Fotonul

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articolul  Fotonul este preluat din studiul Structură şi evoluţie al autorului şi, pe baza teoriei structurii de energie demonstrată în studiu, prezintă fotonul ca o structură de energie cumulativă, determină valoarea stropului (porţiei) de energie, stabileşte caracterul simultan continuu şi discontinuu al fotonului, ca structură continuă de energie, dar cu valoare discontinuă de energie ca multiplu al stropului (porţiei) de energie şi caracterul fotonului de a fi vector şi suport de energie.

Fotonul – structura elementară (fundamentală) de energie

Pe baza teoriei elaborată şi demonstrată în capitolul 5 din [1], în penultimul paragraf al capitolului, este analizat fotonul ca structura elementară (fundamentală) de energie, fiind prezent atât la scară cosmică cât şi la scară microcosmică. 

Ca structură de energie, fotonul trebuie să se înscrie în principiile expuse în capitolul 5 din [1].

Pentru o structură de energie este caracteristică constanta ciclică a potenţialului vectorial, k_cpv, determinată prin relaţia (5.64) din [1] şi egală cu 2pe. (A se vedea şi postarea "Mişcarea de rotaţie" tot pe acest blog).

Fotonul, ca structură de energie fundamentală, trebuie să aibă aceiaşi constantă ciclică a potenţialului vectorial, adică energia sa e trebuie să crească cu 2pe la fiecare rotaţie în jurul propriei axe. Aceasta înseamnă că, la o frecvenţă a rotaţiei n, energia sa giroscopică trebuie să fie 2pen

e_g = 2pen,     (1)      

unde e_g reprezintă energia giroscopică, iar e reprezintă porţia, stropul elementar de energie.

Egalând relaţia (1) cu relaţia e_g = hn din [2], se obţine

2pen = hn,     (2)

din care rezultă

h = 2pe ,        (3)

unde h este constanta lui Planck, a cărei valoare este cunoscută: h = 6,6256(5).10 ^–34 J.s, [2], constantă fizică universală, tabelul 6.

Cunoscând valoarea constantei lui Planck, se poate afla valoarea stropului (porţiei sau elementului) de energie giroscopică:

e = h/2p = 1,05451.10^-34 J.s.             (4)

Iată cum fotonul, ca particulă elementară şi fundamentală de energie, se încadrează în descrierea şi în proprietăţile generale ale structurii de energie.

Aceasta înseamă că un foton îşi continuă propagarea atâta vreme cât mediul de propagare îi asigură creşterea continuă a energiei giroscopice cu valoarea constantei ciclice a potenţialului vectorial k_cpv = 2pe. În caz contrar, fotonul va fi treptat atenuat de mediul de propagare care, în final, îl absoarbe.

Totodată, să remarcăm caracterul contradictoriu al fotonului, de a fi continuu şi discret simultan:

-        este continuu pentru că acumulează sau pierde strop după strop de energie giroscopică, în orice cantitate, şi

-        este discret pentru că starea sa are o corespondenţă unică în mulţimea numerelor naturale, fiind în permanenţă un multiplu al valorii stropului de energie giroscopică.

Pe caracterul continuu şi discret al fotonului şi pe capacitatea sa de a acumula energie oricât de multă, se bazează raza coerentă a laserului, care uimeşte şi îmbogăţeşte viaţa societăţii contemporane, cu multiplele sale aplicaţii.

Acelaşi caracter continuu şi discret al luminii solare stă la baza procesului de fotosinteză.

În funcţie de frecvenţa rotaţiei giroscopice, fotonul se comportă ca undă invizibilă sau vizibilă, ca undă de lumină, rază x sau rază gama şi interferează diferit cu structurile atomice sau moleculare ale diferitelor elemente sau corpuri materiale. 

Dar şi caracterul discret al fotonului îi conferă acestuia o proprietate extraordinară: un excepţional suport şi vehicul de informaţie.

Aşa de exemplu, numai fotonul a putut fi atât suportul informaţional al codului vieţii (program informatic structurat energetic elaborat de Dumnezeu), pe baza instrucţiunilor căruia se formează codul genetic în celulele corpurilor vii, program informatic material prin care este dirijată evoluţia celulelor şi organismelor, cât şi vehiculul de implementare a codului vieţii în structurile de viaţă de pe Pământ, ajunse în stadiul celular de dezvoltare, în care fiecare celulă avea atât o membrană ptotectoare cât şi o structură de energie unică ce o înconjura ca o aură. (A se vedea postările "Aura, conştiinţa şi sănătatea", "Există Dumnezeu?", "Conştiinţa umană şi Raţiunea universală" şi "Legile fundamentale ale Universului", toate pe acest blog).

Ştiu şi înţeleg, multora le va părea surprinzătoare afirmaţia de mai sus, dar să aibă în vedere că toată ştiinţa contemporană are la bază cercetarea experimentală şi nu înţelegerea şi analiza raţională a fenomenelor lumii în care trăim. E timpul să depăşim această etapă.

Ca dovadă, am să aduc cel mai cunoscut exemplu al lumii contemporane, informatica.

Informatica de astăzi, ale cărei performanţe cu adevărat uimesc şi îmbogăţesc lumea în care trăim, are la bază structuri caracterizate de două stări: închis sau deschis, codificate cu zero sau 1.

Oare ce performanţe ar putea fi obţinute de informatică, dacă ar fi luat ca bază fotonul cu infinitatea sa de stări?

Gândiţi, gândiţi, că totuşi, lumea în care trăiţi şi vi se pare imens de amplă şi bogată, este prea săracă şi searbădă faţă de lumea care ar putea fi, chiar în aceste condiţii materiale, dar cu un plus de gândire analitică!

În fine, fotonul – ca rază de lumină – serveşte la studierea cosmosului. Din păcate, nu se are în vedere faptul că între structura de energie a fotonului care străbate cosmosul şi structurile de energie ale aştrilor pe care le străbate se manifestă forţe de atracţie reciproce, în conformitate cu legile universale, care influenţează traiectoria şi parametrii energetici ai fotonului. (A se vedea postarea "Legile fundamentale ale Universului", tot pe acest blog.

Astfel, în urma studierii eclipsei totale de Soare din 29 mai 1919, de către astronomul Arthur Eddington, s-a constatat devierea razelor de lumină la trecerea prin câmpul Soarelui, fapt ce a fost intrepretat ca o atracţie a câmpului gravitațional al acestuia şi, ca atare, ca o  confirmare a teoriei relativităţii a lui Einstein.

În realitate, a fost o atracţie reciprocă între structurile de energie ale Soarelui şi fotonului, aşa cum se întâmplă în tot cosmosul, conform legii universale a atracţiei dintre energii. (A se vedea postarea "Legile fundamentale ale Universului", tot pe acest blog). În fond, dacă, chipurile, masa ar atrage energia, prin câmpul său gravitaţional, raza de lumină ar mai putea părăsi corpul material?
Greşită este şi interpretarea deplasării spre roşu a razelor de lumină ce ne vin de la aştri şi galaxii prin fenomenul Dopller, ca datorată depărtării galaxiilor. În fond, deplasarea spre roşu este datorată pierderii de energie prin interacţiunea structurilor de energie ale fotonilor razelor de lumină cu câmpurile de energie ale galaxiilor şi ale aştrilor pe care le străbate. Şi aşa dispare big-bangul, dispare crearea Universului din nimic, dispar universurile paralele şi multe, multe altele.
Lumea şi Universul în care trăim sânt simple în esenţa lor, însă le complicăm noi în încercarea de a le înţelege. Complexe sânt mulţimea proceselor ce se desfăşoară simultan şi mulţimea interacţiunilor dintre ele.   

Bibliografia la capitolul 5

1  CONSTANTIN TEODORESCU:  Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. Bucureşti 2016.

Ediţia a 5 – a revizuită şi adăugită.

2   ION DIMA (coordonator): Dicţionar de fizică. Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1972.