Limba dacă

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articolul Limba dacă prezintă analiza autorului asupra limbii dacilor şi continuităţii acesteia de-a lungul istoriei, datorită alcătuirii logice şi armonioase a vocabularului şi structurii gramaticale.

Articolul este preluat din anexa la studiul „Structură şi evoluţie. Structuri fizice, cosmice, aura, sufletul şi credinţa în Dumnezeu”, ediţia a 3-a revizuită şi adăugită, editura Matrix Rom, codul ISBN 978 – 606 – 25 – 0114 – 3, decembrie 2014, original şi înregistrat la ORDA.

Studiul se află în 8 exemplare la Biblioteca Naţională, în 2 exemplare la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” şi în 2 exemplare la Biblioteca Centrală a Universităţii Politehnica Bucureşti.

Cuprins:

1   Continuitatea dacilor pe durata ocupaţiei parţiale romane   

2   Asemănarea limbii latine cu limba dacă       

3   Limba latină – dovadă a vechimii şi continuităţii dacilor       

4   Limba dacă            

5   Folclorul dac          

6   Aşa-zisa influenţă slavă      

7   În loc de încheiere

1   Continuitatea dacilor pe durata ocupaţiei parţiale romane

În paragraful 2.2 din anexa studiului „Structură şi evoluţie”, în care a fost prezentată ocupaţia romană a Apusenilor, a fost analizată şi diversiunea privitoare la formarea poporului român şi a limbii române. Mai adăugăm câteva aspecte, care dovedesc cu prisosinţă continuitatea dacilor pe teritoriul Daciei, pe toată durata ocupaţiei parţiale romane.

Un prim aspect ni-l oferă lucrarea d-lor Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, ediţia a doua revăzută şi adăugită, editura Albatros, Bucureşti 1975, care, la pag. 20, spre final, conţine o remarcabilă precizare: „Bogăţia pămîntului românesc (dac, corectez eu), admirabila sa înzestrare cu tot ce este necesar vieţii omeneşti, a făcut ca el să fie necontenit locuit din cele dintîi timpuri ale preistoriei, din paleolitic, şi pînă astăzi. Un asemenea pămînt care-ţi dă hrană îmbelşugată şi variată, care cuprinde în adîncurile lui sare şi aur, spre a nu mai aminti celelalte bogăţii, un asemenea pămînt nu se părăseşte (sublinierea mea). De aceea sînt naivi sau de rea credinţă cei care-şi închipuie că la o poruncă a împăratului din Roma îndepărtată, ţăranii daco-romani şi-au părăsit ogoarele şi tot rostul lor ca să se ducă peste Dunăre, în ţinutul mai sărac al Moesiei, tot atît de ameninţat de altfel. Aveau acasă tot ce le trebuia; au rămas deci pe loc şi au plătit birurile altui stăpîn: popoarelor migratorii, care n-aveau interesul să-şi ucidă supuşii, fiindcă aceasta însemna să-şi ucidă izvorul de venit, să-şi distrugă singuri averea. Bogăţia pămîntului românesc este o chezăşie a continuităţii strămoşilor noştri (sublinierea noastră) în Dacia Traiană”.

Din păcate, autorii, deşi desprind corect adevărata cauză a continuităţii dacilor pe teritoriul lor de-a lungul mileniilor, din motive subiective, ce ţin de ploconirea în faţa străinătăţii şi din adoptarea fără rezerve a unor teze ipocrite, false, înfăptuiesc un fals grosolan şi inadmisibil, prin aplicarea inconsecventă a criteriului de bază al continuităţii şi stabilităţii dacilor, numai la părăsirea Daciei de către romani, pe de o parte, şi nu dacilor, ci unui nou popor, daco-roman, format, chipurile, prin contopirea dacilor cu romanii şi prin adoptarea limbii latine, într-o variană locală, pe de altă parte.

Într-adevăr, după cum singuri se autocalifică, autorii se dovedesc a fi naivi sau de rea credinţă când vorbesc de un nou popor, cu o nouă limbă, apărut sub ocupaţia romană.

Lipsa de obiectivitate şi ideile preconcepute îi fac pe autori să nici nu îndrăznească măcar să-şi pună problema că aceeaşi teză şi acelaşi criteriu sânt absolut valabile nu numai în teritoriul din afara ocupaţiei romane, de circa 80%, ci chiar şi în teritoriul ocupat de romani de sub 20% din Dacia.

Pentru un al doilea aspect, să revenim tot la cartea d-lor Giurescu, în care, la pag. 50, se arată că, în anul 88 al e.n., Domiţian a primit o ambasadă trimisă de Decebal: „Delegaţia de nobili daci, sub conducerea lui Diegis, fratele regelui, a întâlnit pe împăratul roman în Panonia. Ea aducea câţiva captivi din mulţii pe care îi făcuseră dacii – restul vor fi eliberaţi abia de Traian – şi ceva arme. Era doar o aparenţă de supunere. În schimb, Decebal e recunoscut oficial de către Domiţian ca rege al dacilor; încoronarea se face simbolic în persoana lui Diegis; i se dă o sumă de bani anual – ... – i se trimit, ca unui aliat, arme, maşini de război, precum şi meşteri şi ingineri pentru construcţiile militare pe care urma să le ridice.” (Sublinierea ne aparţine).     

Şi, s-o luăm cu binişorul. În anul 88, Decebal a primit de la romani „meşteri şi ingineri pentru construcţiile militare pe care urma să le ridice.” Această afirmaţie din cartea d-lor Giurescu se bazează pe documente existente în arhivele despre imperiul roman şi, prin urmare, nu poate fi pusă la îndoială.

Ei bine, nu e normal să ne întrebăm ce o fi făcut Decebal cu meşterii şi inginerii pentru construcţii militare?

Ba da! Este nu numai normal ci şi necesar. Şi oricum am da-o şi am suci-o, nu sânt decât două posibilităţi:

-        fie au stat şi au benchetuit, bând vinul dacilor, vorba aceea „trai neneacă!”,

-        fie au construit construcţii militare şi civile.

Oare putem accepta ipoteza că Decebal a fost atât de inconştient şi delăsător încât i-a lăsat pe aceşti meşteri şi ingineri să trândăvească bând vin? Mă îndoiesc că cineva întreg la minte poate gândi aşa ceva.

Şi dacă aceşti meşteri şi ingineri au construit, ce şi unde au construit?

Păi nu puteau construi decât castre de tip roman, pentru că asta ştiau să facă foarte bine, şi construcţii cu destinaţie militară sau civilă, bineînţeles în locurile indicate de Decebal şi de oamenii lui. Şi unde ar fi simţit Decebal, nevoia de a-şi întări poziţiile? În primul rând în zona capitalei Sarmisegetuza şi în jurul minelor de aur din munţii Apuseni şi apoi în estul Transilvaniei, în nord-estul Munteniei, în zona Buzău, şi în alte locuri unde a considerat necesar.

Prin urmare, la începutul războaielor lui Traian cu Decebal, în Dacia existau castre şi alte construcţii de tip roman, realizate de meşteri şi ingineri daţi chiar de Roma, atât în Banat, Oltenia şi Apuseni, cât şi în restul Daciei. Iar existenţa acestor construcţii nu are nimic comun cu ocupaţia romană a Apusenilor, Banatului şi Olteniei, pentru că pur şi simplu au precedat-o, au fost realizate înaintea acesteia.

De aceea, fixarea zonei ocupate de romani după construcţiile de tip roman descoperite în diferite locuri ale Daciei este falsă şi tendenţioasă, nu are nimic de-a face cu adevărul şi cu istoria. Pentru că istoria nu consemnează nici o acţiune militară în alte teritorii ale Daciei în afara Apusenilor şi la sud de Dunăre, în Dobrogea.

Şi pentru al treilea aspect, referitor la pacea dintre Traian şi Decebal din toamna anului 102, reluăm din citatul preluat din cartea d-lor Giurescu în paragraful 2.2, propoziţia prin care se stabileşte ca Decebal „... să părăsească toate cuceririle făcute în afară de propria sa ţară, ...” (sublinierea ne aparţine). Din această propoziţie rezultă cu toată claritatea că Decebal a fost obligat să părăsească doar teritoriile ocupate de el în afara ţării sale, dar şi-a menţinut ţara neştirbită, întreagă, până la al doilea război cu Traian din anul 105.

Al patrulea aspect se referă la luptele pentru Sarmisegetuza. În anul 105, când Traian a venit contra lui Decebal, cu forţe imense, tot efortul a fost concentrat pe ocuparea şi jefuirea Sarmisegetuzei, iar după capturarea fabuloaselor bogăţii, nici unui general nu i-a mai stat mintea la acţiuni de mărire a zonei ocupate, ci la împărţirea prăzii. E legea jefuitorilor: prădătorul îşi apără şi îşi ascunde prada. Iar prada a fost enormă, după cum s-a arătat şi în paragraful 2.2.

După cucerirea Sarmisegetuzei şi sinuciderea lui Decebal, grija lui Traian a fost de a duce imensa şi fabuloasa pradă la Roma şi de a lăsa garnizoane care să poată apăra minele de aur din Apuseni şi drumurile către Roma, prin Banat şi Oltenia.

Istoria nu consemnează nici o acţiune romană în afara acestei zone, ba dimpotrivă, consemnează lupte pentru menţinerea zonei ocupate, împotriva atacurilor repetate ale dacilor din afara zonei de ocupaţie şi ale răsculaţilor chiar din zona ocupată, după cum s-a dovedit cu „vârf şi îndesat” în paragraful 2.2.

Aşa că a pretinde că ocupaţia romană s-a întins vreodată în afara Banatului, Olteniei şi Apusenilor este nu numai o minciună, un neadevăr istoric, ci este un fapt de rea credinţă, defăimător, realizat nu de oameni de ştiinţă ci de pungaşi şi colportori. Din păcate, literatura istorică este îmbâcsită de astfel de afirmaţii, bazate pe falsuri ticluite de Vatican.

Şi, în fine, al cincilea aspect se referă la caracterul ocupaţiei în antichitate. Se face o greşeală flagrantă prin asemuirea ocupaţiei din antichitate cu ocupaţia din zilele noastre, ceea ce nu corespunde adevărului. Astăzi, ocupaţia unui teritoriu este totală şi completă, este dusă până în cea mai mică localitate şi sub toate aspectele: politic, economic, social, cultural etc.

Ori acum 2000 de ani, mai ales în condiţiile din Dacia, cu tenebroasele ei păduri, ocupaţia romană, chiar în Banat, Oltenia şi Apuseni, s-a redus la minele de aur şi de sare şi la drumurile care asigurau transportul către Roma. În afara minelor, drumurilor şi castrelor destinate apărării acestora, chiar în interiorul acestor zone, ocupaţia s-a redus la aservirea unor şefi ai comunităţilor locale de daci, nu la aservirea întregii populaţii. Acest mod de ocupaţie a fost caracteristic antichităţii şi s-a menţinut şi pe toată perioada popoarelor migratoare.

