contrar cu forţa centrifugă şi asigură stabilitatea
mişcării circulare a energiei giroscopice a structurii de energie.
Atât forţa centrifugă cât şi forţa de atracţie a
energiei apar, acţionează şi se menţin numai şi numai în cadrul mişcării de
rotaţie a energiei, indiferent de amploarea acesteia.
Rotorul forţei de atracţie a energiei este opus
rotorului forţei centrifuge şi diferenţa celor doi rotori produce o rotaţie a
energiei giroscopice, în plan vertical. Forţa care produce rotaţia în plan
vertical este invers proporţională cu puterea a treia a razei de rotaţie faţă
de axa de rotaţie a structurii, fiind o forţă puternic regresivă care aruncă
energia din jurul axei de rotaţie în afara unei găuri centrale în formă de
clepsidră.
Componenta verticală a forţei de atracţie tinde
către infinit în zonele polare ale structurii de energie şi transformă pâlniile
în formă de clepsidră ale găurii centrale în puternice aspiratoare de energie
din mediul înconjurător structurii, energie pe care forţa regresivă produsă de
diferenţa rotorilor o trimite în structura de energie.
În cadrul galaxiilor, acest aspect a fost dovedit
prin observaţiile astronomice din ultima vreme, care au arătat jeturi de plasmă
de-a lungul axei de rotaţie, în ambele sensuri. În mod eronat, jeturile au fost
interpretate ca fluxuri de energie expulzată din galaxie. În realitate, sânt
fluxuri de energie atrase de forţa de atracţie a energiei galaxiei care, aşa
cum s-a arătat mai sus, tinde către infinit în zonele pâlniilor polare ale
găurii centrale în formă de clepsidră. Fenomenul se produce în toate
structurile de energie dar, în cazul galaxiilor, datorită colosalei forţe de
atracţie a energiei acestora, jeturile atrase de pâlniile găurii centrale în
formă de clepsidră sânt formate din plasmă fierbinte. Energia absorbită prin
aceste jeturi este asvârlită în structura de energie, în afara găurii centrale
în formă de clepsidră.
În afara găurii centrale în formă de clepsidră şi
a vecinătăţii acesteia, componenta verticală a forţei de atracţie distribuie
energia aspirată în toată structura, asigurând evoluţia acesteia, conform
principiului corelaţiei energetice în structurile giroscopice.
Principiul corelaţiei energetice stabileşte o
strictă corelaţie între energia giroscopică a unui punct oarecare al structurii
giroscopice şi poziţia punctului în cadrul structurii. O energie mai mare sau
mai mică de cât cea corespunzătoare poziţiei în cadrul structurii impune fie
deplasarea într-o poziţie corespunzătoare, fie o conlucrare cu poziţiile
vecine.
4 Mişcarea giroscopică
Mişcarea giroscopică are proprietatea de a se
autoîntreţine prin captarea de energie din mediul înconjurător.
În mişcarea giroscopică fără precesie a unui corp
material, fiecărui element de masă al corpului îi corespunde o energie
giroscopică strict determinată de pătratul vitezei de rotaţie unghiulare şi de
pătratul razei de rotaţie (distanţei la axa de rotaţie). Corelaţia strictă a energiei
giroscopice a oricărui element de masă cu poziţia sa în cadrul corpului face
să-i fie pe deplin aplicabil principiul corelaţiei energetice.
Asupra fiecărui element de masă şi energiei sale
giroscopice acţionează forţa centrifugă direct proporţională cu pătratul
vitezei de rotaţie unghiulare şi cu raza de rotaţie.
Totodată, cum toate elementele de masă dispuse
de-a lungul axei de rotaţie au energia nulă (egală cu zero), toate împreună
formează o gaură centrală lipsită de energie, filiformă. Cu gaură centrală
filiformă, energia giroscopică a tuturor elementelor de masă ale corpului
formează o structură de energie, peste masa corpului material.
În structura de energie, pe lângă forţa
centrifugă, aceeaşi ca şi pentru elementele de masă, acţionează şi forţa de
atracţie a energiei, atât în interiorul corpului cât şi în imediata vecinătate
din exteriorul său.
Componenta orizontală a forţei de atracţie a
energiei este anihilată de forţa centrifugă. Dar componenta verticală nu este
anihilată de nimic şi, în exteriorul corpului, atrage energie din mediul
înconjurător. Fiind variabilă în plan vertical, nulă în planul ecuatorial şi
infinită în zonele polare, absoarbe energie din mediul înconjurător prin
capetele polare ale găurii filiforme. Energia captată prin gaura filiformă este
distribuită în corpul giroscopic de componenta verticală a forţei de atracţie
din interiorul corpului.
Astfel, corpul material cu mişcare giroscopică îşi
prelungeşte rotaţia giroscopică atâta vreme cât energia captată din mediul
înconjurător compensează energia consumată cu rotaţia. În acest fel se asigură
atât stabilitatea cât şi evoluţia mişcării giroscopice a corpului material.
