Credinţa dacilor în Dumnezeu

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articolul „Credinţa dacilor în Dumnezeu” prezintă analiza autorului asupra credinţei dacilor în Dumnezeu care dăinuie din timpul ulttimei glaciaţiuni, de dinainte băjeniei de la marea Neagră.

Articolul este preluat din anexa la studiul „Structură şi evoluţie. Structuri fizice, cosmice, aura, sufletul şi credinţa în Dumnezeu”, ediţia a 3-a revizuită şi adăugită, editura Matrix Rom, codul ISBN 978 – 606 – 25 – 0114 – 3, decembrie 2014, original şi înregistrat la ORDA.

Studiul se află în 8 exemplare la Biblioteca Naţională, în 2 exemplare la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” şi în 2 exemplare la Biblioteca Centrală a Universităţii Politehnica Bucureşti.

Credinţa dacilor în Dumnezeu

Am afirmat de multe ori, de-a lungul studiului, că dacii mei au crezut în Dumnezeu, încă de la începuturile lor, de-acum cu peste zece mii de ani în urmă.

Desigur, cum cârcotaşi se găsesc totdeauna, şi nu totdeauna este rău că se cârcoteşte, sânt nevoit să mă explic.

Afirmaţia mea se bazează pe:

a)      Expresiile încetăţenite în limbajul nostru cotidian: Doamne ajută, Doamne fereşte, Dumnezeu să ne aibă în pază, Dumnezeu să ne binecuvânteze şi multe altele, care dăinuie nu de secole, ci de multe milenii; ele se regăsesc în vocabularul oricărui trăitor al acestor meleaguri, indiferent de sex, cultură, instruire sau loc de obârşie.

b)      Credinţa trainică în Dumnezeu. Asemenea majorităţii locuitorilor acestor meleaguri, mi-o aduc aminte pe mămica mea: Dă Doamne o ploicică! E voia lui Dumnezeu! Nu mânia pe Dumnezeu! Ai credinţă-n Dumnezeu! Dumnezeu cu puterea lui! Şi acestea provin din străfundurile mileniilor.

c)      Credinţa lăuntrică a sufletului meu. Aşa am crezut şi cred eu.

La toate aceste argumente, fiecare în parte cu un subiectivism mai mare sau mai mic, se adaugă un argument de o obiectivitate netăgăduită: Rugăciunea „Tatăl nostru” în limba celtă vehe.

Referitor la această rugăciune, prof. univ. dr. ing. Alexandru Măruţă, în lucrarea „Recurs la istorie (II)”, publicată în ziarul Tricolorul, printre altele, relatează următoarele:

„În anul 1715 englezul Chamberlayn publică o carte cu rugăciunea Tatăl Nostru în peste 100 de limbi, dar scrise în fonetica engleză, pentru a putea fi  înţelese de către englezi. După 100 de ani, cercetătorul ungar Samuel Kölescri îi comunică medicului englez Woodward descoperirea cea mare: „Celţii din provincia Wallace şi românii de la Dunăre vorbesc aceeaşi limbă”. La ce se referea acesta? La Tatăl Nostru scris în limba celtă, în următoarea formulare:

Pherintele nostru cela ce esti in cheri
Svinteascoese numele teu,
Vie emperetzioe ta
Facosea voe ta,cum en tzer ase si pre poementu
Poene noastre du nuo asteze
Shi lasza noo datoriile nostre, cum si noi se loesoem datornicilor nostri
Si nu dutze pre voi la ispitire
Tze ne mentueste prenoi de viclenii. Amin.”

După tot şi toate cele ce s-au spus în paragrafele anterioare, despre limba dacă şi despre băjenia de la marea Neagră, nici nu ne mai miră şi nici nu ne mai surprinde asemănarea limbilor celtă şi dacă, deoarece s-au format în acelaşi areal.

Rugăciunea din limba celtă însă are o importanţă deosebită referitoare la credinţa în Dumnezeu. Provenind din limba vechilor celţi, a căror civilizaţie s-a întins aproape peste întreaga Europă în perioada anilor 2000 – 500(400) înaintea erei noastre, deci înaintea romanilor, dovedeşte, printre altele, că:

1.      Credinţa în Dumnezeu a apărut în arealul Balcani – Carpaţi – marea Neagră, înaintea băjeniei de la marea Neagră. Tot atunci au apărut şi ritualul religios şi rugăciunea către Dumnezeu.

