Clima terestră şi ciclurile ei

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articolul Clima terestră şi ciclurile ei este preluat din studiul Structură şi evoluţie şi, pe baza concepţiei elaborată în studiu,  lămureşte mecanismele ce determină clima terestră şi explică ciclurile climei prin mişcările ciclice ale Pământului.

Clima terestră este determinată de mişcările ciclice ale Pământului, ca planetă a sistemului planetar format de forţele de atracţie ale stelei duble Soarele – Dacia, a sevedea [1], şi de acţiunea principiului corelaţiei energetice în structurile cu mişcare giroscopică.

Mişcările ciclice ale Pământului sânt:

-        mişcarea de rotaţie în jurul propriei axe,

-        mişcarea de rotaţie orbitală în jurul Soarelui,

-        mişcarea de rotaţie, împreună cu Soarele, în jurul astrului Dacia şi

-        mişcarea de rotaţie, în cadrul stelei duble Soarele – Dacia, în jurul axei Galaxiei. 

Cum mişcarea de rotaţie în jurul axei Galaxiei este circulară, ceea ce însemnă existenţa unor condiţii constante de-a lungul întregii perioade de rotaţie, pe de o parte, şi cum perioada de rotaţie este de aproximativ 250 de milioane de ani, pe de altă parte, nu avem nici posibilitatea depistării şi nici a presupunerii unor influenţe ciclice asupra climei terestre.   

Mişcarea de rotaţie în jurul propriei axe produce alternanţa continuă zi – noapte, care influenţează şi intensitatea manifestărilor meteorologice, mai reci noaptea şi mai calde ziua.

Mişcarea de rotaţie orbitală în jurul Soarelui produce alternanţa anuală a anotimpurilor, cu intensităţi diferite în funcţie de latitudinea geografică.

Mişcarea de rotaţie în jurul astrului Dacia, împreună cu Soarele, produce variaţia ciclică a câmpului magnetic terestru, după cum s-a demonstrat în paragraful 12.3 din [1], şi mai produce variaţii mari de temperatură, care se manifestă prin perioade de glaciaţiune urmate de perioade de încălzire.

În cadrul tuturor acestor cicluri climatice, care sânt rezultatul diferitelor cicluri ale mişcărilor de rotaţie executate de Pământ, manifestările meteorologice din diferitele zone ale suprafeţei terestre se produc sub acţiunea principiului corelaţiei energetice în structurile cu mişcare giroscopică, demonstrat în paragraful 2.2.4 din subcapitolul 2.2 din [1].

Conform principiului corelaţiei energetice, în mişcarea giroscopică, corelaţia poziţiilor diferitelor elemente de masă ale corpului material giroscopic devine şi corelaţia energiilor giroscopice ale acestora. Astfel, modificarea energiei giroscopice a unui element de masă al corpului material giroscopic, dintr-o cauză oarecare, implică:

-        fie modificarea razei sale de rotaţie până la valoarea corespunzătoare noii valori a energiei giroscopice, dacă poziţia elementului de masă este mobilă,

-        fie armonizarea noii valori a energiei sale giroscopice cu energiile giroscopice ale elementelor de masă din vecinătatea sa, prin disipare sau absorbţie, dacă poziţia este fixă.

Ca atare, elementele de masă sau de energie aflate în vecinătate în interiorul unei structurii giroscopice îşi păstrează echilibrul şi stabilitatea, în cadrul structurii, numai în condiţia în care energiile lor giroscopice corespund energiilor giroscopice ale poziţiilor lor în cadrul structurii.

Elementele de masă ale corpului material giroscopic, conform principiului corelaţiei energetice, la variaţii impuse energiei lor giroscopice, reacţionează în funcţie de gradele lor de libertate de a se deplasa în cadrul corpului.

Ca înţelegerea corelaţiei energetice a oricărui corp material cu mediul său înconjurător, în cazul încălzirii corpului, să fie pe deplin înţeleasă, ne referim la corpurile de pe Pământ, corpuri aflate în interiorul unui sistem giroscopic, şi exemplificăm cu cel mai banal fenomen cunoscut oricărui locuitor al planetei noastre: ridicarea fumului, aburului şi aerului cald de la sol. Energia lor creşte prin încălzire şi sânt determinate să se îndepărteze de axa de rotaţie a Pământului, pentru a ocupa o poziţie în care energia lor mărită să corespundă energiei giroscopice a Pământului din noua poziţie. (A se vedea şi subcapitolul 2.2 din [1]).