Mişcarea giroscopică a corpului material, în
combinaţie şi cu o mişcare liniară, prezintă o seamă de aspecte cu efecte
deosebite.
Mişcarea giroscopică cu precesie, ca urmare a
faptului că este combinaţia a două mişcări giroscopice concomitente, în jurul a
două axe de rotaţie diferite şi concurente, îmbogăţeşte gama aspectelor
prezentate mai sus, prin aceea că:
-
Forţa centrifugă rezultantă este un vector
alunecător şi, în acelaşi timp, rotitor cu 360o, atât în plan
orizontal cât şi în plan vertical.
-
Energia giroscopică a oricărui element de masă
prezintă oscilaţii sinusoidale sincrone, atât în plan orizontal cât şi în plan
vertical.
-
În zona latitudinii egală cu unghiul de nutaţie,
unghiul format de axele de rotaţie, oscilaţiile din planul meridian sânt în
cuadratură.
Mişcarea giroscopică este prezentă şi în oricare
structură de energie, ca mişcare fundamentală, indiferent de mărimea
structurii.
5 Timpul şi spaţiul în mişcarea giroscopică
Oricare proces sau acţiune petrecute în Univers au
un început şi un sfârşit, care marchează timpul lor de desfăşurare, întinderea
lor. Pe lângă timp, procesele şi acţiunile au şi un loc, un spaţiu de
desfăşurare, care marchează cuprinderea lor.
Prin urmare, oricare mişcare giroscopică,
considerată ca proces sau ca acţiune, are propriul său timp, care are ca
unitate perioada de rotaţie. Mişcarea giroscopică cu precesie are două unităţi
de timp corespunzătoare celor două perioade de rotaţie.
Pe lângă timp, mişcarea giroscopică are şi un
spaţiu de desfăşurare. Spaţiul mişcării giroscopice a corpului material este
chiar spaţiul corpului şi vecinătăţile sale polare, iar spaţiul mişcării
giroscopice a structurii de energie este spaţiul structurii şi vecinătăţile
sale polare.
6 Căldura şi temperatura
Căldura, alături de vânt, este printre primele
forme de percepere a energiei de către om, prin căldura sânului matern. Dar ce
înseamnă căldura unui corp?
La nivelul atomului, căldura nu este altceva de
cât energia sa, care constă în:
-
energia electronilor şi
-
energia nucleului.
La rândul ei, energia electronului se compune din
-
energia mişcării giroscopice şi
-
energia mişcării orbitale în jurul nucleului,
iar energia nucleului se compune din
-
energia mişcării giroscopice,
-
energia structurii de energie din jurul său şi
-
energia mişcării liniare cu întregul atom.
Încălzirea atomului înseamnă creşterea
concomitentă a energiei tuturor particulelor sale componente, ceea ce se
produce prin creşterea simultană atât a vitezelor de rotaţie unghiulare ale
mişcărilor giroscopice ale nucleului şi electronilor cât şi a vitezelor
mişcărilor liniare ale electronilor pe orbite.
Încălzirea nucleului se produce prin mărirea
energiei structurii de energie, fapt ce are următoarele efecte:
-
măreşte viteza de rotaţie unghiulară atât a
ciorchinelui de protoni şi neutroni ai nucleului cât şi a structurii de energie
unitară a protonilor din nucleu;
-
măreşte forţele centrifugă şi de atracţie ale
structurii de energie unitară a protonilor.
Încălzirea electronilor înseamnă
-
creşterea energiei lor giroscopice, adică
creşterea vitezelor lor de rotaţie unghiulare, pe de o parte,
-
dar şi creşterea vitezelor lor de mişcare orbitală
în jurul nucleului, sub acţiunea forţelor centrifugă şi de atracţie ale
structurii de energie unitară a protonilor nucleului, pe de altă parte.
La rândul lor, vitezele de mişcare orbitale
crescute supun electronii la o creştere suplimentară a forţelor lor centrifuge,
care cresc proporţional cu pătratul vitezelor orbitale. Efectul acestei
creşteri este îndepărtarea electronilor de nucleu, adică o umflare a atomului.
Este cunoscutul efect de dilatare a corpurilor prin încălzire.
Din motive de stabilitate, atomii se reunesc în
molecule.
De-a lungul procesului de încălzire continuă,
molecula oricărui corp material trece, succesiv, prin trei stări de agregare:
solidă, lichidă şi gazoasă. Traiectoriile electronilor în jurul nucleelor sânt
de forma ovalelor Cassini, iar distanţa dintre nuclee este determinată de
energia moleculelor.
În starea solidă, electronii celor mai depărtate
straturi de nuclee se rotesc pe traiectorii care înconjoară ambele nuclee,
rotindu-se în acelaşi sens.
La trecerea în stare lichidă, electronii marginali
se mişcă pe traiectorii de forma fundei sau lemniscatei lui Bernoulli, ocolind
ambele nuclee, dar în sensuri diferite. Această formă a traiectoriei este cauza
slabei compresibilităţi a lichidelor.
