Falsa şi adevărata credinţă în Dumnezeu

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articolul Falsa şi adevărata credinţă în Dumnezeu prezintă analiza creştinismului, îndeosebi a Bisericii Catolice, ca o credinţă falsă, inventată, care a servit şi serveşte pentru supunerea şi stăpânirea maselor, care se vor a fi supuse şi aservite unei stăpâniri, chipurile, „unsă de Dumnezeu”, şi adevărata credinţă în Dumnezeu, simplă, sinceră şi fără mituri.

Preluare integrală a două paragrafe din analizată „Epocii civilizaţiei” din studiul „Structură şi evoluţie. Structuri fizice, cosmice, aura, sufletul şi credinţa în Dumnezeu”, ediţia a 3-a revizuită şi adăugită, editura Matrix Rom, codul ISBN 978 – 606 – 25 – 0114 – 3, decembrie 2014, original şi înregistrat la ORDA.

Studiul se află în 8 exemplare la Biblioteca Naţională, în 2 exemplare la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” şi în 2 exemplare la Biblioteca Centrală a Universităţii Politehnica Bucureşti.

Cuprins:

1   Falsa religie – arma morală a fărădelegii

2   Credinţa în Dumnezeu

1   Falsa religie – arma morală a fărădelegii

Pentru că epoca civilizaţiei a pângărit tot ce-a atins, a pângărit până şi credinţa în Dumnezeu, făcând din ea, cel mai puternic instrument de constrângere morală a maselor de oameni.

Ideea de om providenţial, om care, dacă nu e chiar Dumnezeu, este trimisul Său, s-a ivit, mai întâi, în anturajul lui Alexandru Macedon. A fost preluată apoi de împăraţii romani. Chiar Iulius Cezar a cochetat cu ideea, iar Octavianus, primul împărat, a preluat-o.

Mai târziu, în perioada de declin a imperiului Roman, s-a simţit nevoia unui instrument moral al puterii de stat, care să poată fi folosit atât pentru supunerea propriilor cetăţeni, cât şi pentru supunerea altor popoare. Şi astfel, s-a creat religia creştină.

Concepută ca o poveste, asemenea basmelor cu Harap Alb sau Albă ca Zăpada, şi bazată pe întâmplări închipuite, pe falsuri şi pe minciuni, dar prezentată într-o formă amăgitoare şi ameţitoare, religia creştină a fost şi este stâlpul puterii politice, este opiul cu care puterea politică adoarme populaţia. Nu întâmplător, cea mai nocivă şi cea mai ticăloasă organizaţie a ultimelor două mii de ani a fost şi este Biserica Catolică, sub oblăduirea şi în numele căreia s-au purtat războaie sfinte, s-a desfăşurat inchiziţia, s-a practicat negoţul cu sclavi, s-au exterminat popoare, s-au practicat jaful şi asuprirea colonială şi multe alte rele sociale. Şi toate acestea au fost înfăptuite, chipurile, „în numele lui Dumnezeu”, „în numele credinţei”.

Fariseism? Meschinărie? Nu, premeditare! aşa cum exprimă şi Mihai Eminescu, în versurile:

 „Religia – o frază de dînşii inventată

Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,

Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,

După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,

Aţi mai purta osînda ca vita de la jug?”

Împărat şi proletar, 1 decembrie 1874.

M. Eminescu, Poezii. Proză literară. Vol. 1. 1978. Cartea Românească.

Că religia creştină este o poveste, se poate convinge oricine citeşte, cu puţină atenţie şi obiectivitate, biblia. Deşi se vorbeşte mult despre viaţa lui Isus şi se dau sumedenie de pilde, nu există nici o referire concretă la identitatea sau biografia sa. Ori, în perioada când se pretinde că a trăit Isus, în Ierusalim şi în toate centrele importante din Iudeea, era o intensă viaţă culturală şi socială, cu înregistrări în documente ale vremii, care consemnau evenimentele importante. Isus, după cum pretind religia creştină şi biblia (cartea doctrinară), a fost o prezenţă marcantă a vremii sale, în acele locuri. El a fost judecat de marii preoţi din Ierusalim şi pedeapsa a fost confirmată de guvernatorul roman al Palestinei. Cum de nu există consemnări ale unor asemenea fapte şi evenimente? Nici biblia şi nici religia nu le menţionează. De ce? Simplu: n-au existat şi, ca atare, nu există asemenea consemnări.