La fel se petrec lucrurile şi în cazul în care energia elementului de masă, dintr-o cauză oarecare, este diminuată:

-        fie ocupă o nouă poziţie mai aproape de axa de rotaţie giroscopică, prin micşorarea distanţei faţă de axa de rotaţie, dacă are mobilitate în cadrul structurii,

-        fie îşi reface energia necesară, primind energie din mediul înconjurător, dacă poziţia sa este fixă.

Exemplificăm şi acest caz tot cu un fenomen de asemenea cunoscut tuturor locuitorilor planetei: ploaia şi ninsoarea. Prin condensarea vaporilor de apă din nori, se pierde energie şi picăturile de ploaie sau fulgii de nea cad spre sol, apropiindu-se astfel de axa de rotaţie a Pământului, corespunzător nivelului diminuat de energie.

Toate cele expuse mai sus par simple şi fireşti: fumul şi aburul se ridică, picăturile de ploaie şi fulgii de nea coboară, aşa a fost şi este de când lumea.

Analiza însă poate fi continuată cu o privire mai profundă asupra fenomenului giroscopic în general şi cu aplicaţie la cel pământean şi planetar. În acest scop, în analiza pe care o facem, alăturăm principiului corelaţiei energetice şi următoarele aspecte:

a)      Variaţia sinusoidală a vitezei rezultante a vitezelor de rotaţie în jurul propriei axe şi de rotaţie orbitală, analizată în paragraful 2.2.6 din subcapitolul 2.2 din [1] şi folosită şi în analiza câmpului magnetic terestru din paragraful  (12.3) din [1], proprie oricărui corp cu mişcare giroscopică ce execută, simultan, şi o mişcare orbitală.

b)      Variaţiile sinusoidale ale energiei giroscopice produse în corpul cu mişcare giroscopică cu precesie, analizate în subcapitolul 2.3, paragraful 2.3.2.3 din [1] şi folosite şi în analiza câmpului magnetic terestru din paragraful (12.3) din [1].

c)      Căldura (energia totală) a corpului sau elementului de masă cuprinde atât energia sa giroscopică (de rotaţie) cât şi energia mişcărilor sale liniare, conform analizei din capitolul 4 din [1].

Variaţia sinusoidală a) a vitezei rezultante a vitezelor de rotaţie a Pământului în jurul propriei axe şi de rotaţie pe orbită în jurul Soarelui, are poziţia fixă faţă de raza vectoare Soare – Pământ. Dar, cum Pământul se roteşte în jurul propriei axe, aparent, variaţia sinusoidală este percepută ca rotitoare în jurul Pământului. Această variaţie sinusoidală a vitezei rezultante acţionează simultan asupra întregii mase pământeşti, astfel că de-a lungul paralelor se desfăşoară o sinusoidă completă. Rezultă că, la acelaşi moment, vitezele elementelor de masă dispuse de-a lungul aceleiaşi paralele au valori diferite şi anvelopa lor formează o sinusoidă. Această variaţie a vitezelor rezultante creează tensiuni în masa terestră, tensiuni care se manifestă diferit în masele solide faţă de masele fluide.

Cum masa solidă are poziţia fixă, nu este mobilă, variaţia sinusoidală a vitezei rezultante produce tensiuni în scoarţa terestră, tensiuni care se descarcă prin cutremure de mai mică sau de mai mare intensitate.

În schimb, masa fluidă fiind mobilă capătă o mişcare de dute – vino, de intensitate maximă în zona ecuatorială şi minimă în zonele polare. Este o mişcare de balans, asemenea apei dintr-un lighean balansat uşor.

În magma fluidă, variaţia sinusoidală a) a vitezei produce un val, asemenea fluxului, care creşte pe măsura depărtării de centrul Pământului, adică are amplitudinea maximă sub scoarţa terestră şi descrescătoare cu apropierea de centru. Magma fiind închisă şi sub presiune, valul este însoţit şi de o creştere a presiunii.

Acţiunea variaţiei sinusoidale a) a vitezei asupra apei de pe suprafaţa terestră se manifestă prin fluxul şi refluxul produse în mările şi oceanele planetei, cu intensitate maximă la ecuator şi cu intensitate minimă spre poli. Aşa cum s-a menţionat mai sus, fluxul şi refluxul într-o mare sau într-un ocean trebuie înţelese ca balansul apei într-un lighean: ridicarea apei la un ţărm este însoţită de coborârea apei la ţărmul opus.