La trecerea în stare gazoasă, atomii moleculei
rămân în contact energetic, dar electronii fiecărui atom se rotesc în jurul
propriului nucleu.
Continuarea procesului de încălzire duce mai întâi
la desfacerea moleculelor în atomi separaţi, apoi la desmembrarea atomilor.
Creşterea excesivă a energiei atomilor duce la creşterea forţelor centrifuge,
care smulg de pe orbite mai întâi electronii şi apoi descompun şi nucleele, ba
chiar şi protonii şi neutronii. Se obţine astfel aşa numita plasmă fierbinte.
În plasma fierbinte, mişcarea electronilor este
haotică datorită momentelor şi direcţiilor diferite de desprindere din atomi.
Electronii din plasma fierbinte, datorită energiilor mari ale atomilor din care
s-au desprins, au viteze impresionante atât în mişcările giroscopice, pe care
şi le menţin, cât şi în mişcările liniare în care au fost aruncaţi. De exemplu,
mişcările giroscopice ating miliarde de miliarde de rotaţii pe secundă.
În mişcarea haotică a electronilor în plasma
fierbinte, sânt inevitabile ciocnirile acestora: sânt ciocniri între titireze
cu viteze liniare şi cu viteze de rotaţie incredibil de mari. Majoritatea
ciocnirilor sânt elastice, dar, în anumite condiţii, se produc şi ciocniri
plastice. Cicnirile plastice sânt de două feluri şi conduc la formarea
protonilor şi neutronilor.
Cicnirea a doi electroni cu axele de rotaţie
paralele, cu vitezele de rotaţie unghiulare egale şi de acelaşi sens şi cu
punctele de contact în planele ecuatoriale este o ciocnire plastică ce are ca
efect cuplarea celor doi electroni, care îşi continuă mişcarea giroscopică ca o
sfârlează, în jurul unei axe ce trece prin punctul de contact şi este
perpendiculară pe planele ecuatoriale. Prin ciocnirea sfârlezei cu un al
treilea electron, în planele ecuatoriale şi în aceleaşi condiţii, se formează o
morişcă giroscopică compusă din trei electroni ale căror centre sânt vârfurile
unui triunghi echilateral, iar axa de rotaţie trece prin centrul triunghiului.
Tripleta giroscopică formată din trei electroni cu
toate cele trei puncte de contact în planele ecuatoriale şi cu o gaură de
energie în centrul său constituie structura de bază a procesului de formare a
unui proton. Prin adăugarea în continuare a noi electroni cu axele de rotaţie
giroscopică paralele cu axa tripletei, atât în planul ecuatorial cât şi în
planul meridian, se formează un ciorchine de electroni de formă aproximativ
sferică, mai alungit în zona ecuatorială, a cărui structură de energie are
gaură centrală. O astfel de structură giroscopică de electroni, a cărei
structură de energie are gaură centrală, are toate atributele unei structuri de
energie şi acţionează şi în spaţiul din afara ciorchinelui de electroni, nu
este altceva de cât cunoscutul proton.
Ciocnirea a doi electroni care au axele de rotaţie
paralele, vitezele de rotaţie unghiulare egale şi de acelaşi sens şi punctele
de contact în zonele polare este o ciocnire plastică ce are ca efect cuplarea
celor doi electroni în lungul aceleaşi axe de rotaţie, care îşi continuă
mişcarea giroscopică sub formă liniară, ca un stâlp. Prin ciocnirea stâlpului
cu alţi electroni care au axele de rotaţie paralele cu axa de rotaţie a
stâlpului, lateral sau în lungul axei de rotaţie, electronii se dispun în
lungul şi în jurul axei de rotaţie, astfel că formează un ciorchine de
electroni de formă aproximativ sferică, mai alungit în zonele polare, fără
gaură centrală, dar cu mişcare giroscopică proprie. Este cunoscuta particulă
numită neutron.
În urma ciocnirilor plastice, plasma fierbinte se
răceşte treptat, protonii captează în jurul lor câte un electron şi se formează
o masă de atomi de hidrogen. Prin alipirea la proton a unuia sau a doi neutroni
se obţin nucleele izotopilor hidrogenului, iar prin captarea a încă unui proton
se obţine nucleul heliului, una dintre cele mai stabile structuri de nucleu. În
continuare, pe măsură ce plasma fierbinte se răceşte, se obţin structurile
nucleare şi atomice ale tuturor elementelor. Nucleele grele au ca orbitali nu
numai electroni, ci şi atomi uşori.
În procesul de răcire, elementele formate parcurg
stările de agregare în sens invers: din starea gazoasă trec în starea lichidă
şi, apoi, în starea solidă.
Referitor la temperatura corpului material,
trebuie clarificat coeficientul de căldură specifică. Temperatura unui element
material fiind dată de energia sa, este evident că diferitele părţi ale
moleculei au temperaturi diferite, ca urmare a faptului că au energii diferite.
La considerarea temperaturii de ansamblu a
moleculei, trebuie avut în vedere un coeficient care să uniformizeze
temperatura la nivelul moleculei. Este coeficientul de căldură specifică, care
nu este constant ci evoluează odată cu evoluţia energetică a moleculei.