Aşa se face că chiar Oltenia, Banatul şi Apusenii, deşi aflate sub ocupaţia romană, şi-au păstrat nealterate limba, obiceiurile şi toată zestrea culturală. Şi nu numai atât. Chiar în Dobrogea, aflată sub ocupaţie romană o perioadă mai lungă decât Oltenia, Banatul şi Apusenii, limba a rămas nealterată, aşa cum o dovedeşte Ovidiu prin scrierile sale, în care se plânge de amuzamentul dacilor la vorbirea sa latină.

Din motivele remarcate admirabil de d-nii Giurescu în citatul de la începutul prezentului paragraf, chiar în teritoriile ocupate de romani, dacii nu şi-au părăsit teritoriul, ci s-au retras din preajma castrelor romane, în pădurile de nepătruns, unde stăpânirea romană nu-i putea ajunge. Dimpotrivă, romanii au fost nevoiţi să se restrângă în jurul castrelor şi minelor, fiind continuu sub ameninţarea dacilor.

Cu atât mai mult este de neînţeles cum oameni instruiţi, cu discernământ şi capabili de a analiza logic situaţii şi evenimente (ceea ce cartea d-lor Giurescu dovedeşte din plin), pot face asemenea afirmaţii, pot emite asemenea teze care nu numai că nu sânt adevărate, că nu au nici un temei, dar sânt înjositoare şi defăimătoare şi pentru ei şi pentru poporul lor. Oare asta se chiamă rigoare ştiinţifică? Asta este probitatea morală a omului de ştiinţă? Asta este loialitatea faţă de poporul său? Ăsta este patriotismul? Nu! Asta înseamnă ploconirea, aservirea, supunerea unor interese şi teze dictate din afară, duşmănoase şi răuvoitoare pentru poporul dac.

Nu! Dacii niciodată nu şi-au părăsit teritoriul. Chiar dacii din zona ocupată de romani nu şi-au părăsit teritoriul la retragerea ocupaţiei romane, ci dimpotrivă au rămas şi au preluat toată zona.

Astfel, dacii şi-au păstrat nealterate limba, obiceiurile şi toată zestrea culturală nu numai pe toată durata cuceririi romane a unei mici părţi a teritoriului lor, ci chiar şi de-a lungul secolelor de mişcări migratoare care s-au abătut asupra Europei şi asupra lor.

În mici oaze răspândite în interiorul codrilor de nepătruns, care acopereau tot teritoriul Daciei, comunităţile de daci şi-au continuat nestingherite viaţa şi activitatea, inclusiv activitatea socială. Pentru că, deşi fiecare comunitate trăia într-o oază izolată, între comunităţi existau legături permanente. Pe drumuri şi poteci numai de ei ştiute, în zilele de sărbătoare, locuitorii comunităţilor învecinate, cu deosebire tinerii, se întâlneau la horă. De asemenea, se întâlneau la rugăciune, la petreceri sau la înmormântări. La intervale mai mari, la sărbătorile mai importante, locuitorii unor zone întinse se întâlneau la nedei, pe dealuri sau pe culmile munţilor. Între comunităţi se desfăşurau schimburi de produse, iar peste ele era o administraţie proprie, recunoscută şi respectată. Într-un cuvânt, nu numai comunităţile de daci au supravieţuit nestingherite ocupaţiei romane, ci întreaga societate a dacilor s-a conservat şi s-a dezvoltat în mod autonom şi independent.

Este absurd şi de rea credinţă să crezi că femeile de la Soroca, de pe malul Nistrului, au venit în pelerinaj în Apuseni, ca să se împuieze cu ostaşii romani şi să înveţe limba latină de la aceştia, care de fapt nu erau latini şi cunoşteau în latină doar comenzile şi regulamentele militare, pe de o parte, şi nici nu aveau voie să se căsătorească cu femei localnice, pe de altă parte.

Oare cât de orbit să fii ca, în ciuda unor evidenţe simple şi de netăgăduit asupra continuităţii poporului dac şi a limbii sale, să admiţi şi să încerci să justifici crearea unui nou popor, cu o nouă limbă, în doar circa 170 de ani de ocupaţie militară parţială (sub 20% din teritoriu), când asemenea lucruri nu s-au întâmplat în Italia, care n-a fost ocupată ci s-a aflat în miezul şi în fruntea latinităţii, peste o mie de ani; pentru că, în anul 275, împăratul Aurelian şi-a retras toate legiunile şi administraţia din Dacia, la sud de Dunăre.

Cartea d-lor Giurescu abundă în argumente despre continuitatea poporului dac şi a limbii sale, numai că autorii le ignoră sau le interpretează prin ideea preconcepută a întreruperii acestei continuităţi, la ocuparea parţială a Daciei de către romani.

În fine, încheiem paragraful, cu concluziile:

1.      Până la pacea din anul 102, Decebal a avut meşteri şi ingineri romani, puşi la dispoziţie de împăratul Domiţian în anul 88, cu care a realizat construcţii militare de tip roman, pe întregul teritoriu al Daciei.

2.      Prin pacea din toamna anului 102, Decebal a rămas regele întregii Dacii, a recunoscut suzeranitatea romană, fără a pierde nici o parte din teritoriul ţării, şi i-au fost retraşi meşterii şi inginerii romani.

3.      În urma războiului din anul 105, romanii au ocupat Sarmisegetuza şi minele de aur din Apuseni, iar Decebal s-a sinucis. Preocupat de uriaşele bogăţii capturate, Traian s-a întors triumfător la Roma, după ce a lăsat garnizoane militare care să păzească minele de aur şi de sare din munţii Apuseni şi drumurile către Roma, prin Banat şi prin Oltenia.

4.      Nici în timpul războiului din anul 105 şi nici de-a lungul ocupaţiei romane a Apusenilor, Banatului şi Olteniei, nu s-au înregistrat incursiuni sau acţiuni militare romane în restul teritoriului Daciei. Dimpotrivă, garnizoanele romane din zona ocupată s-au aflat sub asediul permanent atât al dacilor din teritoriile neocupate (peste 80%) cât şi al dacilor răsculaţi din zona ocupată (sub 20%).

5.      Delimitarea zonei de ocupaţie romană în Dacia după existenţa construcţiilor de tip roman este falsă, tendenţioasă şi de rea credinţă, realizată de colportori şi nu de istorici, deoarece asemenea construcţii au fost realizate de Decebal, cu meşteri şi ingineri romani, pe tot teritoriul Daciei, conform concluziei 1.

6.      Chiar în zona ocupată de romani, Apuseni, Banat şi Oltenia, ocupaţia totală a cuprins doar minele de exploatare, castrele militare şi drumurile cu paza acestora. În interiorul acestor teritorii şi în afara castrelor şi drumurilor, ocupaţia s-a rezumat la supunerea şefilor locali şi plata dărilor, astfel că populaţiile locale şi-au trăit viaţa după obiceiurile şi datinele moştenite, păstrându-şi nealterată limba şi toată moştenirea culturală.

7.      Cu atât mai mult, dacii din teritoriile neocupate de romani, peste 80% din teritoriul Daciei, nu au avut nici cel mai mic motiv şi efectiv nu puteau să renunţe la limba lor simplă, logică şi curată şi să adopte limba latină, limbă care, faţă de limba lor, părea o limbă vorbită de un copil care stâlceşte pronunţarea cuvintelor, de stârnea râsul, după cum povesteşte chiar Ovidiu.

8.      Astfel, nu numai că prezenţa dacilor a fost continuă şi neîntreruptă pe întregul  teritoriu al Daciei lui Decebal, de-alungul existenţei imperiului Roman, dar a fost continuă şi neîntreruptă şi în afara hotarelor Daciei lui Decebal.

9.      Noţiunile de popor român şi limba română sânt false şi în contradicţie cu faptele istorice şi au fost introduse de colportori ai istoriei dacilor şi limbii lor, tutelaţi de Biserica Catolică, pentru care credinţa adevărată în Dumnezeu a dacilor a prezentat şi prezintă încă cel mai mare pericol, un pericol existenţial; de asta, Biserica Catolică a distrus şi a ascuns documente şi mărturii despre istoria dacilor şi despre limba lor.

2   Asemănarea limbii latine cu limba dacă

În cartea d-lor Giurescu, sânt prezentate multe analogii de cuvinte între aşa-zisa limbă română, de fapt limba dacă, şi limba latină, dar, contrar evidenţelor clare, se trage concluzia greşită şi defăimătoare pentru dacii mei şi limba lor, precum că noi sântem latini şi limba pe care o vorbim se trage din limba latină.

Pentru a dovedi netemeinicia şi nesăbuinţa unei asemenea teze, prezentăm cuvintele pe care autorii, la pag. 135 – 138, le consideră luate de aşa-zisa limbă română din limba latină. Ca să judecaţi şi să apreciaţi singuri claritatea, simplitatea şi frumuseţea cuvintelor din limba dacă şi stâlceala acestora în limba latină, acestea sânt prezentate sub formă de tabel, cu păstrarea domeniilor cărora le aparţin, aşa cum le-au considerat autorii.