2.      Dumnezeu a fost perceput ca tată, ca părinte, ca ocrotitor al omului, dar situat „în ceruri”, în afara şi deasupra celor pământeşti, ca unic, suprem, indivizibil, veşnic.

3.      Expresia „vie îmărăţia ta, facă-se voia ta” arată încrederea în nemurirea sufletului omenesc care, după o viaţă dreaptă, va merge în împărăţia lui Dumnezeu.

4.      Rugăciunea omului către Dumnezeu este simplă, sinceră şi nu cere înlesniri, favoruri, ci se roagă să fie ajutat să trăiască fără a greşi nici faţă de El, de Dumnezeu, dar nici faţă de semenii lui. 

Iată cum, prin această rugăciune venită din preistorie, limba dacă justifică şi obiectivează afirmaţiile că dacii au crezut în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului încă dintru începuturile lor.

Totodată, rugăciunea mai dovedeşte ceva: falsitatea religiilor creştine (catolică şi ortodoxă).

Primele curente creştine, apărute în imperiul Roman, au preluat, aproape neschimbată, rugăciunea dacilor Tatăl nostru, aşa cum se află în evangheliile lui Luca şi Matei. Ulterior, după ce împăratul Constantin, prin edictul de la Niceea, a decretat că „Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh” sânt unul şi acelaşi, sânt aceeaşi entitate, vechea rugăciune a fost adaptată noului concept şi au fost elaborate principiile noii religii, menită a consolida şi perpetua puterea conducătorilor asupra supuşilor, cărora nu le rămâne decât speranţa unei mântuiri, după o viaţă de robie. La finalul vechii rugăciuni, s-a adăugat propoziţia „În numele Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, amin!”

Faptul că rugăciunea Tatăl nostru este conţinută în evangheliile primelor culte creştine din imperiul Roman dovedeşte că aceştia au cunoscut credinţa în Dumnezeu a dacilor, dar nu le-a convenit, pentru că nu corespundea scopului lor: apropierea conducătorului de Dumnezeu, ca „uns” al acestuia, peste poporul condus. Cum era greu de ridicat un om la rang de Dumnezeu, l-au coborât pe Dumnezeu către om, prin Duhul Sfânt care a pogorât asupra unei fecioare ce l-a născut pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, chipurile, pentru mântuirea omenirii. La rândul său, Isus, prin ucenicii săi, l-a uns pe papă, iar papa l-a uns pe împărat şi cercul s-a închis: împăratul sau regele este trimisul, unsul lui Dumnezeu, peste poporul supus.  

Astăzi, rugăciunea dacă Tatăl nostru, cu modificarea dată după edictul de la Niceea, este preluată de toate cultele creştine.

Credinţa curată în Dumnezeu a fost pervertită în falsa credinţă în anumiţi oameni care, chipurile, fie au devenit sfinţi, fie sânt „unşi” sau „dăruiţi cu har” de către Dumnezeu şi trimişi pe Pământ pentru a îndruma turmele de păcătoşi spre mântuire. În fond, falsa credinţă în Dumnezeu nu apropie ci îndepărtează pe om de Dumnezeu, prin interpuşi neaveniţi şi practici şi ritualuri deformate. (Cum, de exemplu, prin spovedanie, preotul iartă păcatele mărturisite).

Mărturisesc că, de la citirea rugăciunii Tatăl nostru în limba celtă, fapt petrecut cu câteva luni în urmă, mândria mea de a fi fiu de dac, de a fi fiul unui asemenea popor, a devenit nemărginită. Cum să nu fiu mândru şi cum să nu mulţumesc lui Dumnezeu, că mi-a dat soarta de a fi fiul unui asemenea popor, care a fost capabil de a zămisli o asemenea rugă simplă şi sinceră ce dăinuie de peste zece mii de ani?

Arătaţi-mi, vă rog, în lumea asta largă, un alt popor capabil de asemenea credinţă!