La considerarea temperaturii unei particule a
moleculei, coeficientul de căldură specifică este egal cu unitatea şi trebuie
luat în calcul doar dimensional.
7 Galaxia
Galaxia este o structură de energie în interiorul
căreia evoluează un ansamblu de corpuri materiale situate pe traiectorii
stabile diferite. Fiind situate pe traiectorii stabile, pentru fiecare corp
material în parte, componenta orizontală
a forţei de atracţie din partea structurii de energie şi forţa centrifugă se
echilibreaza reciproc.
Dar, în afara forţelor de atracţie şi centrifugă,
care se echilibrează reciproc, inclusiv prin mişcarea giroscopică a corpurilor
materiale, între corpurile materiale acţionează şi forţele de atracţie
reciprocă a propriilor mase. Sub acţiunea acestor forţe, corpurile materiale
îşi ajustează poziţiile pe traiectoriile lor stabile, astfel încât rezultanta
forţelor de atracţie să fie nulă. Această ajustare a poziţiilor tuturor
corpurilor materiale din cadrul galaxiei se produce simultan pentru toate
corpurile materiale, în stadiul de formare a galaxiei. După ajustarea
poziţiilor corpurilor materiale, pe traiectoriile lor stabile, galaxia se
comportă ca un tot unitar, ca un singur obiect, în interiorul căruia nu există
tensiuni create de cauze interne.
Comportarea galaxiei ca un tot unitar trebuie
coroborată cu două aspecte:
-
structura de energie are caracter cumulativ şi
evoluţia ei depinde de energia primită din exterior, prin pâlniile găurii în
formă de clepsidră;
-
componenta verticală a forţei de atracţie din
partea energiei structurii nefiind compensată imprimă traiectoriilor circulare
ale corpurilor materiale şi o mişcare treptată către planul ecuatorial al structurii.
Datorită acestei mişcări, forma galaxiei se modifică în evoluţia sa, de la
forma aproximativ sferică la o formă lenticulară.
Multitudinea de aspecte sub care se prezintă
galaxiile prin telescoapele astronomilor este dată de stadiile diferite în care
ele se află la momentul actual.
În contrast cu aspectul unitar al galaxiei, zona
ei centrală este animată de forţa care produce gaura centrală lipsită de
energie şi în formă de clepsidră.
În preajma axei de rotaţie, energia giroscopică
este supusă simultan la două mişcări de rotaţie circulare, în planuri
ortogonale: una în planul orizontal, în jurul axei de rotaţie, şi una în planul
vertical, în jurul unei axe proprii. Forţa centrifugă produsă de mişcarea
circulară din planul orizontal, planul paralel cu planul ecuatorial, este
anihilată de componenta orizontală a forţei de atracţie. În schimb, forţa
centrifugă produsă de mişcarea circulară din planul meridian nu este anihilată
şi aceasta imprimă energiei giroscopice o mişcare direcţionată în sus şi în sensul
îndepărtării de axa de rotaţie. Această mişcare crează, în jurul axei de
rotaţie a galaxiei, gaura în formă de clepsidră şi lipsită complet de energie
şi de masă.
Pe lângă crearea găurii în formă de clepsidră din
jurul axei de rotaţie, forţa centrifugă din planul meridian acţionează şi în
afara acesteia. Forţa centrifugă din planul meridian deşi este o forţă puternic
regresivă, fiind invers proporţională cu puterea a treia a distanţei la axa de
rotaţie, în vecinătatea găurii în formă de clepsidră este o forţă puternică şi
modelează structura de energie în partea sa centrală.
În planul ecuatorial al galaxiei, forţa centrifugă
din planul meridian este nulă. Prin urmare, în planul ecuatorial, traiectoria
unui corp material, în jurul axei de rotaţie şi în vecinătatea găurii centrale
în formă de clepsidră, va fi de formă circulară. Dar cum centrul galaxiei este
gol şi de masă şi de energie, existenţa unui singur corp material pe
traiectoria circulară în jurul axei de rotaţie nu-i asigură acestuia stabilitatea
pe traiectorie şi, sub atracţia maselor celorlalte corpuri din galaxie, va fi
nevoit să părăsească traiectoria şi să-şi găsească alt loc în cadrul galaxiei.
Prin urmare, condiţia necesară şi suficientă ca un corp material să se afle pe
o traiectorie circulară în jurul axei de rotaţie, în planul ecuatorial şi în
vecinătatea găurii centrale în formă de clepsidră, este ca să se afle în
dublură cu un alt corp material, în poziţii diametral opuse şi de aceeaşi masă,
formând împreună o stea dublă al cărui centru de masă să coincidă cu centrul
galaxiei. Viteza de rotaţie unghiulară a aştrilor care formează steaua dublă în
planul ecuatorial al galaxiei este aceeaşi cu viteza de rotaţie unghiulară a
galaxiei.
