Ocupaţia romană a Apusenilor

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articolul „Ocupaţia romană a Apusenilor” prezintă câteva momente din istoria Daciei: Dacia preistorică, Dacia pe timpul ocupaţiei romane a Apusenilor , Dacia pe timpul suzeranităţii turceşti, cinstea lui Vlad Ţepeş şi cinstea regelui Carol I.

Articolul este preluat din anexa la studiul „Structură şi evoluţie. Structuri fizice, cosmice, aura, sufletul şi credinţa în Dumnezeu”, înregistrat la ORDA, care a fost reeditat în ediţia a 3-a revizuită şi adăugită, de editura Matrix Rom, sub codul ISBN 978 – 606 – 25 – 0114 – 3, în decembrie 2014. Studiul se află în 8 exemplare la Biblioteca Naţională, în 2 exemplare la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” şi în 2 exemplare la Biblioteca Centrală a Universităţii Politehnica Bucureşti.

Cuprins:

1  Dacia preistorică

2  Ocupaţia romană a Apusenilor

3  Suzeranitatea otomană

4  Cinste şi ... „cinste”

1   Dacia preistorică

Poporul Daciei mele sălăşuieşte pe meleagurile Carpaţilor şi Dunării, din cele mai vechi timpuri ale existenţei omului în Europa, de peste 40 000 de ani, după cum dovedesc desenele rupestre din peştera Coliboaia.

Principala trăsătură a populaţiei de pe teritoriul Daciei, care se întinde din Moravia până în stepele Bugului şi din Galiţia până la Balcani, încă din cele mai vechi timpuri, a fost statornicia, stabilitatea, legarea definitivă de teritoriul Carpato – Dunărean. Tocmai de aceea, grecii îi numeau geţi, adică pământeni.

Printre cauzele acestei statornicii, putem enumera:

-        Existenţa sării, la suprafaţa solului; munţi de sare stăteau goi în ploaie şi în bătaia vântului.

-        Mediul prielnic şi bogat în resurse.

-        Capacitatea de a învăţa să se integreze în mediul înconjurător şi de a-i folosi resursele nu numai  pentru supravieţuire, ci şi pentru dezvoltare. Natura şi mediul înconjurător n-au fost privite cu ostilitate, ci cu admiraţie şi cu dorinţa de integrare în ele. Codrul a fost considerat ca un frate, ca o gazdă, iar natura a fost considerată drept marea casă comună.

Chiar şi la venirea ultimei glaciaţiuni, cu mult peste 10 000 de ani în urmă, nu şi-au părăsit teritoriul. Ba dimpotrivă, beneficiind de faptul că cea mai mare parte a teritoriului lor a rămas la periferia gheţurilor permanente, au învăţat ca, pe timpul verii, să-şi strângă provizii pentru iarnă. Pentru a-şi asigura hrană permanentă pe timpul iernii, au învăţat să domesticească şi să crească animale ierbivore. Treptat, au învăţat să cultive anumite plante, pentru hrana animalelor pe timpul iernii, iar cu timpul, au învăţat să folosească seminţele plantelor cultivate, chiar pentru propria hrană, alături de carne, dar sfărâmate şi pregătite la foc. Toate aceste afirmaţii sânt pe deplin dovedite de cele mai vechi unelte agricole descoperite la Schela Cladovei (lângă Porţile de Fier), săpăliga simplă şi brăzdarul, realizate din corn de cerb şi vechi de aproximativ 10 000 de ani.

Din lâna oilor şi caprelor, acestea fiind printre primele animale domesticite, au învăţat să toarcă fire şi să-şi ţeasă îmbrăcăminte. Din pieile animalelor şi-au făcut haine şi încălţăminte.

Treptat, şi-au consolidat un mod de viaţă propriu, armonios integrat în mediul înconjurător oferit de teritoriul ocupat. Şi în acest mod de viaţă armonios integrat în natură, s-a format caracterul lor paşnic, vesel, prietenos şi cinstit. Iar din admiraţia şi din dragostea faţă de natură, s-a ivit ideea de Dumnezeu, mai întâi, apoi credinţa nestrămutată în Dumnezeu. Din credinţa în Dumnezeu şi din dorinţa de a se dărui Lui, a rezultat ideea de suflet nemuritor care, după moarte, merge la Dumnezeu şi răspunde de faptele sale. Din această credinţă, au rezultat cinstea şi vitejia lor.

Astfel, ideile de Dumnezeu şi de suflet şi credinţa în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, la dacii mei, sânt vechi „de când lumea”, cum se spune la noi, adică sânt deodată cu noi, ne-am născut cu ele şi murim cu ele. Tocmai de aceea am afirmat de mai multe ori, în studiul de faţă, că dacii mei au crezut în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, dintru începuturile lor şi până astăzi.

În legătură cu conceptul de „suflet nemuritor”, este cazul să ne oprim asupra lui şi să atragem atenţia asupra importanţei deosebite pe care o reprezintă în conştiinţa socială a omenirii, deoarece, pentru prima dată, în istoria multimilenară a omului pe planetă, au fost conştientizate câteva aspecte cruciale ale existenţei umane:

-        În primul rând, a fost conştientizat faptul că nu fiinţăm pe acest pământ din întâmplare, ci conform unui program al cuiva ce este deasupra tuturor în această lume, pe care l-au numit Dumnezeu.

-        În al doilea rând, a fost conştientizat şi faptul că, în conformitate cu programul lui Dumnezeu, moartea nu este finalul vieţii, ci doar o poartă de trecere către veşnicie sau către distrugere.

-        În al treilea rând, a fost conştientizat faptul că nu Dumnezeu este cel care trimite sufletul către viaţa veşnică sau la distrugere, ci alegerea o face omul însuşi, prin felul cum şi-a trăit viaţa care i-a fost dată.