În atmosferă, variaţia sinusoidală a) a vitezei produce un val de aer permanent, perceput ca un vânt, care înconjoară planeta, cu vitezele maximă şi minimă diametral opuse. Şi în acest caz, intensitatea vântului este maximă în zona ecuatorială, descreşte treptat şi tinde către zero în zonele polare. Fenomenul este asemănător celui produs în apele mărilor şi oceanelor, numai că, neexistând ţărmuri, fluxul şi refluxul se urmăresc unul pe altul, fiind în permanenţă diametral opuse.

Acum, la tabloul descris mai sus, atât pentru masa solidă cât şi pentru masa fluidă, să adăugăm efectele produse de înclinarea axei Pământului, faţă de planul orbital, cu circa 23^o.

Aşa cum s-a demonstrat în subcapitolul 2.3, paragraful 2.3.3.3 din [1], în mişcarea giroscopică cu precesie, afară de aspectul b), mai sânt prezente două aspecte specifice:

d)      Forţa centrifugă rezultantă, care este gradientul energiei giroscopice, în orice punct al globului, pe durata unei rotaţii a acestuia în jurul axei de rotaţie, execută o rotaţie complexă care se produce simultan atât în plan orizontal cât şi în plan vertical, în ambele planuri rotaţia fiind de 360^o.

e)      În punctele situate pe latitudinile egale cu unghiul de nutaţie, adică pe latitudinile de 23^o, la tropice, energia giroscopică conţine componente care se află în cuadratură, cum rezultă din relaţia (2.3.75) din [1].

Din aspectul d), rezultă că, afară de rotaţia forţei centrifuge în plane paralele cu planul ecuatorial, de care s-a ţinut seama, trebuie avută în vedere rotaţia forţei centrifuge şi în plan meridian şi tot cu 360^o. Rotaţia în plan meridian are efecte diferite în masele solide şi fluide.

În masa solidă, rotaţia în plan meridian adaugă la tensiunile produse în rocă şi o acţiune de torsioune, de răsucire.

În masa lichidă (magmă şi apă), efectul de torsiune, de răsucire, se produce la nivelul moleculelor şi nu la ansamblul de lichid şi crează curenţi (fluxuri) de molecule. Mişcarea acestor curenţi este o mişcare de răsucire, de tip burghiu, cu componente variabile atât în plan orizontal cât şi în plan vertical, sincrone şi determinate de rotaţia continuă a forţei centrifuge rezultante. Aşa se explică prezenţa curenţilor de apă de adâncime în mări şi oceane şi trebuie să ne aşteptăm să existe asemenea curenţi şi în magma fierbinte.

Şi în atmosferă, efectul de torsiune imprimă moleculei de gaz o mişcare de răsucire, iar adunarea mai multor molecule de gaz în acelaşi şuvoi cu mişcare de răsucire crează curenţi turbionari. În atmosferă însă, lipsa ţărmurilor care să îngrădească mişcarea curenţilr de aer, face ca aceştia să se constituie în mari structuri turbionare: cunoscutele cicloane atmosferice.

Din aspectul e), rezultă că în zonele tropicale, componentele în cuadratură ale energiei giroscopice crează premisele de producere a mişcărilor ciclonice de anvergură, ceea ce se întâmplă frecvent deasupra apelor Atlanticului şi Pcificului, unde cicloanele capătă o imensă forţă devastatoare.

Datorită componentelor în cuadratură ale energiei giroscopice, cicloanele tropicale se transformă în veritabile structuri de energie specifice atmosferei terestre. Specificul lor constă în faptul că sânt îmbibate cu vapori şi picături de apă, iar gaura centrală este lipsită de orice plus de energie faţă de energia giroscopică dată de mişcarea giroscopică a Pământului, astfel că este lipsită de curenţi de aer şi de vapori de apă, fiind o zonă de linişte (ochiul taifunului). Evoluţia cicloanelor tropicale, care au caracter cumulativ de energie, ca orice structură de energie, a se vedea capitolul 5 din [1], este asemănătoare evoluţiei structurilor de energie: deasupra apei se dezvoltă continuu, fiind alimentate cu energie şi cu vapori de apă, iar deasupra uscatului diminuează până la dispariţie, fiind lipsite de aportul de energie şi de vapori de apă. Fotografiat de la mare înălţime, ciclonul tropical arată ca o galaxie.

Asemenea fenomene se produc şi în alte zone tropicale, dar la intensităţi mai mici şi fără a se transforma în structuri de energie, deşi tendinţa există.

Variaţiile sinusoidale ale energiei giroscopice b), produse de mişcarea giroscopică cu precesie a Pământului, coroborate cu faptul că energia totală (căldura) a corpului sau elementului de masă cuprinde atât energia sa giroscopică (de rotaţie) cât şi energia mişcărilor sale liniare c), ne dezvăluie sursele mişcărilor verticale din atmosferă, de la suprafaţa apei şi uscatului, din interiorul scoarţei şi de sub scoarţă.

În atmosferă, mişcarea verticală a vaporilor de apă realizează aşa-numitul circuit al apei în natură. De asemenea, se produc curenţi de aer ascendenţi sau descendenţi.

La suprafaţa apei se produc valuri şi vapori de apă.

La suprafaţa uscatului se produc valuri de aer – vântul care suflă în rafale, de intensităţi şi direcţii diferite. De asemenea, se produce evaporarea apei.

În scoarţă, au loc transferuri de energie, prin disipare, într-un sens sau altul, în funcţie de anotimp.

În magmă se produc curenţi ascendenţi sau descendenţi.

Dar, peste toate, trebuie avut în vedere că, de regulă, fenomenele atmosferice, terestre sau subterane nu sânt efectul unei singure cauze, unui singur factor, ci sânt efectul cumulat al mai multor factori, al mai multor cauze ce se manifestă simultan şi în acelaşi loc.

Aşa se explică atât sinusoidele de temperatură, anuale date de mişcarea de precesie (w₁) şi zilnice date de mişcarea giroscopică (w), cât şi zăpuşeala sufocantă din serile zilelor caniculare când mobilitatea aerului scade iar radiaţia solului creşte, aşa se explică valurile de pe supafaţa lacurilor, mărilor şi oceanelor sau vânturile din atmosferă şi multe alte fenomene de pe planeta pe care ne este dat să trăim.

Şi toate cele arătate mai sus se aplică şi altor planete şi corpuri cosmice, corespunzător condiţiilor specifice.

Totuşi, nu putem să nu evidenţiem, măcar pe scurt, fantasticul joc de energie care ne înconjoară în permanenţă şi risipa nebunească de energie pe care omenirea o face pentru a se proteja, neştiind cum să folosească energia din jurul său.

Perturbaţiile din mediul înconjurător create de mişcarea giroscopică cu precesie a Pământului vehiculează uriaşe şi inepuizabile cantităţi de energie; uriaşe atât la scară globală cât şi la scară locală şi inepuizabile pentru că, fiind încadrate în curentul de energie galactică, împreună cu întregul nostru sistem planetar, nu se vor diminua de cât odată cu diminuarea sistemului şi Galaxiei.

Factorii climatici de pe Pământul nostru, care ne este leagăn, sprijin în viaţă şi mormânt, perturbă continuu, local, oceanul de energie galactică în care plutim.

Nu rămâne de cât să depăşim stadiul luptei pentru supravieţuire cu aceste perturbaţii şi să învăţăm să le folosim pentru a ne asigura confortul dorit şi cele necesare vieţii normale, indiferent că locuim în veşnic îngheţata tundră sau sub nemiloasa arşiţă sahariană. Va fi deplina noastră integrare în mediul în care ne-am născut şi în care sântem siliţi nu numai să supavieţuim, ci chiar să ne bucurăm de propria viaţă.

În acest scop, să privim cu atenţie fenomenele din jurul nostru şi să înţelegem simplitatea din profunzimea lor.

E timpul ca în loc să consumăm, în mod deşănţat şi nociv omului şi mediului, fel de fel de combustibili, să învăţăm să folosim măcar o parte din energia perturbaţiilor din jurul nostru, pentru nevoile curente de trai şi de confort. Cum? Un vechi proverb dac spune: „Cui pe cui se scoate”.

Soluţia este oferită chiar de natura înconjurătoare: vârtejul giroscopic.

Trebuie doar să învăţăm să facem vârtejuri de energie, mai mici sau mai mari, din care să scoatem energia ce ne trebuie, aşa cum s-a arătat în paragrafele 12.1 şi 12.2 din [1]. 

Bibliografia

1  CONSTANTIN TEODORESCU:  Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. Bucureşti 2014.

Ediţia a 3 – a revizuită şi adăugită.