În afara planului ecuatorial al galaxiei, forţa
centrifugă din planul meridian nu numai că este diferită de zero, dar are
valori mari, invers proproţionale cu cubul distanţei la axa de rotaţie. Prin
urmare, traiectoria unui corp material aflat în afara planului ecuatorial şi în
vecinătatea găurii centrale în formă de clepsidră nu va mai fi paralelă cu
planul ecuatorial, ci va avea o înclinaţie faţă de acesta, o semiperioadă
aflându-se deasupra planului ecuatorial iar cealaltă semiperioadă fiind sub
planul ecuatorial. Ca şi în cazul precedent, pe aceeaşi traiectorie nu se poate
afla un singur astru, un singur corp material, ci o stea dublă formată din două
corpuri materiale de mase identice şi dispuse în poziţii diametral opuse. Şi nu
numai atât, în acest caz, viteza de rotaţie a stelei duble pe traiectoria oblică
va fi mai mare de cât viteza de rotaţie a galaxiei.
Şi aceste aspecte referitoare la centrul galaxiei
sânt dovedite de observaţiile astronomice din ultima vreme.
Astfel, în contrast cu aspectul oferit de
ansamblul galaxiei, de rotaţie unitară şi sincronă a unei structuri în care
corpurile materiale îşi menţin neschimbate poziţiile unele faţă de altele,
centrul galaxiei cuprinde un mic mozaic de stele duble care, cu viteze mult mai
mari şi cu traiectorii înclinate, se fugăresc una pe alta.
8 Sistemul planetar
La formarea de sisteme planetare în jurul unor
aştri ai galaxiei, rolul determinant îl au forţele de atracţie dintre mase, ca
forţe locale, forţele galactice, de atracţie a energiei şi centrifugă, fiind
aproximativ identice atât pentru aştri cât şi pentru planete. Cum liniile
echipotenţiale din jurul unui corp gravitaţional sânt circulare, un singur
astru nu poate avea de cât sateliţi cu traiectorii circulare şi fără mişcări
giroscopice. Pentru formarea unui sistem planetar sânt necesari doi aştri, cu
dispunere apropiată în cadrul galaxiei, care să formeze o stea dublă.
Cu cei doi aştri în focare, masele din zona lor se
concentrează în planete care se rotesc pe traiectorii de forma ovalelor lui
Cassini, formând împreună un sistem planetar. Cum forţele de atracţie ale
aştrilor din focare nu sânt complet compensate de forţa centrifugă, rezultanta
lor produce un moment de rotaţie asupra planetei, care capătă o mişcare
giroscopică proprie. Perioada de rotaţie orbitală şi viteza unghiulară de
rotaţie orbitală sânt constante, iar variaţia vitezei liniare de rotaţie
orbitală de-a lungul orbitei este consecinţa variaţiei razei de curbură.
Mişcarea giroscopică proprie a planetei crează, peste aceasta, prin energia
giroscopică a fiecărui element de masă, o structură proprie de energie.
Forţa de atracţie a energiei galaxiei acţionează
asupra planetei astfel:
-
Componenta orizontală este complet echilibrată de
forţa centrifugă a rotaţiei energiei planetei, împreună cu energia întregului
sistem planetar, în jurul axului galaxiei.
-
Componenta verticală nu este echilibrată şi
acţionează asupra structurii de energie giroscopică a planetei, împingând-o
spre planul ecuatorial al galaxiei. Această nouă forţă se adaugă forţelor care
au creat şi întreţin mişcarea giroscopică a planetei şi, ca rezultat combinat
al tuturor, planul ecuatorial al planetei este înclinat faţă de planul orbital
şi, odată cu el, este înclinată şi axa rotaţiei giroscopice a planetei. Astfel,
mişcarea giroscopică devine o mişcare giroscopică cu precesie, unghiul de
nutaţie fiind cu atât mai mare cu cât planeta este mai depărtată de focare.
Prin urmare, parametrii mişcării giroscopice cu
precesie sânt caracteristici şi proprii fiecărui oval Cassini în parte.
Să observăm că situaţia concretă din sistemul nostru
solar confirmă că traiectoriile planetelor sânt curbe de forma ovalelor lui
Cassini, deoarece toate planetele
-
se rotesc în jurul Soarelui pe traiectorii de
formă ovală,
-
au viteze diferite, care se repetă periodic de-a
lungul ovalelor,
-
periheliul este mai apropiat de Soare decât
afeliul,
-
au mişcări giroscopice cu precesie,
-
au unghiul de nutaţie crescător cu depărtarea de
Soare. (Neptun are J = 90o).
Pe baza distanţelor Pământului faţă de Soare la
periheliu şi la afeliu, a fost calculată distanţa dintre focare şi masa
astrului cu care Soarele face stea dublă şi au fost obţinute următoarele
valori:
-
distanţa dintre focare este de aproximativ 60 de
ori distanţa Pământ – Soare, iar
-
masa astrului coechipier al Soarelui ca stea dublă
este de circa 60 de ori masa Soarelui.
Am dat acestui astru, coechipier al Soarelui,
numele de Dacia, în cinstea ţării mele şi a limbii dace, pe care o vorbesc şi
în care am scris acest studiu, vechi de peste zece mii de ani.