Tabel de cuvinte din limbile dacă şi latină, cu origine comună

Nr.          Domeniul                                                             Limbile:

crt.                                        Dacă                      Latină                    Dacă                      Latină

^{_______________________________________________________________________________________________________________}

1             Generale               om                          homo                     bărbat                    barbatus

                                              femeie                    familia                    muiere                    mulier

2             Referitoare          părinte                   parentum               fiu                           filius

                la familie             soră                        soror                    frate                       frater

                                            cumnat                  cognetus                 socru                     socer

                                            ginere                    generem                nepot                     nepos

3             Însuşiri                 bun                        bonus                    frumos                   formosos

              trupeşti, sufleteşti      tânăr                      tener

4             Agricultură         a ara                       arare                       a semăna               seminare

                şi cereale           a treiera                 tribulare                 a secera                   sicilare

                                           a culege                 colligere                 a întoarce                 intorquere

                                               grâu                       granum                  secară                    secale

                                               meiu                       milium                    orz                          hordeum

                                               alac                        alica                       parâng                   panicum

                                               spic                        spicum                   paie                        palea

                                               neghină                 nigellina                   câmp                      campus

                                               arie                         area                        falce                       falcem

                                               jug                          jugum                    furcă                      furca

                                               secere                    sicilis

5             Facerea pâinii      a măcina                   machinare             moară                     mola

                                               a pisa                     pinsare                  piuă                        pilla, pilula

                                               făină                       farina                     a cerne                   cernere

                                               ciur                         cibrum                   apă                         aqua

                                               aluat                       allevatum              a frământa               fermentare

                                               cârpător                cooperatorium        ţest                         ţestum

                                               coacere                  coqere                  cuptor                    coctorium

                                               plăcintă                 placenta                 pâine                      panis, panem

                                               păsat                      quassatum

6             Grădinărie           ceapă                     caepa                     aiu (usturoi)          alium

                                               varză                      virida                     curechi                  cauliculus

                                               ridiche                   radicula                 nap                         napus

                                               pepene                  peponem               lăptucă                  lactuca

                                               linte                        lentem                    legumă                   legumen

7             Creşterea             oaie                        ovem                      miel                        agnellus

                vitelor                    berbec                    vervecem              capră                      capra

                                               ied                          haedus                  bou                        bos, bovis

                                               vacă                       vacca                     viţel                        vitellus

                                               taur                        taurus                    cal                          caballus

                                               iapă                        equa                       turmă                     turma

                                               armăsar                  admissarius          porc                       porcus

                                               scroafă                  scrofa                    păcurar                  pecorarius

                                               păstor                    pastor                    staul                       stabulum

                                               păşune                  pastionem             iarbă                       herba

                                               fân                          fenum                    lapte                       lac, lactem

                                               muls                       mulgere                 strecurat                strecorare

                                               fiert                        fervere                   chiag                      coagulum

                                               caş                         caseum                  unt                         unctum

                                               colastră                 colastra                 frupt                       fructus

8             Pomicultură            pom                        pomum                  măr                         melum

                                               păr                          pirus                      cireş                       ceresius

                                               prun                       prunus                   piersic                    persicus

                                               nuc                         nux, nucis             alun                        aluna

                                               gutui                      cutoneus               corn                       cornus

                                               pomet                    pometum               prunet                    prunetum

                                               peret                      piretum                  ulmet                      ulmetum

                                               nucet                     nucetum                cornet                    cornetum

                                               cireş                       ceresius

9             Viticultură              vie                          vinea                      viţă                         vitea

                                               poamă                    poma                      must                       mustum

                                               vin                          vinum                    vinaţ                      vinaceus

                                               poaşcă                   posca                     coardă                   corda

                                               lăuruscă                 labrusca                călcătorul              calcatorium

                                               cada                       cada                       beat                        bibitus

                                               beţiv                      bibitivus                a îmbăta                 imbibitare

10           Apicultură            albină                     albina                     miere                      mele

                                            ceară                      cera                        fagure                    favulus

11           Domeniul              oaste                      hostis                    cetate                     civitas

                militar                  spată                      spatha                   arc                          arcus

                                            săgeată                  sagita                     fişti                         fustus

                                            coif                        cofea                    măciucă                  matteuca              

                                                              

Am redat atâtea cuvinte pentru a se vedea frumuseţea şi simplitatea cuvintelor din limba dacă, în comparaţie cu cele din limba latină, care par a fi luate din vorbirea stâlcită a unui copil ce învaţă să vorbească.

Şi ca să se vadă că afirmaţia precedentă este veridică, să amintim de părerea marelui poet roman Ovidiu, exilat la Tomis, despre daci, după primele contacte cu aceştia. Pur şi simplu, i-a considerat „prostănaci” pentru că, la orice vorbire a sa în limba latină, izbucneau în râs şi râdeau de se prăpădeau, după părerea lui, ca nişte proşti. Cu timpul însă, pe măsură ce a început să perceapă diferenţele dintre vorbirea sa şi vorbirea dacă, a înţeles că dacii râdeau de vorbirea lui care se asemăna că gângureala stâlcită a unui copil care învaţă să rostească cuvintele, pentru că aşa părea vorbirea lui în latină, faţă de vorbirea curată, simplă şi limpede a dacilor. Ulterior, a scris multe poeme direct în vorbirea dacă, dar din păcate s-au pierdut. 

Am putea să atribuim deosebirile dintre limba latină şi limba dacă, mediului diferit în care a evoluat limba locuitorilor din Latium, după băjenia de la marea Neagră, faţă de locul de baştină în care a evoluat limba dacă. Dar numai diferenţele de mediu şi influenţele neamurilor vecine nu puteau influenţa atât de puternic termenii principali ai vorbirii, mai ales pentru activităţile economice şi sociale de bază.

Mai mult ca sigur, aşa cum rezultă şi din exemplul cu poetul Ovidiu, termenii limbii latine din tabelul de mai sus, sânt prelucraţi după regulile artificiale ale limbii latine culte, creată tocmai pentru a distinge vorbirea protipendadei conducătoare de vorbirea vulgară a mulţimii populare, a „prostimii”. Tocmai de aceea a şi dispărut vorbirea latină cultă, odată cu dispariţia imperiului Roman, odată cu dispariţia protipendadei ce-o utiliza. 

Trebuie să remarcăm însă că şi mediul şi-a pus amprenta pe evoluţia limbilor dacă şi latină. În timp ce limba dacă s-a dezvoltat şi s-a cizelat, s-a şlefuit în acelaşi areal, în acelaşi mediu, limba latină a evoluat într-un mediu diferit de cel original, pe un spaţiu mult mai restrâns, cu influenţe mai multe şi mai puternice din partea neamurilor vecine.

Ba mai mult, compararea verbelor „a ara” – „arare”, „a semăna” – „seminare, „ a treiera” – „tribulare”, „a secera” – „sicilare” ş.a. arată nu numai originea lor comună, ci şi faptul că, departe de arealul în care s-a format, limba latină şi-a modificat şi unele forme gramaticale, în timp ce limba dacă şi-a conservat şi cizelat formele gramaticale. 

Revenind la tabelul de mai sus, într-adevăr, simpla comparare a cuvintelor din limbile dacă şi latină arată, fără nici un dubiu, originea lor comună. Ambele limbi s-au format în acelaşi areal (munţii Carpaţi şi marea Neagră) şi în acelaşi timp, fiind cel mult două dialecte ale aceleiaşi limbi.

Parcurgerea celor 11 domenii cuprinse în tabel arată că termenii de bază din domeniile familiei, gospodăriei, creşterii vitelor, cultivării plantelor, apiculturii, grădinăritului, cultivării viţei de vie, pomiculturii şi oastei sânt identici în ambele limbi, ceea ce confirmă nu numai faptul că ambele limbi s-au format în acelaşi areal (Carpaţi – marea Neagră), ci mai confirmă şi faptul că activităţile din aceste domenii au început a fi practicate, pentru prima dată în istorie, tot în arealul Carpaţi – marea Neagră. Şi acest fapt s-a întâmplat înainte de inundarea mării Negre, cu circa 10 – 11 mii de ani în urmă.

Aprecierea că toate cele 11 domenii s-au dezvoltat în bazinul Carpaţi – marea Neagră, cu peste 10 – 11 mii de ani în urmă, este în deplină concordanţă cu vechimea sapei şi brăzdarului de plug, din corn de cerb, descoperite la Schela Cladovei, în apropierea barajului de la Porţile de Fier.

Iată cum, asemănările dintre limba noastră dacă şi limba latină demonstrează fără nici un dubiu că creşterea animalelor şi cultivarea plantelor, pentru prima dată, în lumea asta largă, au fost iniţiate şi dezvoltate aci, la noi: în bazinul Carpaţi – marea Neagră; iar băjenia de la marea Neagră le-a răspândit de-a lungul şi de-a latul Pământului. De-aci, din bazinul Carpaţi – marea Neagră, a început şi s-a propagat procesul de devenire a omului social de astăzi.

Şi sânt mândru că poporul meu s-a aflat la originea acestui proces!

Limbile dacă şi latină sânt limbi surori, provin din acelaşi trunchi, iar dacii şi latinii, cei din Latium, sânt printre cei mai vechi locuitori ai Europei. Popoarele dac şi latin sânt popoare frăţeşti, au aceiaşi strămoşi, dar evoluţii diferite: latinii au practicat şi au dus sclavia la apogeu, au cultivat violenţa şi cruzimea; dacii n-au practicat sclavia decât accidental şi şi-au păstrat caracterul paşnic şi prietenos.

Prin urmare, se impun şi concluziile:

10.  Covârşitoarea asemănare a termenilor de bază din limbile dacă şi latină, referitori la activităţile de bază ale începutului de formare a societăţii umane (familia, gospodăria, creşterea vitelor, cultivarea plantelor, apicultura, grădinăritul, cultivarea viţei de vie, pomicultura, oastea şi altele), demonstrează fără echivoc, că cele două limbi s-au format simultan, în acelaşi areal al Carpaţilor, Dunării şi mării Negre.

11.  Cele două limbi s-au format pe durata ultimei glaciaţiuni, conform descoperirilor arheologice de la Schela Cladovei.

12.  Băjenia de la marea Neagră, ca urmare a potopului produs la sfârşitul ultimei glaciaţiuni, a dus la răspândirea limbii dace pe toate cele trei continente: Asia, nordul Africii şi Europa.  

13.  La origine, limba latină vulgară, vorbită de populaţia din Latium, leagănul de obârşie al latinităţii, a fost identică cu limba dacă, deoarece populaţia care o vorbea provenea din vestul mării Negre, plecată în băjenie până în peninsula Italică, în urma potopului de la marea Neagră, produs cu circa opt – nouă mii de ani în urmă, la sfârşitul ultimei glaciaţiuni.

14.  Limba latină cultă a rezultat din limba latină vulgară, printr-o prelucrare selectivă şi artificială, pentru ca vorbirea claselor stăpânitoare politic, economic şi social să se deosebească de vorbirea „prostimii” inculte şi supuse.

15.  Având în vedere originea comună a limbilor dacă şi latină vulgară, probabil asemănările dintre ele sânt mult mai puternice şi mai evidente decât asemănările dintre limba dacă şi limba latină a protipendadei din Roma.

3   Limba latină – dovadă a vechimii şi continuităţii dacilor

Conform zicerii că medalia are două feţe, încercarea de a susţine că limba română este o limbă romanică, apărută după „cucerirea Daciei” de către romani, bazată pe asemănările dintre limba română şi limba latină cultă, teză susţinută în cartea d-lor Giurescu şi nu numai, serveşte, „unde dai şi unde crapă”, tocmai ca argument fundamental şi de netăgăduit al continuităţii neîntrerupte a dacilor, din timpul ultimei glaciaţiuni şi până astăzi, pe aceleaşi meleaguri de obârşie.

Cum limba latină cultă provine din limba latină vulgară, iar limba latină vulgară provine din vestul mării Negre, ca urmare a băjeniei triburilor de la marea Neagră în peninsula Italică, în timpul potopului de la marea Neagră (a se vedea paragrafele 1.2 şi 1.3 din anexa la studiul „Structură şi evoluţie”), concluzia firească şi logică ce se impune este că orice altă limbă care se aseamănă cu limba latină vulgară provine din arealul Carpaţi – marea Neagră, locul de origine al limbii latine vulgare.

Pe cale de consecinţă, limba vorbită de populaţia trăitoare în arealul Carpaţi – Dunăre,  care se aseamănă cu limba latină cultă, deci se aseamănă şi cu limba latină vulgară din care limba latină cultă provine, este o limbă care provine din arealul Carpaţi – marea Neagră, încă de dinaintea potopului de la marea Neagră.

Având în vedere că:

a)      Toate izvoarele arheologice provenite atât din arealul Carpaţi – Dunăre cât şi din afara acestuia atestă continuitatea populaţiei trăitoare în acest areal, din timpul ultimei glaciaţiuni şi până la războaiele lui Traian cu Decebal, prin aceea că aceasta şi-a dezvoltat viaţa economico-socială şi cultura specifice, bazate pe

-        creşterea vitelor (cu transhumanţa oieritului practicată de la domesticirea oii şi până astăzi),

-        cultivarea cerealelor, pomilor, viţei de vie, legumelor şi zarzavaturilor,

-        albinărit şi

-        pe meşteşugurile conexe acestora (torsul, ţesutul, croitoria, cizmăria, olăritul, făurirea uneltelor agricole şi gospodăreşti, carelor de transport, podoabelor, instrumentelor muzicale şi jucăriilor).

b)      În paragraful 1, s-a demonstrat continuitatea dacilor în tot arealul Carpaţi – Dunăre, pe toată perioada ocupaţiei romane a Apusenilor, Banatului şi Olteniei.

c)      În paragraful 2.3, s-a demonstrat continuitatea dacilor în acelaşi areal Carpaţi – Dunăre, atât pe timpul valurilor migratoare abătute asupra Europei cât şi pe timpul suzeranităţii turceşti, încheiată prin războiul de independenţă din anul 1877.

Prin urmare, se impun, în mod firesc, concluziile:

16.  Dacii au sălăşuit pe meleagurile Carpaţi – Dunăre, fără întrerupere, din timpul ultimei glaciaţiuni şi până în prezent, trecând prin ocupaţia parţială romană (Apuseni, Banat şi Oltenia), trecând prin secolele valurilor de populaţii migratoare abătute asupra Europei, trecând prin suzeranitatea Turciei (Valahia şi Moldova) şi prin asuprirea Austriei (Transilvania şi dacii din câmpia Panonică şi din ţinuturile sârbeşti), realizând unirea Valahiei cu Moldova la 1859, trecând prin Primul Război Mondial (după care Transilvania, Banatul, Basarabia şi Bucovina s-au alipit Valahiei şi Moldovei), trecând prin Al Doilea Război Mondial (după care s-au pierdut Basarabia şi Bucovina iar dacii din Ungaria au fost maghiarizaţi în masă), supravieţuind evenimentelor şi revoluţiei din 1989, când marile puteri au încercat divizarea violentă a ţării şi suportând batjocura şi umilinţa Statelor Unite ale Americii şi conducătorilor Uniunii Europene la referendumul din 29 iulie 2012.

17.  De-a lungul multimilenarei lor existenţe pe meleagurile Carpaţi – Dunăre, dacii şi-au dezvoltat viaţa economico-socială şi cultura specifice, bazate pe

-        creşterea vitelor (cu transhumanţa oieritului practicată de la domesticirea oii şi până astăzi),

-        cultivarea cerealelor, pomilor, viţei de vie, legumelor şi zarzavaturilor,

-        albinărit, pescuit şi vânătoare şi

-        pe meşteşugurile conexe acestora (torsul, ţesutul, croitoria, cizmăria, olăritul, făurirea uneltelor agricole şi gospodăreşti, carelor de transport, podoabelor, instrumentelor muzicale şi jucăriilor), etc.

18.  Aşa-zisa „limbă română” nu este altceva decât frumoasa, mlădioasa şi străbuna limbă a dacilor, care vine din străfundurile societăţii umane, fiind cea mai veche limbă de pe planetă, cizelată de-a lungul mileniilor printr-o evoluţie normală şi firească, corespunzătoare necesităţilor de comunicare dar şi de trăire sufletească.    

4   Limba dacă

Prin urmare, limba dacă este nu numai cea mai veche limbă din Europa, Asia şi nordul Africii, a cărei vechime se pierde în negura ultimei glaciaţiuni, dar este limba cea mai curată, logică şi firească, evoluată pe cale naturală.  

Limba dacilor mei este o limbă vie, expresivă, sonoră şi mlădioasă, apărută şi dezvoltată firesc şi natural, corespunzător nevoilor de comunicare ale vieţii de zi cu zi, de-a lungul multor mii de ani. Este o limbă în care majoritatea cuvintelor se grupează, firesc şi organic, pe familii cu aceeaşi temă.

Într-adevăr, un studiu mai atent asupra limbii dace scoate cu putere în evidenţă modul natural cum aceasta s-a format şi a evoluat în conformitate cu cerinţele fireşti de comunicare.

De exemplu, şirul de sunete pic ... pic ... pic ... sugerează fără echivoc, căderea picăturilor de apă sau de ploaie. De aci, firesc, urmează suita de cuvinte: pică, picat, picătură, picurare, picător şi poate şi altele pe care eu, acum, nu mi le amintesc. Observaţi cât de firesc, cu aceeaşi tulpină de sunete, pic, se formează o familie de cuvinte, fiecare cu înţeles propriu şi distinct, dar toate legate de picătură. Au apărut apoi, cuvintele metaforă: pic (puţin), pică (ciudă, necaz), pici (copil mic, puşti), picni (m-a picnit foamea), a picoti (a aţipi), picoteală şi altele. Observaţi cât de armonios se răsfiră aceste cuvinte în fondul general, îmbogăţindu-i nu numai posibilităţile de comunicare, ci şi de exprimare metaforică, de a crea noi viziuni, noi perspective. Asta înseamnă limbă vie, trainică, izvorâtă nu numai din necesitatea practică de comunicare precisă şi nuanţată, ci şi din perspectiva unei exprimări bogate şi vizionare a sentimentelor şi simţămintelor. 

Sau cuvântul cânt, din care au rezultat: a cânta, cântare, cântat, cântăreţ, cântător, cântec, precum şi a încânta, încântător, încântare şi altele.

Familia de cuvinte formată pe baza cuvântului piatră ne permite să observăm flexibilitatea limbii care, pentru a uşura pronunţarea, schimbă vocala a în e: pietrar, pietrărie, pietricea, pietriş, pietroi, pietros, a pietrui, pietruire, pietruit.

Pe baza interjecţiei cioc, cioc, cioc, care reproduce sunetul produs de ciocănitoarea ce-şi caută hrana în larvele din copaci, a fost format cuvântul care numeşte pasărea respectivă: ciocănitoare. Plecând de la aceeaşi interjecţie, s-a format familia de cuvinte: cioc (la păsări), ciocârlie şi ciocârlan (păsări), ciocan (unealtă), a ciocni, ciocnit, ciocnitură, ciocnire, a ciocăni, ciocănitură, ciocnet şi altele.

Pe baza interjecţiei bâzz, s-au format cuvintele a bâzâi, bâzâit, bâzâitoare, dar şi bărzăune (insecta cu cel mai puternic bâzâit).

Dar şi cuvântul urs e format din cuvintele urcă sus, fiind vorba de singurul animal terestru, din arealul dac, ce se urca în copaci.

Şi asemenea exemple sânt sumedenie.

Pe lângă o gramatică judicios şi amplu elaborată, cu reguli unitare, limba dacă are denumiri distincte pentru toate lucrurile existente în mediul înconjurător, pentru toate fenomenele din natură, în toată gama lor de manifestare ca formă şi ca intensitate, pentru toate stările sufleteşti şi pentru toate manifestările sociale. În limba dacă se pot forma propoziţii numai din vocale, ca de exemplu iea aia e a ei sau aia e o oaie sau ei iau ouă. Este, poate, singura limbă de pe planetă ce durează dintru începuturi şi până astăzi, în forma ei pură, nealterată de construcţii artificiale şi scorneli savante.

În pofida tuturor vitregiilor vremurilor şi sorţii, la care dacii au fost supuşi, limba dacă a supravieţuit în toată splendoarea şi plinătatea ei. Secretul acestei supravieţuiri îl desprindem în concluziile:

19.  Fiind printre cele mai vechi limbi ale Pământului, are o structură logică şi firescă, ce corespunde complet necesităţilor de comunicare în societate:

-        Formele şi structura gramaticală simple, suple şi adecvate unei comunicări ferme şi precise.

-        Termeni distincţi pentru toate manifestările mediului înconjurător, în funcţie de forma şi intensitatea manifestării, pentru toate stările sufleteşti ale omului, pentru toate acţiunile şi manifestările sociale.

-        Cuvintele se înşiruie logic şi firesc, pe teme cu aceeaşi rădăcină.

-        Sunete clare, sonore, uşor de pronunţat şi de legat în cuvinte şi expresii.

20.  Structura sa, logică şi stabilă, i-a permis să reziste oricăror influenţe străine, pe care le-a asimilat şi nu s-a lăsat asimilată.

În fine, este timpul să desprindem şi concluziile:

21.  Poporul dac, fals şi pe nedrept numit astăzi poporul român, este cel mai vechi popor din lumea asta largă, care sălăşuieşte pe aceleaşi meleaguri neîntrerupt, de peste zece mii de ani, din timpul ultimei glaciaţiuni.

22.  Frumoasa limbă dacă, numită limba română de colportorii neamului, este cea mai veche limbă de pe planetă, ce s-a păstrat nealterată în structura şi în logica sa interioară, de la naştere şi până astăzi.    

Din această cauză, denumirile de români şi de limba română de origine latină date dacilor şi limbii lor sânt nu numai neadevărate, improprii şi inadmisibile, dar sânt insultătoare pentru daci şi pentru istoria lor. Aceste denumiri au fost impuse de Vatican şi de Austria, prin oameni special instruiţi în cadrul Şcolii Ardelene şi infiltraţi în Valahia şi Moldova, cu scopul de a înăbuşi credinţa dacilor şi de a le acapara nu numai aurul şi bogăţiile solului şi subsolului, ci şi limba şi istoria. Strădania de câteva secole a Vaticanului şi a Austriei, temporar, a dat roade. Majoritatea istoricilor şi lingviştilor din Dacia, ameţiţi de perspectiva de a fi urmaşi ai „gloriei şi măreţiei romane”, dar în rolul rudei sărace, robului supus, nu numai că au căzut în cursa Vaticanului şi Austriei, dar se şi întrec, din răsputeri şi necondiţionat, s-o justifice. Jalnică şi înjositoare postură.

Ce a neliniştit Austria? Credinţa nestrămutată a dacilor era o piedică în aservirea lor morală, faţă de împărăţia catolică. Şi, mai ales, aşa era ordinul de la Vatican.

Ce a neliniştit şi nelinişteşte Vaticanul? Credinţa adevărată, nestrămutată şi totală a dacilor în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului reprezintă cea mai mare ameninţare pentru Vatican, pentru că pune în pericol întregul eşafodaj pe care este construită religia catolică: povestea inventată a lui Isus, om ridicat la rang dumnezeiesc, de la care, prin ucenicii săi Petru şi Pavel, puterea lui Dumnezeu este transferată, din generaţie în generaţie, unui om numit papă, cu puteri asupra întregii lumi supusă religiei Vaticanului. Conducerea Vaticanului a fost şi este conştientă chiar de la început nu numai de falsitatea religiei şi de iluzia speranţelor pe care le propagă (doar ei au creat-o, ei sânt autorii), dar şi de faptul că cea mai puternică stavilă în calea sa este credinţa dacilor în Dumnezeu, o credinţă curată şi adevărată. Tocmai de aceea, încă de la începuturile creştinismului, Vaticanul a întreprins acţiuni dure şi ferme împotriva dacilor şi, mai ales, împotriva credinţei şi spiritului dacic:

-        excomunicarea dacilor, încă de către cei dintâi papi;

-        distrugerea tuturor documentelor şi mărturiilor despre daci, oriunde au fost găsite şi au avut posibilitatea s-o facă.

După cucerirea unei mici părţi a Daciei de către Traian, în anul 105, fascinaţi de imensele şi fabuloasele prăzi capturate şi de spiritul dac (a se vedea serbarea victoriei la Roma şi în imperiu, descrisă mai sus, construcţia şi prezentarea dacilor pe Columna lui Traian ş. a.), mulţi istorici romani au scris mult şi multe despre daci, iar figurile de daci au fost alese să împodobească edificiile romane, datorită seninătăţii, prestanţei şi măreţiei spiritului dac, care proveneau din credinţa lor curată şi adevărată în Dumnezeu.

Ulterior, după ce împăratul Constantin a adoptat povestea cu religia creştină ca religie de stat şi Vaticanul a devenit centrul şi capul acesteia, iar dacii au respins noua religie, conştientizându-se marele pericol al credinţei acestora, s-a trecut la măsurile dure pomenite mai sus şi, chiar mai mult, la acţiuni şi presiuni asupra populaţiei dacice; prin Ungaria catolică şi prin finanţarea lui Ştefan cel Mare, în schimbul admiterii catolicismului, sânt două exemple.

Credinţa adevărată în Dumnezeu nu poate coexista cu falsa credinţă în Vatican şi într-un papă şi de aci provine îndârjirea cu care se caută a se demonstra că dacii mei sânt urmaşii romanilor, pentru că, fiind urmaşi ai romanilor ar trebui să împărtăşească credinţa acestora, întruchipată de Vatican şi de un papă, care sânt de sorginte romană. De aceea poporul dac trebuia dezrădăcinat şi limba lui pervertită. În acest scop, trebuia demonstrat faptul că dacii, limba şi credinţa lor au dispărut odată cu cucerirea parţială a Daciei de către Traian.

Şi, trebuie să recunoaştem că, cu ajutorul chiar al unor daci care şi-au trădat neamul şi credinţa, pentru o vreme, parţial, au reuşit. Dar spiritul dac este prea puternic şi temeinic prezent în viaţa de zi cu zi a locuitorilor din arealul Carpaţi – Dunăre şi nu poate fi anihilat de construcţii parşive şi false. Spiritul dac va renaşte şi îşi va ocupa locul ce i se cuvine într-o lume a păcii şi înţelegerii între popoare: Dacia renaşte!

Dovada? Îndârjirea şi tenacitatea cu care dacii fac faţă ocupaţiei americane.

Vom trece şi de asta!

5   Folclorul dac

Folclorul dacilor mei, creat şi dezvoltat din preistoire şi până astăzi, este presărat cu simboluri şi înţelesuri cosmice şi foloseşte deseori, mişcările circulară şi giroscopică.

Coborât din străfundurile preistoriei noastre, există un dans numit fedeleşul. Este un dans bărbătesc, de forţă, vigoare şi agerime. Este executat numai de tineri cu picioare puternice, în care jucătorii, prinşi cu mâinile de cingătorile vecinilor, sânt dispuşi în câteva hore circulare, care se rotesc într-un ritm rapid, atât fiecare în parte cât şi toate împreună. Dansul este executat numai în aer liber, cu spaţiu suficient, pentru că, în rotaţia lor rapidă, horele sânt supuse la forţe centrifuge şi la presiuni mari, mai ales pe cei care întorc rotirea horelor. Din această cauză, jucătorii trebuie să aibă picioare puternice, încălţăminte cu aderenţă bună şi cingători rezistente. Privit în ansamblu, dansul pare mişcarea ameţitoare, dar armonică, a unui grup de galaxii.

Un alt joc emblematic este Căluşul, care vine din preistorie şi de asemenea este încărcat de simboluri şi semnificaţii. Începe, pe un ritm lent, cu jocul fetelor, executat numai de fecioare tinere dintre spectatori. Apoi, tineri costumaţi în port naţional specific, cu pălării împodobite cu panglici, cu mărgele şi cu pene, încălţaţi cu opinci cu clopoţei şi cu ciomege în mâini, dirijaţi cu biciul de un mut, execută o lungă suită de jocuri de forţă şi de agilitate deosebite, într-o anumită succesiune şi în ritmuri din ce în ce mai îndrăcite. Jocul, care este un adevărat spectacol, întinzându-se pe mai multe zeci de minute, are o puternică încărcătură spirituală, este executat într-o singură zi din an, iar pregătirea pentru joc durează câteva săptămâni sau luni şi este iniţiată prin legământul jucătorilor, sub jurământ.

Dansurile dacilor sânt sub formă de hore, în care dansatorii înlănţuiţi execută mişcări circulare mai lente sau mai rapide, sincrone cu melodia. Hora este simbolul participării colective, în couniune, la bucuria serbării, la bucuria şi veselia întregii comunităţi. Prinşi în horă sau privind de pe margine, toţi participanţii sânt cuprinşi de veselie şi petrecerea devine generală, cuprinzând pe toţi participanţii, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei. Hora este simbolul frăţiei şi unirii într-o năzuinţă comună spre un ideal de bucurie, de linişte, de pace şi de prosperitate. Este locul în care, după zile de muncă, de încordare, energiile se descătuşează într-o bucurie comună generală, desfăşurată cu decenţă şi bun simţ, reconfortantă şi liniştitoare.

Viaţa dacilor mei a fost tot timpul însoţită de cântec, sonoritatea, vocalitatea şi mlădierea limbii permiţând cu uşurinţă exprimarea melodică. Au cântat la munca câmpului, la semănat, la prăşit sau la cules. Au cântat la muncile în gospodărie. Au cântat, au jucat şi s-au veselit la petreceri, dar au cântat şi la necaz, atunci când inima le era sfâşiată de durere. Au cântat, au jucat şi au povestit la clacă, la gura sobei, în serile lungi de iarnă. Ca încă o dovadă a înfrăţirii cu codrul, majoritatea cântecelor încep cu „foaie verde ...” şi, deşi au un specific local al fiecărei zone, au şi multe caracteristici comune întregului areal dac, se încadrează într-un specific naţional propriu. Fondul cântecelor noastre populare, cizelat cu migală de-a lungul multor mii de ani, de milioane de creatori şi de interpreţi anonimi, cuprinde o varietate atât de mare de stiluri, de ritmuri şi de melodii, de trăiri sufleteşti, de bucurie sau de jale, de dor sau de alean, cum nu se mai găseşte de-a lungul şi de-a latul pământului. Deşi cu iz zonal, cântecele şi jocurile noastre populare se înmănuchează într-un tot unitar specific numai nouă dacilor, asemenea unui frumos buchet multicolor format din toate florile pădurii.

Cât de profundă, de vibrantă şi de răscolitoare este doina noastră. Venită din străfundurile istoriei noastre, din dorul de casă şi de familie al ciobanului ce-şi păştea oile pe plaiurile munţilor, plecat de săptămâni sau de luni de-acasă, însoţită de sunetul fluierului sau cavalului cioplit dintr-o ramură de soc, doina s-a născut odată cu începuturile oieritului, încă de când a fost domesticită oaia. Prin doină, ciobanul îşi spunea dorul de cei dragi, munţilor, codrilor şi izvoarelor, păşunilor şi oiţelor. Dar şi venit acasă, în sânul familiei, strânşi în jurul focului în serile de iarnă, ciobanul scotea fluierul şi doinea dorul plaiurilor mănoase ale munţilor, liniştei şi măreţiei înălţimilor.

De-atunci, de la domesticirea oii şi până astăzi, doina a fost şi este prezentă în viaţa dacilor mei. Nu de puţine ori, chiar în toiul jocului şi veseliei generale, versul domol şi tânguitor al doinei răscoleşte inimile celor prezenţi, amintindu-le clipele de dor, de jale sau de alean, pentru că viaţa e presărată cu de toate. Şi doina va fi prezentă, cât inimă de dac va bate.

Doinei, Vasile Alecsandri i-a închinat frumoase şi vibrante versuri, care spun mai mult decât orice comentariu:

Doină, doină, cântec dulce!    
Când te-aud nu m-aș mai duce!                                     

Doină, doină, vers cu foc!                                                              
Când răsuni eu stau în loc.                                            

Vine iarna viscoloasă,

Eu cânt doina-nchis în casă.

De-mi mai mângâi zilele,

Zilele si nopțile.

Bate vânt de primăvară,                                                 

Eu cânt doina pe afară,                                                  
De mă-ngân cu florile                                                      

Și privighetorile.                                                                              

Frunza-n codru cât învie,
Doina cânt de voinicie,

Cade frunza gios în vale,
Eu cânt doina cea de jale.

Doina zic, doina suspin,
Tot cu doina mă mai țin.
Doina cânt, doina șoptesc,
Tot cu doina viețuiesc.

Cu vremea, alături de doină, a apărut şi s-a dezvoltat alt gen: balada. Din mulţimea de balade create şi cizelate de-a lungul mileniilor, se detaşează minunata baladă a Mioriţei.

Nota 1: Cum planul de destabilizare şi de dezintegrare a ţării prevedea intervenţia militară străină pentru stingerea unor vărsări de sânge în masă, încă în anii premergători lui 1989, securitatea a testat, de mai multe ori, în Bucureşti, capacitatea populaţiei de a participa la mişcări de protest. Cum răspunsul populaţiei a fost nul, la agresiunea economică asupra nivelului de trai, constantă şi din ce în ce mai accentuată, s-a adăugat şi o agresiune morală, spirituală. De exemplu, o distinsă poetă, după o călătorie prelungintă în Statele Unite, a scris o poezie în care poporul era numit un popor de „arpagic”. După 1989, lachei şi oameni fără nici un Dumnezeu, autonumiţi „intelectuali”, au început o campanie de ponegrire a poporului nostru, numindu-l mioritic, adică laş şi resemnat, asemenea ciobanului din Mioriţa, care, „chipurile”, s-a resemnat în faţa complotului colegilor lui. Dar mai grav este că oameni instruiţi şi de bună credinţă, profesori de literatură, au preluat şi adoptat aceeaşi teză falsă.   

Pentru a vă convinge de falsitatea acţiunii deliberate de defăimare a spiritului mioritic, versiunea culeasă de Vasile Alecsandri este redată în întregime:

Pe-un picior de plai, 

Pe-o gură de rai,               
Iată vin în cale,  

Se cobor la vale,                

Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.               

Unu-i moldovan,                

Unu-i ungurean 

Şi unu-i vrâncean.

Iar cel ungurean

Şi cu ce-l vrâncean,
Mări, se vorbiră,                

Ei se sfătuiră       

Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare

Pe cel moldovan,               

Că-i mai ortoman

Ş-are oi mai multe,

Mândre şi cornute,

Şi cai învăţaţi,    

Şi câni mai bărbaţi,

Dar cea mioriţă, 

Cu lână plăviţă, 

De trei zile-ncoace

 Gura nu-i mai tace,

Iarba nu-i mai place.

- Mioriţă laie,     

Laie bucălaie,    

De trei zile-ncoace

Gura nu-ţi mai tace!

Ori iarba nu-ţi place,

Ori eşti bolnăvioară,

Drăguţă mioară?              

- Drăguţule bace,              

Dă-ţi oile-ncoace,

La negru zăvoi,

Că-i iarbă de noi               

Şi umbră de voi. 

Stăpâne, stăpâne,              

Îţi cheamă ş-un câine,

Cel mai bărbătesc

Şi cel mai frăţesc,              

Că l-apus de soare

Vreau să mi te-omoare

Baciul ungurean

Şi cu cel vrâncean!

- Oiţă bârsană,

De eşti năzdrăvană,

Şi de-a fi să mor

În câmp de mohor,

Să spui lui vrâncean

Şi lui ungurean

Ca să mă îngroape

Aice, pe-aproape,              

În strunga de oi,

Să fiu tot cu voi; 

În dosul stânii

Să-mi aud cânii.

Aste să le spui,

Iar la cap să-mi pui

Fluieraş de fag,

Mult zice cu drag;

Fluieraş de os,

Mult zice duios; 

Fluieraş de soc,

Mult zice cu foc! 

Vântul, când a bate,

Prin ele-a răzbate

Ş-oile s-or strânge,

Pe mine m-or plânge

Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor

Să nu le spui lor.

Să le spui curat

Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,

A lumii mireasă;
Că la nunta mea

A căzut o stea;

Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi paltinaşi

I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,

Paseri, lăutari,

Păserele mii,

Şi stele făclii!

Iar dacă-i zări,

Dacă-i întâlni

Măicuţă bătrână,              

Cu brâul de lână,              

Din ochi lăcrimând,

Pe câmpi alergând,

Pe toţi întrebând

Şi la toţi zicând:

"Cine-a cunoscut,             

Cine mi-a văzut

Mândru ciobănel,             

Tras printr-un inel?

Feţişoara lui,

Spuma laptelui;

Musteţioara lui, 

Spicul grâului;   

Perişorul lui, 

Peana corbului; 

Ochişorii lui,      

Mura câmpului?"
Tu, mioara mea, 

Să te-nduri de ea 

Şi-i spune curat

Că m-am însurat 

Cu-o fată de crai,  

Pe-o gură de rai.               

Iar la cea măicuţă 

Să nu spui, drăguţă, 

Că la nunta mea

A căzut o stea,  

C-am avut nuntaşi

Brazi şi paltinaşi, 

Preoţi, munţii mari,  

Paseri, lăutari,

Păserele mii,

Şi stele făclii! 

Căutaţi, vă rog, de-a lungul şi de-a latul pământului, în folclorul tuturor popoarelor acestei lumi, ba chiar mai mult, căutaţi în literatura cultă a tuturor popoarelor şi nu veţi găsi o baladă mai frumoasă, mai bine alcătuită, mai profundă în înţelesuri, decât aceasta zămislită de dacii mei, de-a lungul veacurilor ce i-au nins.

Cuvinte simple sânt alese cu grijă şi înşirate într-o construcţie logică de o curăţenie, de o frumuseţe şi de o strălucire fără seamăn, pe care numai limba noastră dacă le poate exprima.

Dar nu numai frumuseţea versului format din cuvinte simple, care însă adunate şi înşirate într-o anumită succesiune capătă strălucirea diamantului, ci profundele înţelesuri pe care le degajă dau o valoare inestimabilă acestei minunate balade.

Locul acţiunii este simbolic, cum simbolic au fost aleşi şi participanţii: unul muntean (valah), unul vrâncean (moldovean) şi unul ungurean (nu ungur, ci de dincolo de munţi, dinspre Ungaria). Şi toţi aceşti trei ciobani se puteau întâlni doar în centrul Daciei, la curbura Carpaţilor).

După o simplă prezentare a celor trei tineri ciobani, este dezvăluită învoiala ciobanilor vrâncean şi ungurean de-al omorî pe ciobanul muntean, pizmuindu-l pentru că toate ale lui sânt mai bune de cât ale lor. Apoi, acţiunea se dezvoltă într-un dialog al ciobanului muntean cu una dintre oiţele lui care, fiind mai năzdrăvană, îi poate vorbi.  

Invidia este un sentiment uman firesc şi se naşte atunci când se observă la altcineva, rezultate mai bune în muncă, activitate sau comportare. În mod normal, invidia naşte dorinţa de a obţine rezultate similare şi, în acest scop, sânt preluate metodele celuilalt, fie furându-le prin obsevaţie atentă, fie prin discuţie directă şi amicală.

În unele cazuri însă, invidia devine bolnăvicioasă şi se dezvoltă în pizmă şi ură, care pot duce la distrugerea bunurilor celuilalt sau chiar la suprimarea acestuia. Este şi cazul ciobanilor vrâncean şi ungurean. 

La ciobanul muntean, să remarcăm, în primul rând, încrederea, plinătatea şi dragostea cu care tânărul cioban îşi trăieşte viaţa, astfel că tot ce face şi toate pe care le are el sânt mai bune decât ale celorlalţi: „are oi mai multe (mândre şi cornute), cai învăţaţi şi câni mai bărbaţi”. Toate acestea n-au căzut din cer, sânt rodul muncii şi priceperii lui. Tocmai datorită atenţiei cu care îşi urmăreşte turma, observă că, de câteva zile, o oiţă este neliniştită. Şi, aşa cum procedează orice bun gospodar, care vorbeşte în mod obişnuit cu animalele sale, când le conduce, când le dă mâncare, când le mângâie sau când le ceartă, şi ciobanul muntean i se adresează oiţei cu vorbe blânde, întrebând-o dacă iarba nu-i place sau dacă nu cumva e bolnăvioară.

Spre surprinderea lui, oiţa îi răspunde cu glas omenesc şi-l previne de complotul tovarăşilor lui. La aflarea complotului, comportarea ciobanului muntean este admirabilă: fără a se văicări, fără a se înfuria şi fără să îşi dezvăluie planurile, o roagă pe oiţă, de e năzdrăvană, să orânduiască astfel lucrurile încât turma şi mama lui să suporte mai uşor eventuala lui dispariţie. Înainte de toate, gândurile lui se îndreaptă către cei dragi lui, la viaţa lor se gândeşte: e măreţia supremă a omului a cărui viaţă este închinată celor dragi.   

Să remarcăm, în al doilea rând, că tăria şi măreţia de caracter provin din încrederea lui în nemurirea sufletului, din puternica lui credinţă în Dumnezeu şi în dreptatea lui Dumnezeu şi, ca o consecinţă a felului cum şi-a trăit viaţa şi a faptelor săvârşite, din credinţa lui nestrămutată că va ajunge în rai: „Şi-i spune curat că m-am însurat cu-o fată de crai, pe-o gură de rai”, fata de crai fiind credinţa în Dumnezeu, cea care, alături de viaţa şi faptele sale, îl va duce în rai.

Să remarcăm, în al treilea rând, că tocmai credinţa în Dumnezeu, în nemurirea sufletului şi în locul acestuia în rai, după viaţa trăită şi faptele săvârşite, îl fac netemător de moarte, dar nu resemnat. Dimpotrivă, tânărul cioban, fără a se panica, în eventualitatea reuşitei complotului tovarăşilor lui, are tăria de a rândui pe cei dragi astfel încât să suporte cât mai uşor dispariţia lui: „Şi de-a fi să mor/ În câmp de mohor,/ Să spui lui Vrâncean/ Şi lui Ungurean ...”.  Să observăm nuanţa: este folosită expresia şi de-a fi să mor şi nu expresia şi de-o fi să mor, care introduce îndoiala că moartea se va produce. Expresia „şi de-a fi să mor” nu exprimă laşitate, resemnare, ci, dimpotrivă, voinţa şi tăria de a se apăra. Forţele însă nu sânt egale şi complotiştii pot să reuşească. În această eventualitate, cu o deosebită măiestrie, prin metafore de o ingeniozitate deosebită, cere oiţei, de „e năzdrăvană”, cum să orânduiască atitudinea şi comportarea ulteriare, astfel încât despărţirea de oiţele şi câinii lui să nu fie definitive, iar măicuţa lui să suporte mai uşor dispariţia sa:

-        Să le ceară ucigaşilor să-l îngroape în strunga de oi ca „să fiu tot cu voi” sau în dosul stânii ca „să-mi aud cânii”.

-        La cap să-i puie fluierele lui, ca atunci când vântul va bate şi prin ele va răzbate, auzind sunetele fluierelor lui, oiţele să-l jelească.

-        Oiţelor să nu le spună de omor, ca să nu-i urască pe noii stăpâni, ci să le spună că s-a însurat „Cu-o mândră crăiasă, a lumii mireasă”, dar că la nunta lui “a căzut o stea”. Mândra mireasă cu care s-a însurat este credinţa în Dumnezeu, iar moartea este sugerată prin superstiţia populară că la moartea unui om cade o stea.

-        Măicuţei lui să-i spună, de asemenea, că s-a însurat “Cu-o fată de crai, Pe-o gură de rai”, dar ei să nu-i spună că la nunta lui a căzut o stea, ca ea să-l creadă plecat departe şi nu mort şi, astfel, să-şi petreacă restul zilelor cu dor şi cu speranţă, dar nu cu jale.  

Să mai remarcăm, în al patrulea rând, deplina integrare cu natura: nu numai vorbirea cu oiţa, ci şi participarea întregii naturi la eventuala sa „nuntă”: nuntaşi vor fi brazii şi paltinii, lăutari vor fi păsărelele pădurii, făcliile vor fi stelele cerului, preoţii vor fi munţii mari, iar cununa i-o vor ţine soarele şi luna.

Din întreaga baladă, din toate şi peste toate cele arătate, peste importanţa vieţii şi a morţii, se degajă importanţa deosebită a felului cum omul îşi trăieşte viaţa. Cheia care deschide sau nu poarta raiului şi a veşniciei este felul cum omul îşi trăieşte viaţa ce i-a fost dată: o viaţă trăită în muncă, cinste şi dreptate este chezăşia deschiderii porţii raiului şi veşniciei, iar o viaţă umbrită fie şi numai de gândul sau plănuirea morţii unui om n-o mai poate deschide.

Aşa minunăţii şi aşa podoabe conţine folclorul nostru, creat şi cizelat cu migală de-a lungul mileniilor, de milioane şi milioane de autori anonimi, pe baza încrederii în viaţă şi în Dumnezeu, într-o limbă curată, logică, sonoră şi mlădioasă.  

Limba şi folclorul, credinţa în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, dragostea de muncă, de viaţă şi de glie, cinstea, prietenia şi respectul faţă de celelalte naţii sânt principalele filoane de bogăţie fără seamăn pe care strămoşii noştri le-au creat şi le-au acumulat de-a lungul mileniilor şi cu care ne-au înzestrat pe noi, dacii de astăzi.

Dacii n-au cucerit pe nimeni! ... Şi n-au practicat sclavia!

Nota 2: Pentru a înţelege cu adevărat „spiritul mioritic” al dacilor, iată un exemplu: Prin acţiunea de desconsiderare făţişă şi ostentativ instigatoare a rezultatului referendumului din 29 iulie 2012, de către trimisul special la Bucureşti, Gordon, Statele Unite au provocat poporul la acţiuni ample de protest, acţiuni care, prin diversiuni bine pregătite, s-ar fi transformat în băi de sânge, exact ceea ce se urmăreşte prin planul de destabilizare şi de dezintegrare a ţării stabilit la Malta, înainte de 1989. Prin intuiţia sa milenară, poporul dac a simţit pericolul şi n-a dat curs planului american, dar s-a manifestat democratic la alegerile din decembrie 2012, dând un exemplu de democraţie, Americii şi Europei.

6   Aşa-zisa influenţă slavă

Referitor la lexicul limbii, în cartea d-lor Giurescu, din care am citat în mai multe paragrafe, la pag. 178, se apune: „Dacă cercetăm limba română şi facem o numărătoare a cuvintelor, atunci băgăm de seamă că aproximativ o şesime din ele (exact 16,41%) sînt de origine slavă.” (Desigur, procentul este luat din studii ale lingviştilor).

Iar referitor la cultură, în aceeaşi carte, la pag. 381, se arată: „Preocupări şi manifestări de cultură ... se urmăresc atât în limba vie română, vorbită de poporul nostru, cît şi în cea oficială, slavonă, folosită de biserică şi ulterior de autorităţile de stat. Cuvintele a scrie şi carte sînt de origine latină; tot latine sînt şi a învăţa, a aduna, a scădea, a înmulţi şi a împărţi; ...”. Şi mai jos: „Că în paralel s-a adoptat slavona ca limbă de cult în biserică şi mai tîrziu în acte oficiale ale statului, faptul este perfect explicabil. ... După supunerea Bulgariei de către turci, mai tîrziu şi a Serbiei, au venit în ţările române – considerate chiar din secolul al XV-lea ca sprijinitoare temeinice şi continue ale vieţii cultural-religioase din întreg sud-estul european ortodox – un număr de călugări, boieri şi alţi oameni de carte, care nu voiau să trăiască sub stăpînirea musulmană. Dacă la aceste împrejurări adăugăm şi caracterul de clasă al culturii în limba slavonă, menită să sprijine şi să exprime ideologia politică şi aceea a bisericii, înţelegem de ce această limbă oficială s-a menţinut secole de-a rîndul în ţările române”.

Împărtăşim explicaţia d-lor Giurescu referitoare la folosirea limbii slavone în biserici şi ca limbă oficială şi mai adăugăm că s-a produs în cursul procesului de trecere la ortodoxie a voievodatelor noastre, trecere ulterioară Bulgariei, prin preoţi şi clerici bulgari, fapt menţionat şi de dânşii, în alt context. Aceasta dovedeşte că Valahia, Moldova şi Transilvania au fost printre ultimele care au trecut la noua religie, după Bulgaria şi Sebia ortodoxe, Ungaria şi Polonia catolice şi Rusia ortodoxă.

Prin urmare, dacii au opus cea mai mare rezistenţă la adoptarea noii religii şi au adoptat religia ortodoxă, care s-a dovedit mai puţin opresivă şi habotnică decât cea catolică şi mai apropiată de propria credinţă. De fapt, dacii au adoptat doar ritualul ortodox şi noile lăcaşe de cult, menţinând şi părţi ale ritualului autohton, dar păstrând neştirbită credinţa nestrămutată în Dumnezeu.

Referitor la cuvintele a scrie, carte, a învăţa, a aduna, a scădea, a înmulţi şi a împărţi, considerate a fi latine, după tot şi toate ce s-au spus mai sus, evident că sânt dacice. Mai ales că scrisul a fost inventat de daci, după cum dovedesc plăcuţele de la Tărtăria şi de la Iaşi.

Şi cum dacii au inventat scrisul, este evident şi faptul că au inventat semnele grafice de scriere a sunetelor şi cuvintelor, pe plăcuţe de lut mai întâi, apoi şi pe plăcuţe de aur.

Ulterior, semnele lor grafice au fost preluate şi stilizate, îmbunătăţite, de greci, iar mai târziu de romani.

După secole, după contopirea slavilor cu dacii la sud de Dunăre şi formarea Bulgariei, supusă a Bizanţului şi trecută la ortodoxie, necesitatea preluării cărţilor de cult în limba slavonă a impus crearea unui alfabet propriu. Cum în zonă exista alfabetul dacic, pe baza acestuia, a fost creat alfabetul cirilic, adaptat sunetelor limbii slave. Odată cu trecerea la ortodoxie, alfabetul cirilic a fost preluat şi în Valahia, Moldova şi Transilvania, prin cărţile de cult.

Prin urmare, nu este vorba de influenţă rusă în scrierea cirilică, ci, dimpotrivă, ruşii au preluat scrierea cirilică.   

 Referitor la influenţa limbii ruse asupra limbii dacice, în proporţie de o şesime, proporţia este mult exagerată, oricât de mult s-ar strădui lingviştii s-o dovedească, pentru că nu au o bază reală, ştiinţifică.

Mai întâi, să observăm că limba rusă a fost şi este încă mai puţin evoluată decât limba dacă. De exemplu, limba rusă nu are verbe pentru fenomene meteorologice foatre frecvente în arealul lor de obârşie: ruşii nu au verbul a ninge şi spun sneg idiot (zăpada vine); nu au verbul a ploua şi spun dojdi idiot (ploaia vine) şi exemplele pot continua. Este vorba de imaturitatea unei limbi, care n-a reuşit să-şi formeze termeni proprii pentru fenomene frecvente în arealul său, ceea ce limba dacă a formulat chiar dintru începuturile sale.

Fondul de cuvinte al limbii dace este mult mai bogat decât al limbii ruse şi mai nuanţat, astfel că cele mai multe influenţe sânt în sens invers: de la limba dacă spre limba rusă.

Iată, de exemplu, că lingviştii afirmă cu toată tăria că temenii plug şi brazdă provin din limba slavă, bazându-se pe asemănarea lor în cele două limbi. Să ne oprim la aceşti termeni şi să analizăm un pic.

Mai întâi, să observăm că termenii aparţin activităţii de cultivare a plantelor, iar de cultivarea plantelor nu se poate ocupa un popor migrator (nomad), pentru simplul motiv că ogorul arat şi semănat nu poate fi luat cu tine la drum, ci trebuie să stai cu el să-l cultivi. Iar poporul sedentar a fost poporul dac şi poporul migrator a fost poporul slav. Şi chiar mai mult decât atât, nu slavii au inventat plugul, ci dacii şi încă spre sfârşitul ultimei glaciaţiuni, cu peste zece mii de ani în urmă, după cum dovedesc plugul şi sapa descoperite la Schela Cladovei de lângă Turnu Severin, cu peste opt mii de ani înainte de migrarea slavilor.

Apoi, să observăm că numai o simplă şi atentă analiză lingvistică poate lămuri problema. În limba dacă, cuţitul plugului se numeşte brăzdar, cel care taie brazda. În limba rusă, care chipurile a inventat cuvântul brazdă, nu există cuvântul analog brăzdarului din limba dacă, ci se spune noj pluga (cuţitul plugului). Ei, d-lor lingvişti? Explicaţi-vă! 

Dar exemplul cuvântului plug ne permite şi o altă abordare care, pe lângă faptul că este surprinzătoare, deschide şi multe alte perspective.

De curând, reporterul Bogdan Lupescu a făcut o vizită de documentare, în zona alpină a Elveţiei. Zona s-a numit Reţia, iar azi se numeşte Engadin, se află în cantonul elveţian Grison şi este locuită de romanşi. (Sursa: Formula As). Iată ce a găsit (printre multe altele): 

„Cu toate că limba lor a fost recunoscută abia în 1938, după lupte grele şi îndelungate, ca cea de-a patra limbă naţională, ea e de fapt singurul grai născut şi vorbit pe actualul teritoriu elveţian (germana, franceza şi italiana fiind limbi de împrumut, aduse de peste munţi). Nu de mult, romanşii și-au sărbătorit, ca şi noi, 2000 de ani de continuitate istorică, chiar dacă sunt, tot ca şi noi, mult mai vechi”.

„Pashun Craista (Creasta Păşunilor), un sătuc de vreo opt case, căţărat undeva spre izvoarele Mustairului”.

„Pe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cu mâna a bineţe. Doi ţărani, doi oameni ai locului. Siluetele lor voinice se proiectează pe munţii din spate. Oprim maşina şi ne întoarcem miraţi. După atâtea zile de mers prin Elveţia, e prima oară când întâlnim oameni care ne salută cu bucurie. Un tată şi un fiu, singurii locuitori ai cătunului dintre stânci. Gospodari, stăpâni de munţi şi vaci multe. Băiatul e înalt, puternic, chipeş, un adevărat Făt-frumos. Îl cheamă Vreni, n-are mai mult de 20 de ani. ... Vorbeşte bine franţuzeşte, lucru cam rar întâlnit în ţinuturile astea, ...”

„Vreni îi traduce tatălui tot ce vorbim. Sunt momente când cei doi râd între ei, hâtri, cercetându-ne din creştet până-n tălpi, întrebându-se ce-or fi căutând nişte români pe coclaurile astea. La început, cei doi nu-şi dau seama că eu pricep cam tot ce vorbesc.

 Înţeleg o mulțime de cuvinte: plug, moş, casă, munt, ram, "muma", frar, scolar, corp, alb, eu sun, el fa etc., dar înţeleg mai cu seamă intonaţia lor, o cadenţă, o anumită muzică a graiului, atât de asemănătoare cu a noastră, încât parcă nici n-ai nevoie de cuvinte, parcă pricepi totul din vioiciunea spuselor, din gesturi, din înclinarea trupului, din privirile ce însoţesc mereu fiecare exclamaţie. Aşa vor fi toţi oamenii pe care îi voi întâlni aici, în bătrânii munţi retici: parcă nu vorbesc cu cuvinte. Parcă vorbesc direct cu sufletul”. (Sublinierea ne aparţine).

„E mai mare dragul să-i auzi pe oameni vorbind o limbă atât de asemănătoare cu a noastră: "ce faci?", "dorm bain?" (ai dormit bine?), "buna saira", "bun di", "buna not"... Lumea e veselă, gata de vorbă, ţi se dă bună ziua chiar dacă trecătorul habar n-are cine eşti. Dacă mulţumeşti cuiva, ţi se răspunde "cun plachere" (cu plăcere), întocmai ca în română.”

Intenţionat, am redat pasaje mai largi decât ar fi trebuit, pentru a reda, mai presus de cuvintele căutate, frumuseţea şi curăţenia sufletească a romanşilor, descendenţi direct ai dacilor noştri, minunat, cu căldură şi cu naturaleţe, surprinse şi redate de reporter.

Iată cum cuvântul plug, prezent în al cincilea aliniat al citatelor, face un arc peste Europa: din Alpi, prin Carpaţi, şi până în Urali, chiar şi dincolo de Urali.

Mai are vreun lingvist dubii asupra cuvântului dac plug?

Se mai îndoieşte careva de vechimea şi de continuitatea dacilor în arealul Carpati – Dunăre – marea Neagră?

Mai pune careva la îndoială băjenia de la marea Neagră?

Dar lingviştii noştri au şi rusificat multe cuvinte ale limbii dace. Pentru a dovedi, mă limitez la un singur exemplu, dar ele sânt numeroase.

În limba noastră dacă, există cuvântul sămulastră, care înseamnă sămânţă lăstărită după recoltare, din sămânţa scuturată în timpul recoltării. Există şi un frumos cântec popular: Frunză verde sămulastră/ Mai la deal de casa noastră/ Creşte-o floricic-albastră./ Mai la deal de floricică/ Paşte calul lui Ionică ...

Ei bine, lingviştii noştri au rusificat cuvântul, transformându-l în samorastă, care provine din cuvintele ruseşti crescută singură, după cum consemnează dicţionarul explicativ al limbii române, în toate ediţiile.

Nu neg existenţa unor cuvinte slave sau ruseşti în limba dacă actuală, dar de la prezenţa unui număr restrâns de cuvinte a pretinde influenţa limbii slave asupra limbii dace este nu numai prea mult, ci este şi neadevărat.

Dimpotrivă, un cercetător serios al limbilor dacă şi slave (inclusiv limba rusă) va găsi o puternică influenţă a limbii dace asupra acestora. Dar asta e treaba lingviştilor acelor limbi. 

7   În loc de încheiere

M-am referit de multe ori, nu numai cu dragoste ci cu evlavie chiar, la poporul meu, la dacii mei. Poate unora li s-a părut exagerat şi s-ar putea chiar să fi exagerat: dar aşa am simţit şi aşa simt. Şi, ca mine, au simţit şi alţii, care au cunoscut lăuntrul sufletului dac.

De exemplu, Maria, regină a României (1875-1938): „Țării mele și Poporului meu, Când veți ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Și totuși, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniștea mormântului. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veșnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare: Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută. Am credința ca v'am priceput: n'am judecat, am iubit...” (Sublinierea ne aparţine).

Sau, Martha Bibescu (1889-1973): "Va veni o vreme când acest popor, care n-a fost cunoscut până acum, va fi luat în seamă. Cântece şi armonii se vor auzi venind de la această ţară despre care nu se prea vorbeşte. Din această ţară, trecută sub tăcere, vor răsuna cântece şi muzică. După mii de ani de vieţuire, neamul acesta va renaşte şi lumea se va mira ca de o minune să afle, în sfârşit, tot ceea ce el posedă din conştiinţa universală. Bucuriile acestui popor au rămas ascunse; nefericirile lui n-au fost cunoscute. Nimeni nu i-a scris mitologia. Puţini i-au cunoscut istoria. Şi totuşi, oamenii aceştia au avut mai mult decât oricare alţii geniul mitului..."

Mândra şi draga mea Dacie, prin ce ţi-a fost dat să treci, de-a lungul epocii civilizaţiei! Dar vei înflori din nou, în epoca ce va veni, când spiritul tău se va înălţa deasupra tuturor! Pentru că spiritul tău paşnic, prietenos şi de bună înţelegere corespunde spiritului universal şi cerinţelor acestuia pentru societatea umană: dezvoltarea paşnică, armonioasă şi creatoare a vieţii sociale a fiecărui popor, a fiecărei entităţi sociale în parte, ca părţi ale societăţii umane, în vederea formării de suflete care să se înroleze optim în raţiunea universală, în conformitate cu cerinţele lui Dumnezeu.

Chiar dacă duşmanii tăi de astăzi vor reuşi să te destrame, după ce duşmanii din secolul al 19 – lea, cu concursul larg al unor fii ai tăi, ţi-au denaturat istoria şi ţi-au schimbat numele, nu va fi o catastrofă, ci dimpotrivă, în contextul evoluţiei mondiale actuale şi viitoare, va fi o formidabilă oportunitate de revenire la forma, dimensiunile şi consistenţa socială pe care le-ai avut cu peste 2 000 de ani în urmă, dar la un nivel corespunzător noului tip de societate ce deja mijeşte la orizontul istoriei. Pentru că, prin planul său, Dumnezeu n-a creat omenirea ca obiect de joacă al unor nesătui de putere, de bani, de sânge şi de desfrâu, ci ca pepinieră pentru formarea şi îmbogăţirea Raţiunii Universale.

Destrămată sau nu, tu, Dacia mea, vei iniţia forma şi spiritul societăţii care vine şi se va statornici pentru veacuri şi care va oferi tuturor popoarelor lumii, fiecărui popor, fiecărei entităţi sociale şi fiecărui om, în fapt şi cu adevărat, egalitatea, fraternitatea şi libertatea, principii conforme spiritului tău.

Cunoscând de timpuriu, încă de la începuturi, cultivarea plantelor şi creşterea animalelor domestice, poporul tău s-a legat pentru veşnicie de meleagurile sale, care se întind din Boemia până în stepele Bugului şi din Galiţia până în Balcani, şi, deşi a practicat transhumanţa în oierit, n-a părăsit niciodată locurile natale, pentru că locurile acestea fac parte din viaţa lui, din identitatea lui. Chiar dacă astăzi, unii dintre urmaşii fiilor tăi, care n-au rezistat vitregiilor vremurilor trecute, s-au convertit la alte credinţe şi vorbesc alte limbi, gena dacică ce le este prezentă în sânge va renaşte cu forţă şi va determina revenirea lor la spiritul dacic, îmbogăţit cu ce e bun din culturile ce vremelnic le-au fost impuse, spirit de convieţuire paşnică, armonioasă şi liber consimţită.

Aceste locuri sânt ale Tale, ale Poporului Dac, pentru că numai şi numai în aceste locuri eşti Tu, Poporul Dac. Şi vei fi aci, până la sfârşitul lumii. 

Mă simt mândru că sânt fiul unui asemenea popor, care niciodată, în multimilenara sa istorie, n-a cotropit şi n-a oropsit alte popoare, ci a trăit din munca lui, pe pământurile lui, luptând cu vitregia vremurilor, dar mai ales cu duşmanii cruzi şi nesătui, în era civilizaţiei. Dar, „cu voia Domnului”, cum spunem noi, vremurile au trecut, duşmanii „se făcură toţi o apă ş-un pământ”, vorba poetului, iar dacii  mei sălăşuiesc pe aceleaşi meleaguri, cu credinţa în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, vorbindu-şi cu mândrie limba multimilenară, şi conştienţi că, în faţa lui Dumnezeu, cotropitorul nu este decât hoţ şi ucigaş, indiferent de vitejia şi eroismul pe care şi le arogă, iar cel care îşi apără neamul, pământul, familia, credinţa este cu adevărat un erou al neamului său şi erou este şi în faţa lui Dumnezeu.

Cu recunoştinţă şi cu mândrie, îţi spun: Slăvită fii, Dacia mea!

Recunoscător pentru viaţa trăită şi pentru perioada în care am trăit, din tot sufletul şi cu toată smerenia,

Slăvit fie, Dumnezeu!

*     *     *

În încheiere, un vers de slavă pentru

Dacia mea

Dacie ţară străbună  

Fiinţezi de când lumea,

Carpaţii îţi stau cunună,

Cingătoare-i Dunărea.

Pe aceleaşi plaiuri sfinte

Fiinţezi de când te ştii,

Anii ce ţi-au nins pe frunte

S-au scurs peste zece mii.

Vrăjmăşia altor neamuri

Te-a lovit de multe ori          

Dar ai izbândit prin vremuri

Cum răsare Soare-n zori.

Îţi surâde viitorul,

Ca roua dimineaţa,

Căci îţi e îndrumătorul

Dumnezeu şi credinţa.

                                                

Căluşarii, brâul, hora

Pe-ai tăi fii i-au veselit,

Naiul, fluierul şi doina

Dor, durere le-au jelit.

Drept, cinstit trăind în viaţă

Sufletu-i nemuritor,

Nemurirea-i pe-a ta faţă,

Dacie, ţară de dor!

C. TEODORESCU

Bucureşti, mai 2014