În biblie există o pildă referitoare la aruncatul pietrei. Ei bine, în anul 1947, un păstor necăjit din împrejurimile mării Moarte, căutându-şi o capră pierdută, a îndrăznit să ridice o piatră şi a aruncat-o într-o grotă, în care s-a spart ceva. Curios, păstorul a intrat în grotă şi a găsit aşa numitele „Documente de la marea Moartă”. Aceste documente au fost ascunse în grotă, în anul 70, în timpul revoltei evreilor împotriva stăpânirii romane, şi se referă la o perioadă care include şi anii în care se pretinde că a trăit Isus. După analiza cernelii cu care au fost scrise, s-a constatat că majoritatea documentelor au fost scrise chiar în templul de la Ierusalim şi, când romanii au distrus templul, preoţii le-au luat, au fugit prin canale subterane şi le-au ascuns în preajma mării Moarte, împreună cu documente din zonă. Aceste documente scrise la Ierusalim, în perioada când se pretinde că a trăit Isus, nu conţin nici o referire nici la Isus şi nici la evenimentele invocate în biblie, în schimb consemnează, cu rigoarea vremurilor respective, o sumedenie de fapte, evenimente şi întâmplări astronomice, sociale, istorice, culturale ş.a. Ori nici Isus şi nici evenimentele pe care se pretinde că le-a produs sau la care a fost martor nu puteau trece neobservate. Dacă nu există nici o referire la Isus şi la evenimente atribuite lui, în toată cantitatea de documente scrise în perioada şi în locul presupusei existenţe, evident că nu au existat: nici Isus şi nici evenimentele invocate.

Şi încă un fapt. Se pretinde că învierea lui Isus a fost evenimentul crucial al omenirii şi se serbează în fiecare an, cu o amploare deosebită. După relatarea bibliei, a treia zi după coborârea lui Isus în mormânt, conform datinei, trei femei au mers la mormânt, ca să-i miruiască trupul. Ajunse la mormânt, au găsit piatra care acoperea mormântul, dată la o parte, au intrat în mormânt şi au rămas uimite, mormântul fiind gol. Un înger îmbrăcat în alb le-a spus că Isus a înviat şi să meargă să spună ucenicilor să se ducă în Galileea, unde el va fi înaintea lor. După mai multe zile, s-a arătat lui Toma, necredinciosul, care i-a pipăit urmele rănilor din palme. Deci Isus a înviat cu corpul său întreg. Să reţinem acestă relatare biblică şi să constatăm că învierea cu corpul uman presupune:

-        hrănirea corpului, ca o necesitate a existenţei acestuia;

-        localizarea şi deplasarea corpului în spaţiu;

-        imposibilitatea de a fi ba vizibil, ba invizibil, ş. a.

Pe de altă parte, trecând peste aceste aspecte, biblia propovăduieşte învierea credincioşilor, la judecata de apoi, când toţi cei care au suferit dar au fost ascultători vor fi mântuiţi şi răsplătiţi. Dar cum vor învia, dacă corpurile lor nu mai există? Pentru că toate corpurile putrezesc, dispar, chiar şi îmbălsămate nu mai sânt proprii învierii, iar învierea nu se poate produce decât împreună cu corpul, aşa cum s-a produs la Isus, conform bibliei.

Este încă una dintre multele inadvertenţe ale bibliei, oricât de mult s-au străduit să ticluiască o poveste fără cusur. Fiindcă Isus n-a existat fizic, n-a lăsat nici o urmă, atunci s-au gândit să-l învieze cu corp cu tot, să-l ridice la cer şi astfel să dispară orice urmă. Prin asta însă, au anulat, fără să-şi dea seama, orice speranţă în învierea propovăduită credincioşilor.

Că religia creştină este o poveste otrăvită, o arată cu prisosinţă sinodul de la Niceea.

În anul 325, împăratul Constantin a convocat primul sinod al bisericilor creştine din cuprinsul imperiului, cu scopul de a înlătura contradicţiile dintre ele.

Contradicţia cea mai puternică era cu biserica arianistă, numită după numele teoreticianului său Arie din Egipt. Arianismul este o concepţie raţional-omenească de înţelegere a creştinismului şi are la bază principiile următoare:

1.      Dumnezeu-Tatăl singur este principiul necreat şi nenăscut. Denumirea de Tată cuprinde inevitabil în sine întaie­tatea sau superioritatea faţă de Fiul.

2.      Fiul este creat din voinţa Tatălui, dar nu din fiinţa Lui, ci din nimic, fiind prima Sa creatură. Fiul are existenţa înainte de timp, dar nu din eternitate, căci a existat un timp, când El nu era.

3.      Deşi Fiul este după fiinţa Sa o creatură, schimbabil, marginit, imperfect şi chiar capabil de a păcătui, El se bucură totuşi de cinstea cea mai mare, deoarece prin Fiul, Dumnezeu a creat toate, chiar şi timpul.

4.      Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este creaţia lumii, fiindcă Dumnezeu cel prea Înalt nu putea crea universul material decât cu ajutorul unei fiinţe intermediare, pentru că Dumnezeul suprem nu se poate atinge direct de materie, căci s-ar întina de aceasta. Conform acestei idei gnostice, materia este rea în sine.

5.      La creaţie, Fiul a primit măreţia şi puterea creatoare a Tatălui. Fiul poate fi numit şi El Dumnezeu, deoarece, datorită harului divin pe care L-a primit de la Tatăl, a devenit un Fiu adoptiv al Tatălui. Ca atare Fiul are o divinitate împrumutată din divinitatea Tatălui. 

Parinţii Sinodului s-au împărţit în trei curente: unii susţineau că Fiul este şi Dumnezeu şi om; alţii erau de partea lui Arie, iar alţii ţineau calea de mijloc. Aceştia au prezentat în Sinod o formulă de credinţă în care raportul dintre Tatăl şi Fiul era numit cu termenul "asemă­nător după fiinţă cu Tatăl" în loc de "de o ­fiinţă cu Tatăl", cum afirmau cei din primul curent, ceea ce însemna menţinerea tezei ariene sub o formă camuflată.

Se spune că, pentru a tranşa problema, împăratul Constantin a cerut, în scris, părerile participanţilor, iar când le-a primit, fără a le cerceta, le-a aruncat în foc şi a decretat: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sânt aceeaşi fiinţă, sânt una şi aceeaşi entitate. Decizia a fost însuşită de majoritatea participanţilor şi, pe baza acesteia, au fost stabilite principiile de bază ale creştinismului.

Prin adoptarea deciziei împăratului, creştinismul a recunoscut puterea împăratului, iar împăratul a recunoscut creştinismul ca religie oficială a imperiului. Cei care n-au recunoscut decizia au fost excomunicaţi şi prigoniţi.

Atât motivele convocării sinodului de la Niceea cât şi desfăşurarea acestuia dovedesc că, la începutul secolului IV, la 300 de ani după aşa-zisa răstignire a lui Isus, toţi creştinii vorbeau de Fiul lui Dumnezeu, dar nu toţi îl percepeau ca fiind Isus cel născut la Nazaret. Iar cei care îl contestau categoric pe Isus din Nazaret erau arianiştii, adepţii lui Arie din Alexandria (Egipt), din vecinătatea Israelului. Principiile arianiste 3 şi 4, expuse mai sus, ne arată că Fiul a fost creat înainte de a fi creată lumea, deoarece prin El a fost creată lumea şi chiar şi timpul, ceea ce nu are nici o legătură cu Isus din Nazaret.

Sinodul de la Niceea confirmă, fără nici un dubiu, că Isus din Nazaret este o poveste ca orice basm, este o fabulaţie fără nici un sâmbure de adevăr, dar cu scopul precis de a dărui cu harul divin pe împărat, miruit de către capul bisricii creştine care, la rândul lui, a primit harul de la apostolul Petru, care a fost ucenicul lui Isus, care a fost născut din duhul dumnezeiesc coborât asupra fecioarei Maria, care era soţia lui Isif. Tocmai pentru a permite această înşiruire de miruiri cu har divin, Isus a trebuit să fie considerat şi Dumnezeu şi om. Dar ca să fie om trebuia să se nască dintr-o femeie. Iar ca femeia să nască un om-Dumnezeu, asupra sa s-a coborât Duhul Sfânt. Şi aşa, iată treimea sfântă: Dumnezeu – Duhul Sfânt – Isus.   

Dar nu e numai atât. Creştinismul este o blasfemie care a pângărit credinţa în Dumnezeu. Iată doar câteva exemple:

a)      A divizat pe Dumnezeu în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Fiul fiind Isus, un om născut de o femeie asupra căreia s-a pogorât Sfântul Duh.

b)      A ridicat, pe unii oameni, la nivelul lui Dumnezeu:

-        Apostolii au devenit sfinţi, iar Petru a urcat chiar de-a dreapta lui Dumnezeu, care i-a dat cheile raiului.

-        Papa a devenit trimisul lui Dumnezeu pentru a păstori omenirea. Investit cu puteri divine, papa a devenit un diriguitor mondial situat deasupra societăţii, deasupra puterii de stat, deasupra statelor.

-        A apărut o puzderie de sfinţi, nu mai încap în calendar, iar moaştele lor au împânzit locaşurile de cult şi, chipurile, au puteri miraculoase, care se manifestă prin simpla atingere.

-        Preoţii au har divin şi pot ierta păcatele printr-o simplă spovedanie.

c)      A abătut credinţa oamenilor, de la credinţa curată în Dumnezeu, prin propăvăduirea credinţei false, în sfinţi inventaţi şi închipuiţi şi în moaştele lor.

d)      A introdus sentimentul fals că recunoaşterea păcatului la spovedanie şi pocăinţa duc la iertare, omul devenind iarăşi curat în faţa lui Dumnezeu, ba chiar cu merite mai mari decât cel care n-a păcătuit, pentru că, chipurile, a avut puterea să-şi recunoască păcatul în faţa unui preot şi să se pocăiască.

Toate acestea au fost făcute, în mod deliberat, de puterea imperiului Roman, aflat în decădere, printr-o luptă feroce cu toţi adversarii, în primele secole ale primului mileniu. Ulterior, după divizarea imperiului Roman în cel de Apus şi cel de Răsărit, s-a divizat şi religia. În timp ce în imperiul Roman de Răsărit, religia a rămas mai tolerantă şi situată sub sau cel mult alături de puterea de stat, în imperiul Roman de Apus, religia şi-a subordonat statul şi, prin alegerea unui Papă, considerat trimisul lui Dumnezeu, a început, prin statele subordonate, lupta pentru dominaţia mondială, luptă care n-a încetat nici astăzi.

Ar fi greşit însă să învinuim doar puterea de stat şi pe capii religiei, de producerea tuturor acestor rele. Ei au reuşit să-şi realizeze intenţiile şi să impună această religie falsă, cu acceptul maselor de oameni. Este adevărat că au fost nuanţe în acceptul diferitelor clase şi s-au folosit forţa şi prigoana, războiul şi nimicirea, dar finalul a fost acceptul masiv al maselor populare. Acest accept poate fi explicat numai prin faptul că majoritatea populaţiei a rămas, de-a lungul veacurilor şi mileniilor, la nivelul comportamentului de turmă. Pe aceast comportament de turmă, s-a bazat şi se bazează şi astăzi propaganda de orice fel: religioasă, politică, economică, culturală, etc.    

Diminuarea sau înlăturarea comportamentului de turmă presupune creşterea conştiinţei sociale, iar aceasta, la rândul ei, se poate realiza numai prin învăţare, prin instruirea întregii populaţii, astfel încât cât mai mulţi oameni să înţeleagă cel puţin principiile de bază ale structurii şi organizării societăţii umane, să-şi înţeleagă propria menire în lumea în care trăiesc.

Tocmai de aceea, societatea bazată pe manipulare caută să menţină masele în ignoranţă, pentru a putea fi uşor manipulate.

2  Credinţa în Dumnezeu

Credinţa în Dumnezeu constă în comportarea omului în viaţa personală, în familie şi în societate, împletită cu momente de reculegere şi de dialog intim cu Dumnezeu, fie în intimitatea personală sau în familie, fie într-un locaş de cult. În momentele de reculegere, omul îşi analizează conştiinţa, faptele şi comportarea, îşi exprimă năzuinţele şi cere puterea şi tăria de a-şi realiza visurile şi speranţele, împreună cu cei dragi şi în folosul lor şi al întregii societăţi, în cadrul strict al unor principii şi reguli morale liber şi general acceptate. În acest fel, omul devine complet, complex şi util atât societăţii în care trăieşte, cât şi Raţiunii Universale, după săvârşirea din această lume.

Prin urmare, credinţa în Dumnezeu presupune şi impune identificarea şi promovarea unui cod de principii şi de reguli morale de convieţuire, general valabile şi liber consimţite, situate chiar peste legislaţia în vigoare, de la care să se pornească orice evaluare personală sau instituţională. În nici un caz, pentru promovarea credinţei, nu trebuie folosite şi admise forţa, constrângerea, ameninţarea, aşa cum s-a procedat la impunerea samavolnică a religiilor actuale. Nu forţa, impunerea, ci liberul consimţământ, libera şi conştienta alegere duc spre adevărata credinţă în Dumnezeu, a cărei manifestare este evidenţiată prin comportarea în viaţa personală, în familie şi în societate.

Privitor la credinţa în Dumnezeu, trebuie înţelese câteva aspecte. Mai întâi, trebuie înţeles că Dumnezeu

-        a creat şi a implementat programul de evoluţie a vieţii, pentru a forma şi dezvolta Raţiunea Universală;

-        este drept, intransigent şi implacabil;

-        urmăreşte ca, în cadrul Raţiunii Unuversale, fiecare suflet să fie încadrat corespunzător cunoştinţelor, însuşirilor şi aptitudinilor posedate şi, de asemenea, corespunzător faptelor săvârşite şi atitudinii sociale manifestată, în timpul vieţii.

Apoi, este o impietate să atribuim lui Dumnezeu atitudini şi trăsături care sânt proprii omului. Dumnezeu nu este nici milos şi nici crud, ci este drept şi urmăreşte aplicarea strictă a programului de evoluţie a vieţii, în condiţiile reale ale planetei pe care trăim, şi este la fel de binevoitor sau de aspru faţă de toate sufletele, după comportarea şi faptele acestora.

De exemplu, oricât m-aş ruga ca Dumnezeu să mă ierte pentru o faptă rea pe care am făcut-o sau să pedepsească pe cineva care mi-a făcut rău, Dumnezeu nu mă v-a ierta nici pe mine şi nici nu v-a pedepsi pe cel care mi-a făcut rău, deoarece atât iertarea cât şi pedepsirea ar însemna nu înfăptuirea dreptăţii divine, cum am fi tentaţi să credem într-un raţionament superficial, ci ar însemna înfăptuirea unui amestec brutal în evoluţia societăţii din care facem parte şi eu şi cel care mi-a făcut rău, ar însemna o intervenţie în programul de evoluţie. Ori, dacă atât fapta mea cât şi fapta celui care mi-a făcut rău nu pun în pericol existenţa sau evoluţia societăţii din care facem parte sau a societăţii umane în ansamblu, atunci nu justifică intervenţia divină, ci necesită intervenţia societăţii în care trăim. Iar dacă organele sociale nu intervin sau reglementările sociale nu sânt suficiente, nu divinitatea trebuie să intervină, ci noi membrii societăţii, pe baza însuşirii de învăţare cu care sântem dotaţi, trebuie să conştientizăm pericolul social al faptelor comise şi să acţionăm astfel încât asemenea fapte să nu mai fie admise şi posibile.

Pe cei care fac rău, nu Dumnezeu îi pedepseşte, ci se pedepsesc singuri. Tot ceea ce învăţăm, toate pe care le gândim sau le făptuim sânt înscrise în aura (sufletul) nostru şi nici suferinţele fizice şi nici moartea nu le şterg. Iar în clipa morţii, în funcţie de ce avem înscris în aură (în suflet), ni se deschide tunelul luminos spre Raţiunea Universală păstorită de Dumnezeu sau nu se deschide. Cei care pătrund în Raţiunea Universală vor dăinui în sânul acesteia, peste planete, aştri şi galaxii. Cei care nu pătrund vor pieri pentru că nu pot să-şi asigure energia de supravieţuire. Aşa că, nu Dumnezeu ne pedepseşte, ci ne pedepsim singuri, prin ceea ce gândim şi facem.

De-a lungul vieţii, omul parcurge o serie de momente care trebuie marcate în mod deosebit, atât în cadrul familiei, cât şi în cadrul societăţii. Dintre acestea nu pot lipsi: botezul (primirea pruncului în sânul familiei şi societăţii şi identificarea lui), prima zi de şcoală, absolvirea treptelor de învăţământ, majoratul (tânărul devine cetăţean), căsătoria (naşterea unei noi celule sociale), şi, desigur, moartea (trecerea spre Raţiunea Universală). Toate acestea se fac pe fondul şi cu aportul moştenirii culturale, a experienţei de viaţă dobândită de-a lungul secolelor, dar sub îndrumarea ritualică a preotului.

Preotul – exemplu de bunătate, de principialitate şi de moralitate, dar şi de înţelepciune – este cel care, cu tact şi cu înţelegere, rânduieşte desfăşurarea evenimentelor arătate mai sus, marcând, prin prezenţa sa, sensul şi semnificaţia divină a acestora, ca etape ale programului făurit de Dumnezeu.

Locaşele de cult, despovărate de noianul de sfinţi şi arhangheli, trebuie să fie sobre şi să prezinte atât scara devenirii omului de-a lungul istoriei şi evoluţia omului pe scara vieţii, cât şi scopul acestor deveniri: tendinţa de a pătrunde în Raţiunea Universală.

De exemplu, pe peretele din dreapta sânt reprezentate scene din evoluţia omului de-a lungul epocilor istorice, iar pe peretele din stânga sânt reprezentate scene din scara vieţii. Pe ambii pereţi, scenele încep de la uşă şi se încheie spre peretele din faţă, pe care este reprezentată Raţiunea Universală, cea către care tinde sufletul oricărui om. Cum pătrunderea în Raţiunea Universală este ireversibilă şi nimeni nu s-a întors de acolo, nu ştim cum arată, dar ne putem imagina şi reprezenta pe peretele din faţă, o mare de lumină, cu raze care pornesc din centru, în toate direcţiile. Tavanul poate fi bolta înstelată sau însorită, a cerului sub care trăim.