Faptul că astrul Dacia n-a fost observat până
acum, deşi se află aci la 60 de unităţi astronomice faţă de Soare, pe direcţia
Soare – Pământ la afeliu, dovedeşte că acesta este o stea mai veche de cât
Soarele, cu temperatura la suprafaţă mult mai mică şi cu o emisie slabă de
lumină.
Existenţa astrului Dacia însă este dovedită din
plin de realitatea sistemului nostru planetar şi chiar de ciclicităţile
climatice şi magnetice ale Pământului. Tocmai rotaţia proprie a celor doi aştri, ca stea dublă, unul
în jurul celuilalt, este cauza atât a schimbării polarităţii câmpului magnetic
terestru cât şi a ciclicităţii glaciaţiunilor.
Dacă două planete au traiectoriile pe ovale
Cassini apropiate iar masa uneia este mult mai mică de cât a celeilalte, la
ajungerea lor pe poziţii paralele, dacă forţa de atracţie reciprocă dintre
masele lor este complet compensată de forţa centrifugă a planetei mai mici,
aceasta devine satelit al planetei mai mari. Traiectoria satelitului este
circulară şi forţele de atracţie şi centrifugă se anihilează reciproc, de-a
lungul întregii rotaţii, astfel că mişcarea satelitului nu este însoţită de o
mişcare giroscopică în jurul propriei axe.
Sensul de rotaţie al satelitului în jurul planetei
depinde de poziţia lor iniţială pe ovalele Cassini:
-
dacă traiectoria satelitului a fost exterioară
planetei, sensul de rotaţie este direct;
-
dacă traiectoria satelitului a fost interioară
planetei, sensul de rotaţie este retrograd.
O planetă poate avea sateliţi cu sensuri de
rotaţie diferite.
Cunoaştem, până în prezent, planetele care se
rotesc, pe ovale, în jurul Soarelui: Mercur, Venus, Pământul, Marte, centura de
asteroizi dintre Marte şi Jupiter, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi Pluto. Nu
cunoaştem încă, dar în mod cert există şi planete care se rotesc, pe ovale, în
jurul astrului Dacia.
De asemenea, cunoaştem o serie de planete care se
rotesc pe ovale ce înconjoară ambii aştri (ambele focare – Soarele şi Dacia).
Aceste planete sânt cunoscute sub denumirea de comete cu perioadă de rotaţie
mare.
La rândul lor, planetele mari din jurul Soarelui
formează, împreună cu Soarele, subsisteme planetare proprii, planetele fiind un
focar, iar Soarele fiind al doilea focar. Planetele acestor subsisteme
înconjoară ambele focare şi sânt aşa numitele familii de comete ale planetelor
Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun.
9 Viaţa
Viaţa s-a format în apă, din fotonii razelor
solare. Fotonii au fost prezentaţi mai sus, este cazul să fie prezentată şi
molecula de apă.
Molecula de apă este prezentată, în literatura de
specialitate, ca fiind formată dintr-un atom de oxigen şi doi atomi de hidrogen
dispuşi sub un unghi de 105o. O moleculă astfel descrisă nu poate fi
stabilă, în contrast cu deosebita stabilitate dovedită, în realitate. Ca atare,
molecula de apă este formată din doi atomi de oxigen dispuşi pe aceeaşi axă,
iar în planul mediator al acesteia sânt dispuşi patru atomi de hidrogen, în
cruce, pe două axe perpendiculare.
Electronii atomilor de hidrogen dispuşi pe aceeaşi
axă se rotesc pe o fundă (lemniscată), ocolind ambele nuclee în sensuri
diferite. La fel şi atomii celorlalţi doi atomi de hidrogen se rotesc pe o altă
fundă, ocolind propriile nuclee în sensuri diferite. Unghiul la centru al
fiecărei funde fiind de 90o, cele două funde ale electronilor
atomilor de hidrogen acoperă complet zona centrală a planului în care aceştia
sânt dispuşi.
Electronii atomilor de oxigen se rotesc şi ei pe o
fundă situată într-un plan perpendicular pe planul fundelor pe care se rotesc
electronii atomilor de hidrogen. Astfel, structurile de energie ale atomilor de
oxigen şi structurile de energie ale atomilor de hidrogen sânt dispuse în plane
ortogonale, formând patru cadrane. În masa lichidă, moleculele de apă se dispun
în aşa fel încât cadranele 1şi 3 sau 2 şi 4 ale moleculelor vecine au acelaşi
plan bisector.
Fotonul care cade pe suprafaţa apei, în funcţie de
locul şi unghiul de cădere, este fie reflectat fie pătrunde în interiorul
stratului de apă. Străbătând structurile de energie ale atomilor moleculelor de
apă, fotonul îşi pierde din energie şi viteza de rotaţie unghiulară a mişcării
sale giroscopice devine comparabilă cu cea a structurilor de energie ale
moleculelor de apă din vecinătatea în care a ajuns. În această situaţie,
fotonul se fixează între două molecule de apă, cu planul ecuatorial al
structurii sale de energie dispus în planul bisector al cadranelor 1 şi 3 sau 2
şi 4 ale moleculelor de apă vecine.