Iată cât de corect, de simplu şi de curat au înţeles, dacii mei, lumea în care trăiau, chiar dintru începuturile lor, cu peste zece mii de ani în urmă. Şi cum să nu fiu mândru că sânt fiul unui asemenea neam. Slăvită fii, Dacia mea! Slăvit fii, poporul meu dac!

În această împăcare, armonizare cu natura, dacii mei au dat omenirii şi cea mai veche scriere, după cum arată plăcuţele de la Tărtăria şi înscrisurile pe piatră şi pe stâncă din munţii Buzăului, chiar mai vechi decât plăcuţele de la Tărtăria şi cu mii de ani mai vechi decât scrierea sumeriană. Două tăbliţe de piatră, cu înscrisuri asemănătoare celor de la Tărtăria şi cu vechimea de peste 7 000 de ani, au fost găsite de prof. Mihai Vasilescu, în apropiere de Iaşi. Mai târziu, pentru ca înscrisurile să dureze în timp, având aur şi trăind într-o societate în care cinstea era la cel mai mare preţ, dacii mei şi-au scris însemnările şi documentele pe plăcuţe de aur, (fapt dovedit de plăcile de la Sinaia). Din păcate, caracterul hrăpăreţ al ultimelor două milenii a dus la distrugerea acestora, fiindcă, atât pentru cuceritori cât şi pentru arheologi sau căutătorii de comori, mult mai important a fost aurul în sine şi nu înscrisul, documentul.

Prin urmare, să reţinem concluziile:

1.      Pentru prima dată, în lumea aceasta largă, ideea de Dumnezeu şi credinţa în El au apărut în Dacia şi s-a menţinut vie până astăzi, de-a lungul a peste zece mii de ani. Şi astăzi, în vorbirea curentă, sânt frecvente expresiile: Doamne-ajută, să dea Dumnezeu, Dumnezeu să binecuvânteze şi multe altele, care vin de-atunci.

2.      Odată cu credinţa în Dumnezeu, dacii au făcut uluitorul salt în simţire şi cugetare, de a înţelege esenţa vieţii: sufletul omului, care este nemuritor şi care, după moarte, merge la Dumnezeu, la viaţa veşnică, sau se distruge, conform faptelor săvârşite în viaţa trăită.

3.      În Dacia preistorică a fost inventat scrisul, după cum arată vechimea plăcuţelor de la Tărtăria şi de la Iaşi. Dacii şi-au scris documentele pe plăci de aur.

Totodată, dacii mei au creat una dintre cele mai vechi şi mai elaborate limbi de pe planetă, limba dacă. Dar, înainte de a ne ocupa de limba dacă, trebuie să ne oprim asupra unor perioade şi evenimente pe care istoria le-a impus neamului meu şi pe care eu le consider semnificative.

2   Ocupaţia romană a Apusenilor

În timp ce epoca civilizaţiei apărea şi se consolida în sudul Europei, prin apariţia şi dezvoltarea statului sclavagist în Grecia şi ulterior în imperiul Roman, pe meleagurile Daciei domnea încă ginta, în toată splendoarea ei. Având sare, având aur, având păduri şi un sol mănos şi ca purtători ai cinstei şi vitejiei gentilice, strămoşii mei daci n-au fost ademeniţi de năravul înjositor de înrobire a semenilor.

Aşa cum s-a arătat în capitolul 11 al prezentului studiu, odată cu apariţia familiei monogame, a apărut şi  sclavagismul, au apărut şi marfa şi banii.

O primă formă de bani a fost sarea, ca produs strict necesar vieţii, dar şi ca produs rar şi scump pe piaţă. În imperiul Roman, a fost o perioadă în care luptătorii legiunilor au fost plătiţi în sare. De la sare se trag termenii de soldă sau de salariu.

Cum sarea se găsea din belşug doar în Dacia, din Dacia s-au format şi au pornit drumurile sării, care au împânzit Europa.

Ulterior au apărut şi banii din metal şi, mai ales, din aur, care nu oxidau. Banii, sub orice formă, au fost emişi sub controlul conducătorului. La daci, conducătorul se numea ban şi numele lui a fost preluat şi de monedele (banii) emişi de el. De aci numele de ban şi apoi cel de bancă, locul unde stăteau banii. (De la numele de ban al conducătorilor daci, se trag şi numele de pan la polonezi şi de han la tătari).

Pe lângă sare, şi aurul a devenit foarte căutat. Şi în Dacia exista şi aur, care se exploata în minele din munţii Apuseni. Drumurile sării au devenit şi drumurile aurului.

Dar tocmai sarea şi aurul, aceste bunuri înnăscute ale dacilor mei, care au fost printre factorii ce au determinat statornicia lor pe acelaşi teritoriu, de-a lungul zecilor de mii de ani, au stârnit puterea Romei, au stârnit imperiul Roman.

În dezvoltarea sa, imperiul Roman a devenit un consumator din ce în ce mai mare de sare şi de aur. Cât timp necesităţile de sare şi de aur au fost mai mici, au putut fi acoperite prin comerţul cu dacii. Când necesităţile au crescut, datorită grandomaniei şi luxului Romei, pe de o parte, şi creşterii numărului de legiuni, pe de altă parte, Roma a pus ochii pe Dacia. Conştienţi de înrudirea cu dacii, datorită asemănărilor dintre limba dacă şi limba latină, ambele create în bazinul dintre Carpaţi şi marea Neagră, multă vreme, cuceririle imperiului Roman n-au vizat Dacia. Dar nevoile acute de sare şi de aur au făcut din cucerirea Daciei, o urgenţă.

Începutul anului 101 l-a prins pe împăratul Traian, în situaţia de a nu-şi mai putea plăti legiunile. Nevoia acută de bani l-a determinat să se îndrepte cu toate forţele spre bogata Dacie, mai ales că avea de plătit o poliţă şi mândrului Decebal. După un şir de lupte desfăşurate până în primăvara anului 102, dacii, deşi au luptat cu vitejie şi cu un dispreţ faţă de moarte pe care numai credinţa lor în nemurirea sufletului îl poate explica, au fost copleşiţi de mărimea şi tehnica legiunilor romane. În primăvara anului 102, regele dacilor, Decebal, a cerut pace şi s-a supus Romei.

Referitor la această pace, domnii Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu în „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, ediţia a doua revăzută şi adăugită, editura Albatros, Bucureşti 1975, la pag. 56, arată, între ghilimele, probabil citând de undeva, că Decebal s-a obligat „să înapoieze toate armele, maşinile şi meşterii primiţi de la romani, să predea dezertorii, să dărâme toate cetăţile, să părăsească toate cuceririle făcute în afară de propria sa ţară, să recunoască – după formula tradiţională – de prieteni şi duşmani, pe prietenii şi duşmanii poporului roman şi, în sfârşit, să nu mai primescă nici un roman civil sau militar în slujba sa” (toamna anului 102). Apoi, autorii adaugă fără ghilimele: „În afară de acestea, Traian anexează imperiului Banatul, Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei.” (sub-linierea ne aparţine).

Cum nici Decebal nu se putea împăca cu condiţiile impuse de romani şi nici Traian nu avea încredere în loialitatea mândrului şi viteazului Decebal, pe de o parte, dar nici nu rezolvase criza financiară a imperiului, pe de altă parte, ambii au continuat pregătirile de război. Printre altele, pentru a asigura transportul mai rapid şi mai sigur, peste Dunăre, mai ales al carelor cu sare şi cu aur, dar şi al trupelor, la nevoie, Traian l-a însărcinat pe arhitectul Apollodor din Damasc, să construiască un pod de piatră, la Drobeta. Podul a fost gata în primăvara anului 105 şi avea lungimea de 1135 m, cu 20 de piciare în albia fluviului. A fost una dintre marile construcţii ale vremii.

În vara anului 105, Traian a început a doua campanie în Dacia. Referitor la trecerea trupelor peste Dunăre, domnii Giurescu, în cartea pomenită mai sus, la pag. 59, arată:

„Traian pleacă din Roma la 4 iunie al anului 105; în cursul lui iulie, după ce toate preparativele fuseseră făcute şi podul isprăvit, începe campania propriu-zisă. O parte din armată ocupase încă dinainte malul stâng şi ridicase aici fortificaţii pentru a apăra podul; restul, în frunte cu împăratul, trece acum peste bătrânul fluviu, după ce mai întâi se aduseseră zeilor sacrificiile necesare”. (Sublinierea ne aparţine).

Să punem una lângă alta, afirmaţiile d-lor Giurescu subliniate în cele două citate de mai sus:

-        „Traian anexează imperiului Banatul, Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei”.

-        „O parte din armată ocupase încă dinainte malul stâng şi ridicase aici fortificaţii pentru a apăra podul”.

Este evident că citatele subliniate sânt în totală contradicţie şi s-o luăm pe rând.

Mai întâi, prin anexare la imperiu se înţelege includerea în interiorul graniţelor imperiului şi, evident, instalarea unor trupe permanente de apărare, cel puţin la frontiere. Asta presupune că în nordul Banatului, nordul Olteniei, nordul Munteniei şi sudul Moldovei ar fi trebuit să fie trupe permanente romane, dislocate în puncte strategice întărite şi capabile să apere frontierele. Cum podul de la Drobeta (Turnu Severin) a fost construit în apropierea joncţiunii graniţelor de sud ale Banatului şi Olteniei, s-a aflat pe graniţa de sud a unor teritorii situate la nord şi, chipurile, anexate imperiului.

În această situaţie, evident se ridică întrebarea de ce armata romană a trebuit dinainte să ocupe malul stâng şi să facă fortificaţii pentru a apăra podul? Doar podul a fost construit în interiorul unui teritoriu anexat imperiului.

Contradicţia dintre cele două afirmaţii subliniate din citatele de mai sus arată că prima afirmaţie este falsă, nu corespunde realităţii istorice. Aceasta înseamnă că Banatul, Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei n-au aparţinut imperiului, iar afirmaţia a fost introdusă de autori pentru a le servi la demonstrarea latinizării Daciei, la aşa-zisa apariţie a poporului român şi a limbii române.

De fapt, chiar din citatul de mai sus, de la pag. 56, rezultă cu claritate că tratatul prevedea integritatea Daciei: Decebal trebuia „să părăsească toate cuceririle făcute în afară de propria sa ţară”. Iar din fraza următoare „să recunoască – după formula tradiţională – de prieteni şi duşmani, pe prietenii şi duşmanii poporului roman şi, în sfârşit, să nu mai primescă nici un roman civil sau militar în slujba sa”, rezultă că tratatul încheiat a fost un tratat de suzeranitate, nu de anexiune: Decebal recunoştea pe împărat ca suzeran şi se obliga să respecte interesele imperiului. N-a fost nicidecum un tratat anexionist.

Prin urmare, se impun concluziile:

4.      După primul război daco – roman, prin pacea încheiată în toamna anului 102, Traian nu a anexat nimic din teritoriul Daciei, dar, ulterior, a ocupat abuziv malul stâng al Dunării la Drobeta, pentru a apăra construcţia podului.

5.      Tratatul din anul 102 a fost un tratat de suzeranitate, prin care Decebal recunoştea suzeranitatea împăratului şi se obliga să respecte interesele imperiu-lui.

În campania lui Traian din anul 105, după lupte îndârjite şi deosebit de sângeroase, dacii au fost înfrânţi, capitala lor Sarmizegetuza a fost ocupată, iar regele Decebal s-a sinucis.

Prada, în aur şi argint (inclusiv documente scrise pe plăcuţe de aur), luată de romani, a fost atât de mare, încât, de la grava criză financiară în care se afla imperiul înaintea războaielor cu dacii, când se formase chiar o comisie pentru reducerea cheltuielilor publice, după cum arată Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu în Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, ediţia a doua revăzută şi adăugită, editura Albatros, Bucureşti 1975, la pag. 60, s-a trecut la un adevărat dezmăţ care, prin proporţiile sale, este unic în istorie:

-        nu numai că s-au suprimat impozitele pe anul 106, dar contribuabilii au primit de la stat, fiecare în parte câte 650 de dinari;

-        serbările date în cinstea victoriei au durat 123 de zile, cu cheltuieli uriaşe: participarea a 10 000 de gladiatori, 11 000 de fiare sălbatice şi alte dezmăţuri;

-        finanţele devenind brusc înfloritoare, s-a trecut la realizarea unor mari construcţii diferite: apeducte, fortificaţii, teatre, clădiri publice, pe tot cuprinsul imperiului;

-        s-au bătut medalii şi s-au construit monumente comemorative, precum Columna lui Traian în centrul Romei şi multe altele.

Deşi învinsă, Dacia n-a fost ocupată în întregime. Romanii s-au concentrat pe munţii Apuseni, cu minele de aur şi munţii de sare, şi pe căile de transport prin Oltenia şi Banat.

De ce romanii n-au cucerit toată Dacia?

Răspunsul îl aflăm tot din cartea d-lor Giurescu care, la pag. 20, descriu un fapt petrecut în anul 75 înainte de era noastră: „Generalul roman Caius Scribonius Curio bătuse pe dardani, un neam iliric din Peninsula Balcanică, şi voia să atace apoi pe daci. A venit prin urmare pînă la hotarela Daciei, dar odată ajuns aci, s-a înspăimîntat de întunecimea codrilor nepătrunşi şi s-a întors. Istoricul latin spune: „Dacia tenus venit, sed tenebras saltuum expavit”. Ce impresionante trebuie să fi fost acele păduri ca să facă pe un general roman biruitor să dea îndărăt!”

Într-adevăr, pădurile Daciei erau înspăimântătoare pentru străini. Asemenea păduri au fost în toată Dacia, după cum dovedeşte şi denumirea de Teleorman, care înseamnă Pădure nebună şi era dispusă în plină câmpie, lângă Dunăre. Şi pădurile, codrii Daciei, n-au fost niciodată cucerite de romani. Pădurile au fost totdeauna ale dacilor şi numai ale lor vor rămâne încă multe secole la rând.

Revenind la zona ocupată de romani, să observăm că, în afara castrelor destinate legiunilor ce apărau zona, n-au fost dezvoltate alte cetăţi semnificative, cu excepţia băilor termale de la Herculane şi Geoagiu, ceea ce arată, cu claritate, că scopul lor n-a fost dezvoltarea zonei ocupate, ci jefuirea bogăţiilor acesteia. Din această cauză, imperiul Roman n-a cheltuit resurse pentru lărgirea zonei ocupate, operaţiune ce ar fi necesitat forţe şi cheltuieli deosebit de mari, şi s-a preocupat doar de menţinerea şi exploatarea bogăţiilor acesteia.

Trebuie remarcat faptul că n-a fost nici o încercare a romanilor de a-şi extinde zona de ocupaţie, ci, dimpotrivă, cu greu au apărat ce ocupaseră. D-nii Giurescu, în cartea amintită mai sus, la pag. 91, vorbind despre toponimia din Oltenia recunosc: „Toată această toponimie – şi n-am dat decât numele centrelor mai însemnate ... – implică prezenţa populaţiei autohtone, dacice, care a transmis-o noilor stăpâni (serios?!) ai ţării”. (Sublinierea ne aparţine). Şi, puţin mai jos: „O ultimă mărturie a prezenţei acestei populaţii autohtone o formează răscoalele ei împotriva dominaţiei romane.” Deci populaţia dacă chiar din zonele ocupate se răscula împotriva ocupantului şi în unire cu dacii din afara zonei ocupate au pus de multe ori în pericol stăpânirea romană, reuşind să ocupe chiar minele de aur, pag. 92.  

Aşadar, rezultă cu toată claritatea, mai evident chiar ca lumina zilei, că nu Dacia i-a interesat pe romani, ci Apusenii cu aurul şi sarea lor.

Pe toată durata ocupaţiei romane a Apusenilor şi a drumurilor către Roma, în tot restul Daciei, peste 80% din teritoriu, comunităţile dace şi-au continuat viaţa şi evoluţia socială, economică şi politică, nu numai independente de romani şi fără teamă de ei, ba chiar hărţuindu-i şi ameninţându-i continuu.

Ba mai mult, chiar în zona ocupată, stăpânirea romană s-a redus la minele de aur şi de sare, la drumurile către Roma şi la castrele care le păzeau.

În rest, populaţia autohtonă, dacii, şi-au trăit viaţa lor, în mod autonom, atât în afara zonei ocupate cât şi în interiorul acesteia.

Cu toate acestea, în pofida evidenţei de netăgăduit, după 1500 de ani de la retragerea legiunilor romane din Apuseni, au apărut „minţi savante”, atent pregătite de Biserica Catolică şi de Austria, din aşa-zisa „Şcoală Ardeleană”, care, infiltrate cu grijă în Valahia şi Moldova, ne-au luminat că, în timpul ocupaţiei romane, poporul dac a dispărut cu totul şi s-a născut un nou popor şi o nouă limbă: poporul român, urmaş al legiunilor romane, şi limba română, un derivat autohton al limbii latine. Însoţit de o propagandă bine orchestrată şi susţinută financiar, sloganul a prins şi a fost îmbrăţişat de intelectualii din ambele provincii dacice, glasurile potrivnice fiind puţine, ca Nicolae Bălcescu, au fost anihilate cu uşurinţă. În entuziasmul tinerilor intelectuali, s-au scris ode şi imnuri întru cinstirea mamei Rome şi părintelui Traian, iar imnul „Deşteaptă-te române” este, astăzi, chiar imnul naţional. O mai mare batjocură pentru daci şi limba lor, nici că se putea imagina, dar asupra acestor aspecte vom mai reveni.

Vreţi un exemplu de explicare falsă a transformării dacilor în romani? Iată-l:

D-nii Giurescu, în cartea amintită mai sus, la pag. 127, ne explică procesul de romanizare în Dacia: „Dacia a rămas sub stăpînirea romană ceva mai puţin de 170 de ani (106 – 275 e.n.), deci timp de vreo cinci generaţii. Totuşi, efectele au fost decisive: în urma acestei stăpîniri s-a născut poporul român. În alte ţări în care legiunile au stat de două ori mai mult, ca, de pildă, Panonia şi Britania, nu constatăm acelaşi lucru. În acestea din urmă, după retragerea administraţiei romane, locuitorii, vorbind limba latină, nu s-au putut menţine, cu atît mai puţin impune: ei au dispărut, treptat-treptat în mijlocul noilor ocupanţi. În Dacia, dimpotrivă, populaţia romanică s-a păstrat, mai mult chiar, a fost în stare să absoarbă ea pe năvălitorii ce s-au aşezat în ţinuturile din stînga Dunării.

Cum se explică această extraordinară putere a romanismului dacic? Cum s-a putut ca, într-un interval aşa de scurt, să prindă el rădăcini atît de puternice? Răspunsul, după părerea noastră, nu poate fi decît unul singur: romanismul a biruit în Dacia fiindcă el reprezenta o civilizaţie superioară, o creaţie materială şi de cultură care sintetiza o întreagă evoluţie multiseculară şi ca atare a cîştigat pe autohtoni (Sublinierea autorilor). Aceştia, treptat convinşi şi atraşi de avantajele vieţii romane, au învăţat limba cuceritorilor, şi-au însuşit numele lor şi s-au romanizat (ei, zău!). Dacă romanii nu izbuteau să cîştige pentru civilizaţia şi cultura lor pe daci (aţi auzit de lupte de gladiatori în Dacia?), s-ar fi întîmplat şi la noi ceea ce s-a întîmplat în Panonia şi în Britania: dispărea treptat romanismul. Fiindcă numai cu funcţionari şi cu oameni veniţi din altă parte nu poţi imprima unui ţinut un nou aspect, o nouă viaţă. Trebuie să ai neapărat şi concursul băştinaşilor, care să se simtă atraşi spre această nouă viaţă (sublinierea ne aparţine).”

Of, Doamne! După acest citat, simt nevoia unei pauze în care, cu ochii închişi, să mă gândesc la părinţii şi la familia mea, la neamul meu, pentru a-mi reveni.

Iată un exemplu clar de analiză părtinitoare, subiectivă, puerilă şi aservită.

Pe de o parte, analiza este absolut corectă, veridică şi pertinentă, când este aplicată la Panonia şi Britania.

Dar când se aplică Daciei, analiza se deformează brusc, ca la comandă, cu umilinţă, planurile se separă:

-        Populaţiile din Panonia şi Britania erau civilizate, astfel că civilizaţia romană n-a reprezentat o atracţie pentru ele.

-        În schimb, populaţia Daciei era sălbatică, lipsită de civilizaţie şi de cultură şi a privit la romani ca la izbăvitorii care-i scoteau din sălbăticie.

Falsitatea acestei teze este absolut evidentă: dacii n-au privit niciodată cu admiraţie pe romani, dar romanii i-au privit cu respect şi cu admiraţie pe daci. Dovada?

-        Columna lui Traian, pe care dacii sânt reprezentaţi cu demnitate şi cu admiraţie: ca ţinută, ca atitudine în luptă şi în afara ei, ca straie şi îmbrăcăminte. Columna însăşi reprezintă o cinstire a Daciei şi a dacilor.

-        Considerând victoria asupra lui Decebal ca un triumf deosebit, Traian şi-a descris pe larg acţiunile de luptă şi împrejurările şi la fel a procedat şi istoricul său. 

-        Arcul de triumf al împăratului Constantin, construit după părăsirea Daciei de către romani, este împodobit cu statui de daci şi exemplele sânt nenumărate.

Şi apoi, a preluat poporul nostru, poporul dac, violenţa culturii romane? A preluat poporul dac asemuirea împăratului cu un zeu şi închinarea la zeii romani?

Nici gând. Poporul dac n-a renunţat niciodată, de-a lungul întregii sale istorii de peste zece mii de ani, la credinţa lui curată în Dumnezeu.

Tocmai aceasta este problema: credinţa dacilor în Dumnezeu.

După ce împăratul Constantin a dat edictul de la Niceea, prin care Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sânt aceeaşi entitate, noua religie a devenit unică în imperiu. Pe măsură ce noua religie îşi consolida atotputerea în imperiu, capii religiei au simţit pericolul pe care-l reprezenta, pentru ei şi pentru noua religie, credinţa curată în Dumnezeu a dacilor. Ca urmare, când puterea papei a crescut şi s-a extins şi în afara imperiului, papa e excomunicat de două ori pe daci şi a ordonat distrugerea sau ascunderea tuturor documentelor şi dovezilor referitoare la daci. De aceea lipsesc dovezi despre istoria dacilor. Prigonirea dacilor a continuat şi continuă şi astăzi.

După secole, prin încoronarea dacului Ştefan ca rege al Ungariei şi trecerea lui la catolicism, s-a trecut la ungarizarea dacilor de pe teritoriul Ungariei.

Ştefan cel Mare a fost ajutat cu bani de Veneţia în schimbul catolicizării unor părţi ale Moldovei.

După alte secole, odată cu expansiunea spre răsărit a Austriei, s-a realizat acţiunea „Şcoala Ardeleană” cu tot ce a urmat după ea, aşa cum s-a mai vorbit mai sus, inclusiv crearea ramurii grecocatolice a Bisericii Catolice.

Dar să revenim la ocupaţia romană şi să reţinem concluziile:

6.      Ocupaţia romană în Dacia, pe un teritoriu de sub 20%, s-a limitat doar la minele de aur şi la sarea din munţii Apuseni şi la drumurile care asigurau transportul bogăţiilor jefuite către lacoma Romă. La adăpostul tenebroaselor păduri, dacii, populaţia autohtonă, şi-a continuat nestingherită viaţa, prezentând ea o ameninţare permanentă pentru ocupant.

7.      Scopul ocupaţiei fiind jaful, nu s-a urmărit şi nu s-a realizat dezvoltarea zonei ocupate sub nici o formă, ci s-a urmărit doar apărarea şi menţinerea acesteia.

8.      Populaţia dacă din teritoriul neocupat, peste 80%, şi-a continuat evoluţia economică, politică, socială şi culturală în mod autonom, nu numai fără influenţe romane ci cu aversiune faţă de jefuitorii bogăţiilor sale şi în permanent conflict cu aceştia.

3   Suzeranitatea otomană

Aşa cum au rezistat ocupaţiei romane, dacii au rezistat şi popoarelor migratoare, de-a lungul secolelor care au urmat. Tot pădurea le-a fost pavăză şi adăpost. Le-a fost pavăză, pentru că multe popoare năvălitoare au ocolit codrii din Dacia, trecând spre vestul Europei, pe la nord de aceasta. Le-a fost adăpost, pentru că le-a oferit protecţie faţă de cei care s-au încumetat totuşi să intre în Dacia. Iar  mulţi din cei care au intrat, totuşi, în Dacia, au trecut spre sud sau spre vest, fără a staţiona mai mult decât le-a trebuit să traverseze. Din vremurile acelea a rămas proverbul „Apa trece, pietrele rămân!”

Dintre popoarele care au pătruns pe teritoriul Daciei, slavii au fost cei care au staţionat mai mult. Având o fire mai paşnică, s-au bucurat de colaborarea populaţiei locale, de la care au preluat cultivarea plantelor. Deprinzând această nouă îndeletnicire, şi-au amintit de stepele întinse din care au venit şi mulţi s-au întors să le cultive. Îmi bazez această afirmaţie pe prezenţa, în limba rusă, a multor cuvinte de origine dacă. Ori aceste influenţe nu se puteau produce decât printr-un contact direct, mai prelungit, între cele două populaţii. De exemplu, expresia „daragoi moi” din lmba rusă nu este altceva decât „dragul meu” din limba dacă, ambele expresii având forme, înţelesuri şi accente asemănătoare.

După mai multe secole, s-a încheiat perioada de migrare a popoarelor nomade şi, treptat, viaţa a revenit la normal. Au apărut aşezări de-a lungul râurilor, au început să se închege formaţiuni statale din ce în ce mai mari, s-au dezvoltat relaţiile interstatale, dar n-au lipsit nici conflictele între statele mai noi sau mai vechi.

Treptat, printr-o evoluţie mai mult sau mai puţin frământată, s-a ajuns ca, pe teritoriul Daciei, spre finele secolului XIV, să existe trei voevodate mari: Valahia, Moldova şi Transilvania. Tot atunci însă, a apărut şi pericolul turcesc şi, prin luptă sau fără luptă, au căzut sub stăpânirea otomană.

Referitor la stăpânirea turcească, n-am găsit, în nici un manual sau document de istorie autohton, din câte am citit, explicaţia faptului că Valahia şi Moldova s-au aflat, pe o perioadă de câteva secole la rând, sub stăpânirea turcească, dar au rămas permanent cu administraţia internă de sine stătătoare, proprie, adică n-au fost niciodată provincii otomane. Faptul este nu numai curios ci şi unic, deoarece toate teritoriile stăpânite de turci au fost transformate în paşalâcuri, conduse de câte un paşă. De exemplu, Bulgaria, Serbia şi Ungaria au fost paşalâcuri tot timpul cât s-au aflat sub stăpânire turcească.

Spre surpriza mea, am găsit explicaţia, într-o lucrare a lui Karl Marx despre români.

Lucrarea a fost tradusă în limba dacă, în perioada 1960 – 62, într-un tiraj restrâns, sub titlul, dacă îmi amintesc bine, „Karl Marx despre România”. N-am apucat să cumpăr lucrarea, dar mi-a împrumutat-o cineva şi am citit-o. Am fost surprins că în lucrare erau descrise şi relatate foarte multe date şi fapte despre care habar nu aveam şi despre care nu se vorbea nimic în literatura de specialitate autohtonă. Asupra unora dintre acestea vrem să ne oprim, cu regretul că nu putem să cităm, deoarece, aşa cum am spus, cartea îmi lipseşte, dar faptele le-am reţinut bine, pentru că am fost contrariat de lipsa lor în documentaţia autohtonă.

În mare, Marx relatează următoarele:

Mircea cel Bătrân, domn al Valahiei între anii 1386 – 1418, a participat la două războaie contra turcilor, alături de vestiţii, dar îngâmfaţii, regi şi domni ai Europei. Cum îngâmfarea, mai totdeauna, se plăteşte, turcii au învins în ambele războaie şi, după fiecare, sultanul a trimis oaste să-l pedepsească pe cutezătorul Mircea. Acesta, viteaz şi iscusit în luptă, dar şi cunoscându-i bine pe turci, singur, a învins de fiecare dată. Dar nu s-a culcat pe lauri. Înţelept, a conştientizat gravitatea şi amploarea pericolului turcesc şi a înţeles că singur nu poate rezista prea mult şi că nici pe alianţe nu se poate baza. Bun diplomat şi cu clarviziune, într-un moment când sultanul avea grosul trupelor prinse într-o mare bătălie, i-a propus încheierea unui tratat de suzeranitate. Sultanul a acceptat propunerea şi Mircea a obţinut un tratat de suzeranitate prin care Turcia se obliga:

-        Să respecte şi să nu se amestece în ordinea internă a ţării, aceasta având domn, legi şi armată conform propriei organizări şi tradiţii.

-        Să respecte şi să apere integritatea teritorială a ţării şi să-i apere interesele economice faţă de alţii.

-        Să nu aibă armată pe teritoriul ţării şi nici cetăţi.

Prin acelaşi tratat de suzeranitate, Valahia se obliga:

-        Să plătească un tribut anual, Înaltei Porţi.

-        Să permită trecerea armatei turceşti, prin teritoriul ţării, în caz de nevoie, dar fără a staţiona.

Marx comentează acest tratat cu multă admiraţie, considerându-l unic în istoria omenirii, fiind pentru prima dată când puterea suzerană îşi asumă asemenea obligaţii faţă de puterea supusă.

Imediat ce Mircea a încheiat tratatul de suzeranitate cu turcii, Alexandru cel Bun, domn al Moldovei între anii 1400 – 1432, care nu avusese nici un conflict cu turcii, dar din aceleaşi raţiuni ca Mircea cel Bătrân, cu care avea relaţii foarte bune, s-a adresat şi el sultanului pentru încheierea unui tratat similar, ceea ce s-a şi întâmplat. De aşa bravi şi înţelepţi voievozi, am avut parte!

În virtutea acestor tratate, Valahia şi Moldova n-au fost niciodată paşalâcuri, adică n-au fost niciodată provincii turceşti, şi au avut totdeauna propriile organizări interne.

În cadrul momentelor de istorie pe care vrem să le remarcăm, nu ne oprim la felul cum a decurs viaţa internă a acestor două voievodate, sub suzeranitate. Ne interesează însă alte două momente, pe care Marx le comenteză diferit de istoricii autohtoni.

În anul 1775, în urma unui război ruso – turc, în care Austria a ajutat Turcia, în compensaţie, Austria pretinde o fâşie de teren în nordul Moldovei, dar prin falsuri, hoţie, minciună şi mită, ocupă toată partea de nord a acesteia, pe care o numeşte Bucovina, adică pădurea de fag, în slavonă.

Nu peste mult timp, în anul 1812, printr-un tratat de pace încheiat la Bucureşti, prin care s-a finalizat un război ruso – turc început în anul 1806, Rusia a obţinut, de la Turcia, întreaga Basarabie, adică partea Moldovei cuprinsă între Prut şi Nistru, inclusiv Transnistria, teritoriu situat peste Nistru şi dăruit de Petru cel Mare lui Dimitrie Cantemir.

Nota 1:   După înfrângerea de la Stănileşti, 1711, în care Dimitrie Cantemir a luptat alături de Petru cel Mare, a fost nevoit să părăsească tronul Moldovei şi a mers la Petersburg, la curtea lui Petru. Ca semn de prţuire, Petru i-a dăruit o mare moşie la nord de Moscova şi a dat numele său unei divizii a armatei ruse. Pe moşia primită, Cantemir a adus moldoveni, care o populează şi astăzi. Iar divizia Cantemir, în timpul revoluţiei din 1917 şi în războiul civil care a urmat, a luptat de partea revoluţionarilor şi pentru abnegaţia în luptă şi-a păstrat numele în continuare. Ca rezultat al abnegaţiei cu care a luptat şi în Al Doilea Război Mondial, a primit titlul de Divizia de Gardă Cantemir şi, fiind staţionată în Moscova, pe timpul fostei URSS, a fost deschizătoarea parăzilor militare din faţa Cremlinului.

Marx, în cartea amintită, comentează foarte critic, cele două cedări teritoriale făcute de Turcia. Pe baza prevederilor tratatului de suzeranitate încheiat sub domnia lui Alexandru cel Bun, Marx consideră că Turcia nu a avut nici un drept să cedeze cele două teritorii ale Moldovei, pentru că nu îi aparţineau.

Nu numai că tratatul de suzeranitate nu transfera proprietatea de la Moldova la Turcia, ci întărea proprietatea Moldovei prin obligaţia de protecţie din partea Turciei.

Ca atare, convenţiile şi tratatele care s-au referit la cele două teritorii, cele din 1775 şi 1812 şi cele care le-au urmat, sânt viciate de faptul că Turcia a cedat ceea ce nu-i aparţinea, peste capul proprietarului, care n-a fost parte la aceste convenţii şi tratate.

Aceasta înseamnă că dreptul Moldovei, deci şi al Daciei care o înglobează, asupra Bucovinei şi Basarabiei este imprescriptibil şi poate fi revendicat oricând. (Este cunoscut principiul că un obiect furat şi vândut revine proprietarului, la dovedirea furtului). 

4   Cinste şi ... „cinste”

Un alt moment de istorie la care vrem să ne referim este domnia de numai şase ani a lui Vlad Ţepeş, domn al Valahiei între anii 1456 – 1462. Mulţi istorici, mai ales cei străini, l-au caracterizat ca un om crud, setos de sânge. În realitate, a fost un om viteaz, dârz, dar cinstit şi drept: şi-a apărat ţara, şi-a apărat poporul, a pedepsit crud pe hoţi şi pe tâlhari, dar n-a nedreptăţit pe nimeni. A fost neiertător şi crud cu hoţii şi cu tâlharii, pe care i-a condamnat la moarte prin tragerea în ţeapă. Aşa a reuşit, caz unic în istoria omenirii, ca numai în câţiva ani, să cureţe ţara de hoţi şi să instaureze un climat de cinste, de care s-a dus buhul în toată Europa. În numai câţiva ani!

În fond, hoţia a fost dintotdeauna considerată ca o faptă antisocială, deosebit de gravă. În codul de legi asiriene, cu milenii înaintea erei noastre, se prevedea ca hoţul să fie spânzurat în faţa locului pe unde a intrat să fure. Diferenţa dintre codul asirian şi procedura lui Vlad Ţepeş constă doar în modul de aplicare a pedepsei, pedeapsa fiind aceeaşi. Numai că, spre deosebire de epocile anterioare, în epoca civilizaţiei în care a domnit Vlad Ţepeş, hoţia a devenit politică de stat şi este permisă cu largheţe celor bogaţi, fiind pedepsită cu asprime când cei săraci fură de la bogaţi. De aceea, Vlad Ţepeş este un caz singular al epocii sale, cu largi ecouri în masele sărace ale Europei, avide de dreptate socială.

După secole însă, un biet scriitoraş al lumii occidentale a devenit faimos, prin transformarea lui Vlad Ţepeş în vampir, fapt cu totul nemeritat. Faptul că în lumea occidentală este promovat cu multă perseverenţă brandul de vampir al bravului domn, ar fi rămas doar o problemă de obiectivitate şi de moralitate a acelei lumi, dar promovarea brandului de organizaţii şi instituţii autohtone afectează atât  memoria lui Vlad Ţepeş cât şi mândria naţională.

Tot în legătură cu cinstea, ne referim la documentele dacice scrise pe plăci de aur, care, recent, au devenit cunoscute sub numele de tezaurul de la Sinaia.

În anul 1873, Carol I, domn al României între 1866 – 1881 şi rege între 1881 – 1914, a început construcţia castelului Peleş, la Sinaia. Săpăturile au scos la iveală un tezaur de peste 500 de plăci din aur, pline cu inscripţii dacice. În paragraful 1, Dacia preistorică, am afirmat că dacii şi-au scris documentele pe plăci din aur, pentru că aveau aur şi pentru că aurul nu se deteriorează în timp. Ideea este dovedită de acest tezaur de la Sinaia.

Credeţi cumva că plăcile au fost catalogate, înregistrate, predate unui muzeu sau unei instituţii şi studiate? Nu. Nicidecum. Vă înşelaţi! În epoca civilizaţiei, tocmai pentru că e plină de „civilizaţie”, aurul ia minţile chiar şi unui suveran.

Suveranul român, prinţ german de origine, cavaler al cinstei întruchipate, trimis de capetele încoronate ale Europei să domnească peste România, în 1866, spre binele, fericirea şi bunăstarea unui popor năpăstuit, pentru că, chipurile, ţara nu era capabilă să se conducă singură, ca întruchipare a cinstei germane, a topit toate plăcile de aur şi aurul l-a folosit la construcţia castelului şi la obţinerea de bunuri personale.

Cum poate fi calificat oare gestul acestui suveran care, deşi a domnit 48 de ani, n-a înţeles niciodată nici limba şi nici sufletul poporului peste care a domnit? În nici un caz ca gestul unui om onest, cinstit şi demn, ci ca gestul unui şarlatan înfipt de alţi şarlatani, în fruntea unei ţări.

Înainte de topire însă, toate plăcile au fost copiate pe plăci de plumb, iar plăcile de plumb au fost depuse în subsolul mănăstirii Sinaia. Şi peste toate s-a aşternut tăcerea. Dar nu pentru totdeauna.

Târziu, s-a aflat de plăcile de plumb din subsolul mănăstirii. Şi, treptat, au început a fi vândute clandestin.

Cu trei – patru ani în urmă, am văzut un documentar pe un canal TV, despre plăcile de plumb de la mănăstirea Sinaia, în care, după prezentarea istoriei acestora, s-au făcut următoarele afirmaţii:

-        Patriarhia Română nu permite accesul la plăcile de plumb de la mănăstirea Sinaia.

-        Istoricii contactaţi au declarat că studierea plăcilor este o pierdere de timp şi o neseriozitate.

-        Din peste 500 de plăci, la vremea documentarului, mai erau circa 100.

În mod clandestin, s-a reuşit să se fotografieze unele plăci. În documentar a fost prezentată o placă, pe care figura regelui dac Buerebista era înconjurată de înscrisuri.

Pe drept cuvânt, câteva întrebări se impun: Oare în ţara mea sânt arheologi? Oare în ţara mea sânt istorici? Oare mai sânt patrioţi? Da, cu siguranţă sânt şi arheologi şi istorici, dar puţini dintre ei sânt şi patrioţi şi, mai ales, cinstiţi. Aurul, banii şi partizanatul politic întunecă multe minţi, însă nu chiar pe toate. Pentru că spiritul dac a început să renască şi nimic nu-l poate stăvili. Mai ales că apare un puternic imbold de la vecinii bulgari, care studiază cu asiduitate trecutul lor tracic, de fapt dacic, pentru că denumirile de trac, get, dac se referă la acelaşi popor.

Veni-va vremea, şi chiar foarte curând, când multe nume de istorici şi de arheologi, cândva iluştri, vor fi aruncate la groapa ruşinoasei trădări de neam şi de ţară, pentru felul cum, ca oameni fără conştiinţă, şi-au umilit şi batjocorit propriul neam, un neam ce-şi poartă o istorie de peste zece mii de ani, muncind, crescându-şi copiii şi apărându-şi ţara. Iar ei, minţi instruite, şi-au vândut şi istoria şi limba neamului şi credinţa, şi-au vândut şi propria identitate, pentru a face pe plac vanităţii Vaticanului şi unor interese meschine ale unor cercuri politice din occident, străine de esenţa umană.

Bibliografia:

1  CONSTANTIN TEODORESCU:  Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. Bucureşti 2014.

Ediţia a 3 – a revizuită şi adăugită.