Structura de energie a fotonului fixat între două
molecule de apă, având caracter cumulativ, creşte pe măsură ce este alimentată
cu alţi fotoni şi ajunge să cuprindă cele două molecule de apă vecine, formând
astfel un germene de viaţă capabil să se dezvolte.
Germenele de viaţă, cu structura de energie
suficient de puternică, prin captarea a doi atomi de carbon dispuşi simetric şi
în afara moleculelor de apă, se transformă într-o structură independentă, în
care electronii exteriori ai atomilor de carbon înconjoară toată structura.
Această structură este sâmburele de
viaţă.
Prin creşterea structurii de energie creată de
fotoni astfel încât să cuprindă trei sâmburi de viaţă, aceasta devine elementul de viaţă, care este capabil
să se dezvolte şi să se înmulţească prin divizare, datorită atomilor de carbon.
Structura elementului de viaţă constă din 4 atomi de carbon, 12 atomi de oxigen
şi 24 atomi de hidrogen şi se regăseşte în tot ce este viu.
În dezvoltarea sa, elementul de viaţă formează
lanţuri şi, prin captarea şi a altor atomi, formează primele forme incipiente
de viaţă, cărora le sânt proprii capacităţile de supravieţuire, de învăţare, de
înmulţire şi de adaptare la mediu.
Dezvoltarea a continuat până la apariţia de forme
compuse din diverse elemente de viaţă, cu funcţii diferite. Pentru a constitui
o unitate, un întreg, aceste forme şi-au creat o structură de energie
exterioară acoperitoare. S-a ajuns astfel la organismele unicelulare.
10 Raţiunea şi credinţa în Dumnezeu
Până la apariţia organismelor unicelulare,
dezvoltarea formelor de viaţă a fost naturală, dar haotică, nedirijată.
Apariţia organismelor unicelulare, cu structuri de energie unice şi
acoperitoare pentru întreaga celulă, a creat premisele trecerii la o dezvoltare
dirijată.
Pe această treaptă, a intervenit Dumnezeu şi,
printr-o structură de energie globală, terestră, a implementat programul de
evoluţie a vieţii în toate organismele unicelulare, simultan. Acest program de
evoluţie, transmisibil şi urmaşilor, a dirijat evoluţia vieţii terestre până în
prezent şi o va dirija cât va exista viaţă pe tera. Programul implementat de
Dumnezeu este codul genetic.
Cum orice program este destinat unui scop sau
chiar mai multor scopuri, este firesc să căutăm să desluşim şi scopul codului
genetic, scopul divin. Pentru aceasta, trebuie privit ansamblul evoluţiei
trecute.
În primul rând, se remarcă o evoluţie continuu
ascendentă, până la apariţia omului. Au fost evoluţii de la o specie la alta,
au fost evoluţii în cadrul speciilor, dar altă specie superioară omului n-a mai
apărut.
În al doilea rând, se remarcă o diferenţiere a
modului de înmulţire:
-
prin organe diferite, la plante, şi
-
prin indivizi de sexe diferite, în lumea animală.
Înmulţirea prin indivizi de sexe diferite impune
ca unitatea biologică a unei specii cu un asemenea mod de înmulţire să nu mai
fie individul ci perechea de indivizi de sexe diferite.
În al treilea rând, se remarcă degenerarea
urmaşilor care provin din înmulţirea dintre indivizi rude de sânge.
În al patrulea rând, se remarcă faptul că puiul de
om nu este om prin naştere, ci devine om numai ca urmare a creşterii în
familie, între oameni.
Toate aceste remarci conduc la concluzia că scopul
programului implementat prin codul genetic nu este omul, ci un anumit produs al
activităţii umane care, realizat în cadrul activităţii sociale, să se poată
detaşa de corpul uman, la decesul acestuia.
Un asemenea
produs este raţiunea umană, sau sufletul uman cum îl numesc dacii,
care, la decesul corpului uman, dacă corespunde criteriilor stabilite de
Dumnezeu prin acelaşi program, merge şi se încadrează ca element al Raţiunii Universale, păstorită de
Dumnezeu. Locul sufletului uman este structura de energie numită aură.
Această evoluţie, descrisă foarte succint, în
câteva fraze, este ilustrată schematic, în figura 1.
Figura 1.
Evoluţia materiei şi evoluţia viului spre raţiune, conform programului creat de
Dumnezeu.
Din figura 1, se observă că evoluţia viului este
doar o buclă a evoluţiei materiei, ce se produce doar într-o anumită etapă a
evoluţiei acesteia, şi că viul, prin finalul evoluţiei sale, diminuează energia
materiei. Energia conţinută în Raţiunea
Universală este scoasă din ciclurile de evoluţie a materiei.
Ca sufletul să tindă spre Raţiunea Universală,
care dăinuie veşnic, peste structurile materiale, omul trebuie să-şi trăiască
viaţa cu credinţă în Dumnezeu, să caute să intuiască criteriile stabilite de
Dumnezeu prin programul genetic şi să-şi trăiască viaţa în lumina acestor
criterii, care nu pot admite ca un om să facă rău altui om, conform
caracterului său social.
... Şi cum să nu amintim cu mândrie şi să aducem
un binecuvântat omagiu poporului dac care, cu peste zece mii de ani în urmă,
singurul dintre popoarele lumii, a intuit existenţa lui Dumnezeu şi a crezut în
Dumnezeu, a intuit şi a crezul în nemurirea sufletului şi şi-a orânduit viaţa
şi societatea în lumina acestor credinţe.
11 Societatea umană
Premisele societăţii umane sânt: existenţa
indivizilor de sexe diferite, necesitatea supravieţuirii ambelor sexe şi
caracterul predeterminat social al omului.
Istoria omenirii a fost împărţită în trei epoci:
sălbăticia, barbaria şi civilizaţia.
Dacă avem în vedere criteriile morale, denumirile
epocilor sânt neadecvate, pentru că cea mai morală societate a fost ginta,
cuprinsă în epoca barbariei, iar cea mai imorală societate este societatea din
întreaga epocă a civilizaţiei, înţesată de războaie, jafuri, crime şi ucideri
în masă care, culmea, sânt glorificate iar făptuitorii consideraţi eroi. Pe
criterii morale, o împărţire mai adecvată ar fi: epoca micilor societăţi, epoca
ginţii şi epoca barbariei şi desfrâului.
În afară de componenta morală, societatea umană
poate fi analizată pe baza celor două componente sociale fundamentale: forţele
de producţie şi relaţiile de producţie. La acestea trebuie adăugată legea
concordanţei relaţiilor de producţie cu forţele de producţie.
Forţele de producţie reprezintă componenta de
progres şi de dezvoltare continuă şi neîntreruptă a societăţii, care asigură
supravieţuirea, posibilităţile şi căile de învăţare, perpetuarea speciei şi
adaptarea la condiţiile de mediu în continuă schimbare. Forţele de producţie se
bazează pe capacitatea umană de a învăţa, de a analiza, de a înţelege cele
analizate şi de a găsi soluţii adecvate în situaţia dată, la problemele ivite.
Dezvoltarea forţelor de producţie, materiale şi umane, este neîntreruptă şi
continuu ascendentă şi constituie principala pârghie a progresului tehnic şi
social.
În schimb, releţiile de producţie au un număr
limitat de posibilităţi, care sânt determinate de forma de organizare socială.
Din această cauză, parcurgerea diferitelor forme de organizare sociale, şi ele
limitate, nu poate evita ciclicitatea. Dar, având în vedere progresul continuu
al forţelor de producţie, ciclicitatea relaţiilor de producţie nu trebuie
înţeleasă ca o repetare, ci ca o reluare la un alt nivel şi în cu totul alte
condiţii.
Relaţiile de producţie constituie latura
conservatoare a societăţii umane şi ele nu se schimbă de cât atunci când
contradicţia dintre forma lor şi gradul de dezvoltare a forţelor de producţie
este flagrantă, când relaţiile de producţie devin o frână a dezvoltării sociale.
Forma de schimbare a relaţiilor de producţie poate fi bruscă, aşa-zisa cale
revoluţionară, sau lentă, realizată pas cu pas, în funcţie de gradul de
conştientizare a claselor şi păturilor sociale. Dar aducerea relaţiilor de
producţie în concordanţă cu forţele de producţie este o necesitate cerută de
legea concordanţei dintre cele două componente fundamentale ale societăţii
umane.
Cum de la destrămarea gintei, în
cadrul epocii „civilizaţiei”, instaurată şi evoluată până în prezent, s-au
parcurs toate formele posibile de relaţii sociale, este strict necesar ca
viitoarea formă de relaţii sociale să reia relaţiile sociale existente pe
vremea gintei, evident, la un alt nivel. Este concluzia la care a ajuns şi
Lewis H. Morgan, cu un secol şi jumătate în urmă:
„Democraţie în administraţie, frăţie în societate, egalitate în drepturi,
educaţia tuturor, vor inaugura prima treaptă superioară a societăţii, o vor
duce continuu pe drumul experienţei, raţiunii şi ştiinţei. Noua societate va fi o reînviere – sub o formă mai înaltă însă – a
libertăţii, egalităţii şi frăţiei din vechile ginţi”.
Scepticilor, le amintim un fapt al acestor zile:
Pentru a combate pe insurgenţii islamici din Irak şi Siria, Statele Unite, care
au cea mai puternică forţă militară contemporană şi care au înarmat şi
încurajat iniţial pe islamişti, acum se tem să trimită forţe terestre împotriva
lor şi acţionează numai din aer. De ce? Pentru că nu au încredere în proprii
soldaţi!?
Instaurarea noii epoci a început cu evenimentele
de la Kiev şi din Crimeea, din 2014.
* *
*
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu