Adevăruri care se vor uitate
Autor: Ing. Constantin Teodorescu
Articolul
„Adevăruri care se vor uitate”
prezintă câteva momente din istoria Daciei care fie că sânt date uitării de
propaganda actuală, fie sânt interpretate intenţionat tendenţios.
Articolul
este preluat din anexa la studiul „Structură
şi evoluţie. Structuri fizice, cosmice, aura, sufletul şi credinţa în Dumnezeu”,
înregistrat la ORDA, care a fost reeditat în ediţia a 3-a revizuită şi
adăugită, de editura Matrix Rom, sub codul ISBN 978 – 606 – 25 – 0114 – 3, în
decembrie 2014. Studiul se află în 8 exemplare la Biblioteca Naţională, în 2
exemplare la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” şi în 2 exemplare la
Biblioteca Centrală a Universităţii Politehnica Bucureşti.
Cuprins:
1 Răscoala
din 1907
2 Armata şi
împroprietărirea
3 23 august
1944
4 Stalin şi
poziţia sa faţă de Transilvania
5 Guvernul
Petru Groza
6 Regimul
democrat – popular
7 Decembrie
1989
8
Diversiuni şi demolări
9 „Statul
de drept”
1 Răscoala din 1907
În istoria tuturor popoarelor există episoade şi
de triumf şi de restrişte, iar conducerea politică existentă la un moment dat
doreşte ca pe unele să le dea uitării. Este o caracteristică a epocii actuale
şi nici ţara mea nu face excepţie. De aceea, dorim să ne referim, pe scurt, la
câteva adevăruri care se vor uitate.
De multe ori îmi amintesc, cu admiraţie şi cu
respect, cum profesorul meu de română din liceu, Marcel Zukman, a început
analiza poeziei „Noi vrem pământ”, scrisă de George Coşbuc, în jurul anului 1890,
cu enunţarea tezei: cunoaşterea temeinică a realităţii sociale permite
desprinderea celor mai importante caracteristici ale contradicţiilor şi
luptelor sociale. Cunoscând bine viaţa ţăranului şi realităţile de la ţară,
poetul a desprins caracterul limitat al luptei sociale a ţărănimii: „Răbdăm poveri, răbdăm nevoi / Şi ham de cai
şi jug de boi, / Dar vrem pământ!”. Situaţia disperată a ţărănimii însă are
limite care, dacă sânt atinse, conduc inevitabil la violenţă. Şi remarcabilul
poet o spune simplu şi răspicat: „Să nu
dea Dumnezeu cel sfânt, / Să vrem noi sânge, nu pământ! / Când nu vom mai putea
răbda, / Când foamea ne va răscula, / Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa / Nici în
mormânt!”. Şi, peste puţină vreme, spusele poetului aveau să se adeverească.
Limitele suferinţei ţăranilor au fost atinse în anul 1907, în cel de al 41-lea
an al domniei lui Carol I.
Nedreptăţile, înjosirea, umilirea şi batjocura la
care ţăranii erau supuşi, nu de stăpânii moşiilor, care îşi petreceau viaţa
prin localurile de distracţie din vestul Europei, ci de arendaşii pământurilor,
străini de neam, majoritatea nemţi şi austrieci, nesătui, hrăpăreţi şi inumani,
dornici să strângă cât mai repede averi cu care să se repatrieze, au culminat
cu marea răscoală ţărănească din anul 1907, care s-a întins rapid din nordul
Moldovei, satul Flămânzi, unde a apărut scânteia, până în sudul Munteniei şi
Olteniei.
Răspunsul regelui Carol I? Moartea! S-a tras şi cu
tunurile în satele răsculate. Răscoala a fost înăbuşită cu cruzime: circa 11000
de ţărani au fost ucişi, din ordinul ocârmuitorului şi apărătorului de neam şi
ţară Carol I, după cum se intona chiar în imnul regal.
Deşi înfrântă, răscoala a predestinat soarta
ţării.
Dar, mai întâi, încă un episod care îl
caracterizează pe deplin, pe „măritul” rege Carol I. În anul 1914, la Consiliul
de Coroană întrunit pentru a stabili poziţia ţării în războiul care se
prefigura, Carol I a cerut participanţilor, pentru a înţelege şi el, pe deplin
şi corect, poziţia fiecăruia, să vorbească toţi numai în limba franceză (de
necrezut!). Suveranul, după 48 de ani de domnie, nu înţelegea bine nici
sufletul şi nici limba poporului peste care domnea. Aşa suveran mai rar! Halal
suveran! Şi să ne mai mirăm că plăcile de aur găsite la Sinaia, mărturii ale
istoriei milenare a dacilor, au fost topite?
2 Armata şi împroprietărirea
La doi ani după moartea regelui Carol I, în 1916,
sub regele Ferdinand şi regina Maria, ţara a intrat în război alături de
Anglia, Franţa şi Rusia. Slab echipată şi instruită, armata română a fost
nevoită să se retragă şi, treptat, a fost înghesuită în Moldova, între Siret şi
Prut.
În această situaţie disperată, având în vedere că
armata era formată aproape numai din ţărani şi sub ecoul proaspăt al răscoalei
din 1907, s-a ivit ideea că promisiunea de împroprietărire a ţăranilor, după
război, ar putea ridica moralul şi capacitatea de luptă ale armatei. Ideea a
fost rapid însuşită de conducerea armatei, de regele Ferdinand şi, mai ales, de
regina Maria, care se afla permanent printre soldaţi, în special în spitalele
de campanie, unde alina dureri şi insufla speranţă şi îmbărbătare.
Consecinţele au fost remarcabile şi imediate:
-
Capacitatea de luptă şi de sacrificiu a armatei
s-a ridicat la cote nebănuite, fapt dovedit cu prisosinţă prin victoriile de
răsunet de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, din vara anului 1917, care au
înscris pagini de glorie nepieritoare în istoria neamului. Au fost lupte de un
eroism legendar, multe direct la baionetă, iar soldaţii unui regiment,
surprinşi de atacul inamicului în clipe de repaus, când îşi spălau rufele în
Siret, au respins atacul luptând la baionetă, mulţi îmbrăcaţi doar în izmene.
Au luptat şi s-au jertfit nu doar pentru ţara lor, ci, mai ales, pentru pământ,
idealul vieţii lor, pentru ca ei sau fii lor să aibă parte de pământ.
-
Armata română a rămas imună la ideile
revoluţionare, cărora le-au căzut victime aproape toate armatele din Europa şi
care, printre altele, au condus la dezmembrarea imperiului Austro-Ungar şi la
prăbuşirea Germaniei.
În anul 1918, Rusia, printr-o revoluţie
sângeroasă, a devenit primul stat socialist din lume, iar România a reîntregit
mare parte din teritoriul Daciei, prin unirea cu Transilvania şi cu Basarabia.
În urma destrămării Austro-Ungariei, Ungaria s-a proclamat o republică a
sovietelor şi s-a aliat cu Rusia Sovietică. În Germania prăbuşită s-a instaurat
Republica de la Weimar. S-au manifestat frământări sociale şi regrupări statale
aproape în toată Europa.
În România însă se manifestau elanul şi bucuria
reîntregirii.
În anul 1919, conducătorii din Ungaria, deşi
proclamaseră chipurile o republică a sovietelor, şovini şi iredentişti până în
măduva oaselor şi socialişti doar din oportunism, au atacat România, pentru a
ocupa Transilvania. Armata română a intervenit cu fermitate şi nu numai că a
respins atacul, dar a ocupat Budapesta. După înlăturarea sovietelor de la
Budapesta, armata română s-a retras în graniţele naţionale. Trebuie menţionat
faptul că, pe toată durata operaţiunilor militare peste graniţă, armata română
a avut o comportare corectă faţă de populaţia civilă.
În anii 1919 şi 1920, au fost îndelungi tratative
de pace la Paris. În urma tratativelor, România şi-a păstrat integritatea
teritorială obţinută prin alipirea benevolă a Basarabiei, Bucovinei, Banatului
şi Transilvaniei, de-a lungul anului 1918. Succesul a fost şi este atribuit lui
I. C. Brătianu, dar faptele au stat altfel.
În realitate, principalii factori care au
determinat rezultatul tratatului semnat la Paris au fost:
-
Existenţa şi forţa armatei române, singura din
Europa necontaminată de bolşevism şi de spirit revoluţionar. Cu ce forţe
scoteau armata română din Budapesta şi din Ungaria, dacă nu se retrăgea
singură, când principalii negociatori la tratative nu aveau încredere în
propriile armate?
-
Îndârjirea, fermitatea şi tenacitatea cu care
regina Maria s-a luptat pentru ţara sa. A făcut uz de toate relaţiile sale cu
diversele curţi regale din Europa, de toate relaţiile la diverse niveluri
politice, a făcut tot ce omeneşte a fost posibil, pentru binele poporului său,
cu o dăruire fără seamăn. Fiică a Curţii Regale Britanice, cu mamă din neamul
Romanovilor, prin căsătoria cu regele Ferdinand, fără a se lepăda de neamurile
şi relaţiile ei, ci dimpotrivă cultivându-le, a devenit fiică a poporului peste
care domnea. A purtat cu mândrie costumele noastre naţionale, şi-a însuşit şi
ne-a vorbit limba, a înţeles şi a preţuit cultura noastră, a devenit de-a
noastră, cu inima şi sufletul. Regina Maria merită recunoştinţa şi preţuirea
noastră şi un loc printre oamenii bravi ai neamului.
I. C. Brătianu are meritul de a fi rezistat cu
încăpăţânare, demn şi ferm, la toate presiunile care s-au făcut asupra sa, fără
să cedeze.
Referitor la împroprietărirea promisă în timpul
luptelor din Moldova, în anul 1917, imediat după unire, la 15 decembrie 1918,
ca urmare a modificării Constituţiei încă din iulie 1917, a fost emis decretul
pentru efectuarea împroprietăririi ţăranilor. Politicienii însă, sub diverse
pretexte, au încercat tergiversarea operaţiunii. Atunci, generalul Averescu, un
brav şi destoinic ostaş, a considerat că e de datoria lui să apere drepturile
foştilor săi ostaşi. Pentru asta, a format un nou partid şi, având o largă
popularitate, în 1920 a ajuns să formeze guvernul. În toamna aceluiaşi an, în
comuna Gurbăneşti din judeţul Ilfov, a început aplicarea efectivă, pe teren, a
împroprietăririi foştilor ostaşi. Curând, Averescu a fost înlăturat de la
guvernare, dar procesul de împroprietărire n-a mai putut fi oprit. Fără
intervenţia fermă a generalului Averescu însă, nu se ştie care putea fi
evoluaţia.
Un alt adevăr despre care nu se vorbeşte niciodată
se referă la Basarabia şi la tezaurul şi arhiva României, evacuate în Rusia în
situaţia critică din anul 1917. Adevărul este că, încă pe vremea când trăia
Lenin, guvernul sovietic s-a adresat guvernului României, cu cererea de a
discuta bilateral şi de a rezolva
problemele Basarabiei, tezaurului şi arhivei. La această cerere, din motive pur
ideologice, de a nu discuta cu comuniştii, guvernul României nu a răspuns,
nesocotind şi prejudiciind interesele naţionale.
În iunie 1940, la ultimatumul sovietic de a ceda
Basarabia şi Bucovina, România nu a avut răspuns şi a cedat. Fostul ministru de
externe Nicolae Titulescu s-a adresat, printr-o scrisoare, prietenului său ministrul
de externe britanic, cerându-i ajutor. Acesta i-a răspuns că, din păcate, nu
avem nici o bază juridică. Iar ministrul de externe din acea vreme, Gafencu,
naţional – ţărănist, a notat în amintirile sale, că nu aveam argumente. Dar
argumente existau şi exista şi bază juridică: Tratatul de suzeranitate încheiat
de Alexandru cel Bun cu Turcia. Acesta a existat şi, fiind în vigoare la data
când Turcia a cedat Bucovina şi Basarabia, face nule de drept tratatele semnate
de Turcia pentru aceste teritorii, deoarece printre semnatari nu se află
proprietarul de fapt al acestor teritorii, domnul Moldovei. Şi dreptul Daciei
asupra Basarabiei şi Bucovinei nu va fi prescris niciodată, indiferent ce
tratate s-au semnat sau se vor semna.
Privitor la tezaur şi la arhivă, este vorba de
cinstea şi de corectitudinea Rusiei faţă de încrederea României în Rusia, ca
parteneri loiali, indiferent de ideologiile şi de guvernele care s-au succedat.
E vorba de onoare, de atitudinea faţă de un partener care a avut încredere în vecinul
şi aliatul său, într-o situaţie critică. Când un prieten îţi încredinţează,
spre păstrare, un bun al său, îl înapoiezi sau ţi-l însuşeşti? Aceasta e
problema.
3 23 august 1944
Încă un eveniment despre care se spun multe
neadevăruri este cel petrecut la 23 august 1944.
După încercarea eşuată a lui Maniu şi Brătianu, de
a încheia o înţelegere cu Anglia şi Statele Unite, desfăşurată la Cairo, cu
ştirea lui Antonescu şi favorizată de acesta, Antonescu a iniţiat personal
discuţii cu partea sovietică, asupra unui armistiţiu. În plină desfăşurare a
discuţiilor, în după amiaza zilei de 23 august, când trupele sovietice
intraseră câţiva kilometri pe teritoriul României, la nord de Iaşi, înainte de
a pleca pe front, Antonescu şi ministrul său de externe au mers în audienţă la
regele Mihai. (Sânt supoziţii că Antonescu a mers la rege pentru a-l informa că
pleacă să semneze un armistiţiu cu ruşii). Regele Mihai cu generalul Sănătescu,
care era de faţă, şi cu aghiotantul său i-au arestat pe cei doi şi i-au închis
în seiful regal. Maniu şi Brătianu, complici la plănuirea arestării dar
nesiguri de reuşită, iresponsabili şi laşi, intenţionat au fost plecaţi din
Bucureşti. Pentru că nu avea încredere în nici o forţă a statului, nici măcar
în garda palatului, regele Mihai a chemat la palat pe Emil Bodnăraş, unul
dintre conducătorii Partidului Comunist din România, şi i-a predat pe cei doi
arestaţi, care au fost duşi în case conspirative ale comuniştilor. În cursul
serii, regele a format un nou guvern, în frunte cu generalul Sănătescu, din
care au făcut parte şi doi comunişti: Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul justiţiei,
şi Gheorghe Gheorghiu Dej, ministrul comunicaţiilor.
Îmrpeună cu Lucreţiu Pătrăşcanu, regele a întocmit
un discurs, înregistrat pe placă de un tehnician comunist, care a fost transmis
pe postul naţional de radio, la ora 10 seara. Prin acest discurs, ca şef al
statului şi comandant suprem al armatei, regele a ordonat armatei să nu mai
tragă şi să înceteze orice operaţiuni împotriva trupelor sovietice, fără a avea
nici o înţelegere cu partea sovietică. Rezultatul acestui discurs a fost că, în
cursul zilei de 24 august, peste 180 000 de soldaţi şi ofiţeri români au fost
luaţi prizonieri de trupele sovietice, deoarece armata română se afla într-un
război declarat cu trupele sovietice, din iunie 1941, iar Antonescu,
conducătorul statului, cel care negocia un armistiţiu cu partea sovietică, era
arestat, puterea fiind preluată integral de regele Mihai, ale cărui intenţii nu
erau cunoscute.
Să reţinem că principalul sprijin al regelui, în
ziua de 23 august, au fost comuniştii, iar Maniu şi Brătianu au apărut în
Bucureşti când situaţia a fost clară. Şi să mai reţinem că trupele sovietice,
înaintând fără luptă, au intrat în Bucureşti peste şapte zile, pe data de 30
august.
Să judece orice om de bună credinţă: Cum au impus
ruşii un guvern comunist în Bucureşti, fiind la nord de Iaşi, în timp ce regele
Mihai l-a arestat pe Antonescu şi a format un nou guvern împreună cu
comuniştii? Şi cine e vinovat de prizonieratul a 180 000 de concetăţeni de-ai
noştri?
Fără nici o îndoială, actul de la 23 august a
servit mult coaliţiei antifasciste. Presupunerea că a scurtat războiul cel
puţin cu şase luni este absolut plauzibilă. Linia de apărare Focşani –
Nămoloasa şi Carpaţii Orientali erau aliniamente greu de străpuns, iar trecerea
peste ele ar fi necesitat multe eforturi de-a lungul unui mare interval de
timp. Tocmai de aceea actul de la 23 august a fost uşor de înfăptuit, pentru că
nemţii, bazându-se pe aceste aliniamente, au avut puţine trupe pe teritoriul
României, în spatele frontului.
Actul de la 23 august a reuşit, a fost în
avantajul aliaţilor, dar României la ce i-a servit? La conferinţa de pace din
1945, din cauza Angliei şi Statelor Unite, România n-a obţinut nici măcar
statutul de stat cobeligerant, deşi a participat la continuarea luptelor
împotriva Germaniei cu un însemnat efectiv de trupe, peste 500 000 de ostaşi,
locul patru, după Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Anglia. De ce? Foarte
simplu, pentru bani. Nefiind stat cobeligerant, România a fost obligată să
plătească despăgubiri de război, pentru toate proprietăţile engleze şi
americane din România, inclusiv pentru cele distruse de propriile
bombardamente, în vara anului 1944. Despăgubiri s-au plătit şi Uniunii Sovietice.
Aceasta a fost mulţumirea pentru scurtarea războiului prin actul de la 23
august 1944.
Cea mai bună caracterizare a celor care au
înfăptuit actul de la 23 august 1944, a fost făcută de Molotov, ministrul de
externe sovietic, la discuţiile pentru încheierea armistiţiului, duse la
Moscova, abia pe 12 septembrie. După expunerea condiţiilor de armistiţiu de
către Molotov, Lucreţiu Pătrăşcanu, comunist, ministru al justiţiei şi membru
al delegaţiei, a exclamat uimit: „Bine, dar lui Antonescu i-aţi oferit condiţii
mult mai bune!”. Fără a-şi disimula dispreţul, Molotov a răspuns sec:
„Antonescu era un conducător de stat, voi sânteţi nişte aventurieri”.
Într-adevăr, numai nişte aventurieri se puteau juca cu soarta ţării lor, în
acest fel. În acele condiţii, Stalin putea face orice cu România. Dar Stalin a fost înţelept: a conlucrat cu
guvernele Sănătescu şi Rădescu, l-a decorat pe regele Mihai cu cea mai înaltă
decoraţie, la fel ca pe generalul Eisenhower, şi i-a dăruit un avion. Stalin nu
s-a răzbunat pe România.
Da! Regele Mihai nu şi-a sevit şi apărat poporul,
ci s-a purtat ca un aventurier!
4 Stalin şi poziţia sa faţă de Transilvania
În luna decembrie 1944, o delegaţie a Partidului
Comunist Român a mers la Moscova pentru a discuta mai multe probleme de interes
naţional, printre care şi problema Ardealului de Nord care, după eliberare, era
condus de un guvernator sovietic cu sediul la Cluj. În această problemă,
Gheorghiu – Dej pregătise o expunere, de aproximativ o jumătate de oră, despre
Ardealul de Nord şi Transilvania.
Spre surprinderea întregii delegaţii, numai după
câteva minute de expunere, Stalin l-a întrerupt: „Dej, eu nu pretind că
stăpânesc istoria României şi mai ales a Transilvaniei, mai bine decât tine. Am
înţeles ce doriţi. Cunoaşteţi că nu de mult a fost la mine Rakozi, susţinând că
nu numai Ardealul de Nord, ci şi întreaga Transilvanie se cuvine de drept să
fie redată Ungariei. I-am răspuns că dacă mai insistă asupra acestei chestiuni,
îl voi alunga fără menajamente. Dej, Transilvania va fi pe veci a
României. Comuniştii unguri şi poporul ungar n-au fost în stare să facă ce
au făcut comuniştii români şi poporul român. Voi aţi întors armele împotriva
Germaniei, voi aveţi un 23 August! Ne-aţi ajutat să reducem cu şase luni
războiul şi să salvăm peste două milioane de soldaţi ai Armatei Roşii. Mergeţi
acasă şi spuneţi-le comuniştilor români, forţelor democratice ale României, că
noi nu ne vom schimba poziţia faţă de Transilvania, că toate obstacolele ce vor
apărea din partea Occidentului şi a acoliţilor lui Rakozi vor fi învinse şi
dreptatea României va triumfa”.
Iată exemplul concret cum Stalin a tratat problema Ardealului de Nord şi
Transilvaniei nu în mod subiectiv, nu pe impresii, pe relaţii conjuncturale, ci
în mod obiectiv, pe baza dreptului internaţional: Răpit de Hitler şi de
Musolini, prin dictatul de la Viena, Ardealul de Nord a fost recâştigat prin
jertfa de sânge şi prin aportul poporului român la victoria asupra fascismului.
Ardealul de Nord n-a fost recâştigat la masa verde, ci a fost recâştigat prin
luptă, pe câmpul de bătaie, prin jertfa de sânge a armatei române şi prin
eforturile întregului popor care a susţinut-o. Şi drepturile asupra Ardealului
de Nord şi asupra Transilvaniei sânt inalienabile pentru că, aşa cum remarca şi
Stalin, au la bază argumente de drept imbatabile:
-
întoarcerea armelor împotriva Germaniei şi
aliaţilor săi,
-
scurtarea războiului cu şase luni şi
-
cruţarea vieţii a două milioane de militari ai
Armatei Roşii.
Este regretabil că politicienii de astăzi nu au o
replică fermă şi argumentată la pretenţiile unor iredentişti din Ungaria sau
din Ardeal, aşa cum a avut Stalin nu numai în faţa delegaţiei condusă de Dej,
dar şi la Conferinţa de pace de la Paris.
Se cuvine să fie remarcat faptul că, la momentul
convorbirii cu Stalin, în decembrie 1944, Ungaria nu era eliberată de fascism,
iar guvernul era condus de Ferenc Szalasi, şef al partidului fascist al
„Crucilor cu Săgeţi”, care îi propusese lui Hermann Göring titlul de rege al
Ungariei, şi, chiar în asemenea condiţii militare şi politice, fără nici o
sinchiseală, comuniştii unguri declanşaseră o ofensivă care viza păstrarea
Ardealului de Nord şi chiar alipirea întregii Transilvanii, aşa cum a încercat Matyas
Rakozi chiar la Stalin. Iată cum iredentismul maghiar trece chiar peste
internaţionalismul proletar şi ideologia comunistă de clasă, peste convingerile
politice, chiar peste interesele propriului popor. Oare ce-l face atât de orb
şi agresiv? S-o luăm cu binişorul.
În propaganda şi atacurile lor, iredentiştii maghiari
recurg adesea la argumentul „pământului lor natal” din Ardeal. Este momentul să
demascăm falsitatea acestui argument.
Cuvântul natal se referă la locul de naştere.
Pentru un individ sânt natale locurile în care s-a născut şi, ca atare, ungurii
din Ardeal au ca locuri natale localităţile în care s-au născut, dar ca
indivizi, luaţi fiecare separat. Pentru un grup etnic însă, natale sânt
locurile în care s-a născut şi s-a format poporul din care se trage.
Prin urmare, locurile natale ale ungurilor, ca popor
şi ca grupuri etnice, sânt locurile în care poporul lor s-a format şi din care
a migrat.
Totodată, să avem în vedere că migraţiile s-au
produs în grupuri de sute, mii sau zeci de mii de indivizi şi nu în puhoaie de
sute de mii sau de milioane de indivizi, care ar fi fost imposibil de a fi
conduse pe distanţe mari şi de-a lungul mai multor ani, mai ales în condiţiile
de acum 1500 – 1000 de ani. Grupul migrator al ungurilor care s-a oprit în
câmpia Panonică, n-a găsit aici un loc nepopulat, ci dimpotrivă, a găsit o
populaţie dacă ce îşi păstrase limba, cultura şi obiceiurile în pofida
ocupaţiei romane de câteva sute de ani. Simbioza, forţată sau mai puţin
forţată, dintre grupul migrator şi populaţia băştinaşă a dus, de-a lungul
timpului, la formarea statului ungar. Prin trecerea la catolicism şi
încoronarea dacului Ştefan ca rege al Ungariei, în urmă cu circa o mie de ani,
sub influenţa papalităţii şi clerului catolic, statul s-a întărit şi a început
procesul de maghiarizare a populaţiei locale, prin biserică şi prin
administraţie la început, apoi şi prin şcoală, limba fiind instrumentul
principal. Procesul a fost destul de slab de-a lungul a nouă sute de ani şi s-a
limitat mai mult la latura administrativă, dar s-a accentuat puternic în
ultimul secol, iar astăzi, în Ungaria este aproape total. (De aceea, a vorbi de
o etnie curată maghiară este lipsit de sens şi nu are o susţinere biologică.
Cine nu crede, să-şi analizeze genetic sângele şi se va convinge.)
Aşadar, izvorul şi susţinerea acerbă a iredentismului
maghiar nu vin din interiorul etniei maghiare ci vin din partea Bisericii
Catolice. Aceasta, prin falsă şi perversă credinţă, prin acţiuni şi activităţi
fasciste, caută consolidarea şi perpetuarea propriei dominaţii asupra unei
populaţii divizate şi învrăjbite. Şi, în arealul nostru, principala pârghie
este limba:
-
în Ungaria şi în Ardeal promovează maghiarizarea,
iar
-
în Valahia şi în Moldova latinizarea limbii şi
istoriei, din daci am devenit români şi nu mai vorbim limba dacă ci limba
română, ca „descendenţi ai Romei şi ai lui taica Traian”.
De la Biserica Catolică se trag majoritatea relelor
care au bântuit Europa şi lumea în ultimul mileniu.
Aşa că, dragi maghiari din Ardeal şi chiar din
Ungaria, în loc să plecaţi urechea la câţiva iredentişti mânaţi de interese
străine şi întreţinuţi tot din spinarea voastră, să ne dăm mâna şi să trăim
frăţeşte, pentru că, nu numai că e loc pentru toţi, dar îmreună ne putem face
viaţa din ce în ce mai plăcută şi mai bogată. La asta ne cheamă gena comună
ce-o purtăm în sânge. Ce-ar trebui să facem pentru asta? Foarte simplu:
-
să revenim la simpla, curata şi sincera credinţă în
Dumnezeu şi
-
să încercăm să trăim astfel încât să urmărim binele
nostru şi al familiei noastre, dar împreună cu binele celor din jur, pentru a
nădăjdui la nemurirea sufletelor noastre.
5 Guvernul Petru Groza
Un alt fapt trecut sub tăcere, dar care confirmă
poziţia lui Stalin din paragraful precedent, s-a petrecut în 1945. În primele
zile ale lunii martie, Vâşinski, trimis al guvernului sovietic în România, s-a
prezentat la secretariatul guvernului român şi a cerut să fie chemat Petru
Groza. La venirea acestuia, i-a declarat: „Sânt împuternicit de guvernul meu să
vă spun că, dacă dumneavoastră formaţi un nou guvern, Uniunea Sovietică
restituie imediat României, tot Ardealul de Nord”. Petru Groza a răspuns:
„Vreau să vorbesc eu la Moscova”. I s-a făcut legătura, a vorbit cu Moscova, i
s-a confirmat propunerea şi a acceptat să formeze un nou guvern. Apoi, l-a
rugat pe secretarul guvernului să-l însoţească la locuinţa lui Iuliu Maniu, pe
strada Zalomit. Ajuns la Maniu, i-a comunicat propunerea primită şi l-a rugat
să i se alăture şi să formeze împreună un nou guvern. Maniu l-a refuzat şi i-a
spus ritos: „Petre, te sfătuiesc să nu te bagi, că te vor blestema şi copiii
tăi”. Furios, Groza i-a retezat-o: „Ducă-se dracului şi copii şi tot, aici e
vorba de ţară, de ţară, înţelegi? E vorba de ţară şi eu o fac!”. La 6 martie
1945, Petru Groza a format noul guvern, iar pe 8 martie a semnat actul de
restituire a întregului Ardeal de Nord, la Moscova. La conferinţa de pace care
a avut loc în vara aceluiaşi an, Uniunea Sovietică şi-a menţinut hotărârea şi,
în pofida intrigilor maghiare, aliaţii au fost nevoiţi să accepte şi ei,
conform principiului de a se menţine consensul între aliaţi.
Să reţinem un aspect important: Uniunea Sovietică
n-a solicitat formarea unui guvern comunist, ci formarea unui guvern care să nu
fie ostil nici alianţei antifasciste, nici unor pături sociale din propria
ţară. Iar Petru Groza, care era preşedintele partidului Frontul Plugarilor,
părea să ofere o astfel de garanţie.
Cu instalarea guvernului Petru Groza, a început
instaurarea unui regim de democraţie populară, transformat ulterior în regim
socialist. Convine sau nu convine, este fapt istoric de netăgăduit că până la
22 decembrie 1989, România, vatra de bază a Daciei mele, a aparţinut sistemului
socialist. Este o etapă de 45 de ani care, orice argumente s-ar folosi, nu
poate fi considerată accidentală, întâmplătoare şi, ca atare, trebuie asumată,
înţeleasă şi analizată, cu toate părţile ei bune şi rele.
O analiză corectă a societăţii socialiste din
România nu poate exclude condiţiile externe care au favorizat apariţia şi
existenţa acesteia.
Este cunoscut episodul de la Moscova, din toamna
anului 1943, când Churchill, la o cină cu Stalin, i-a scris acestuia, pe un
şerveţel de masă, 90% influenţă sovietică în România şi 90% influenţă britanică
în Grecia, corespunzător intereselor Angliei în zona mării Mediterane şi
Orientului Mijlociu. Ulterior, la insistenţele Angliei, poziţia a fost adoptată
de aliaţi, la conferinţele de la Teheran şi de la Ialta.
După capitularea Germaniei, la Conferinţa de la
Potsdam din iulie – august 1945, după trei zile de negocieri fără nici un
rezultat, seara, Stalin a adunat delegaţia sovietică şi, în toiul discuţiilor,
l-a întrebat direct pe Gromâko, ambasadorul sovietic în Statele Unite:
„Gromâko, ce fel de oameni sânt americanii ăştia?”. Gromâko a răspuns sec:
„Sânt morţi după bani. Vor aurul Germaniei şi flota”. Replica lui Stalin a fost
imediată: „Dă-l dracului de aur, să-l ia!”. A încheiat discuţiile cu delegaţia
sa, s-a retras şi l-a sunat pe Truman, preşedintele Statelor Unite, căruia i-a
comunicat că Uniunea Sovietică nu are pretenţii la aurul şi flota Germaniei.
Ziua următoare, la reluarea negocierilor, s-a pus
în discuţie influenţa sovietică în estul
Europei, cu excepţia Greciei. Truman a votat imediat pentru, iar când
şeful delegaţiei engleze a făcut ochii mari de mirare, i-a spus: „Votează, îţi
spun eu pe urmă”. După aceea, s-au votat şi problemele aurului şi flotei
Germaniei. Conferinţa s-a încheiat cu succes, iar influenţa sovietică asupra
estului Europei a fost respectată până după 1989: în 1956, în timpul
intervenţiei din Ungaria, în 1968, în timpul intervenţiei din Cehoslovacia, şi
chiar în 1989, când Statele Unite au cerut lui Gorbaciov, să intervină „de
partea forţelor democrate” pentru restabilirea ordinei, în România.
Nota 2: Tocmai ca urmare a înţelegerii de la Potsdam,
primirea României în NATO a fost condiţionată şi precedată de încheierea unui
tratat cu Rusia şi de acceptul Rusiei.
Din păcate, nici regele Mihai şi nici liderii
politici Maniu şi Brătianu nu au înţeles corect noua situaţie şi, din
colaboratori cu comuniştii, au adoptat subit, poziţii de adversitate agresivă
faţă de aceştia. Evident, comuniştii, având în spate atât Uniunea Sovietică cât
şi hotărârea de la Postdam, n-aveau cum să piardă, cei care au pierdut fiind
regele Mihai, care a trebuit să abdice, şi partidele liberal şi ţărănist, care
au fost desfiinţate, pe criterii de trădare naţională. (A fost, poate, şi plata
pentru prizonieratul celor 180 000 de ostaşi.) Pe acelaşi criteriu, au fost
scoase în afara legii şi cultele catolic şi grecocatolic, care n-au renunţat la
subordonarea faţă de Vatican.
6 Regimul democrat – popular
Preluând total puterea, comuniştii au trecut la
edificarea unui regim democrat – popular, au făcut o reformă monetară în august
1947, când preţul unui ou ajunsese la 200 000 de lei şi, practic, circulaţia
monetară devenise imposibilă, au naţionalizat principalele mijloace de
producţie la 11 iunie 1948, au introdus consilii populare în administraţia
locală şi o nouă împărţire administrativă, au introdus asesori populari în
justiţie, au introdus cartele pentru alimente, haine şi încălţăminte, au
introdus cotele obligatorii pentru producătorii agricoli şi multe alte măsuri
pe care le-au considerat necesare.
Nemulţumirile create de măsurile luate de noul
regim, pe de o parte, şi propaganda occidentală, pe de altă parte, au condus la
apariţia unei rezistenţe, care s-a manifestat pe două planuri: ideologic şi
armat. Rezistenţa ideologică a fost combătută prin arestarea şi condamnarea la
ani grei de închisoare a celor care s-au manifestat public. Rezistenţa armată,
care a fost nesemnificativă şi a constat în câteva grupe izolate de luptători
în munţi, a fost lichidată prin acţiuni militare. Este regretabilă naivitatea
celor care au crezut că, prin acţiuni sporadice de rezistenţă, insuficient
pregătite şi coordonate, putea fi periclitat un regim politic aflat într-o zonă
de influenţă stabilită prin tratate şi convenţii internaţionale, care erau
monitorizate şi respectate cu stricteţe.
Este demn de remarcat faptul că, la edificarea
regimului democrat – popular, comuniştii au avut alături şi alte forţe politice
democratice şi o mare parte a intelectualităţii. Printre ei au fost renumitul
savant, fondatorul endocrinologiei, C. I. Parhon, care a fost primul preşedinte
al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, funcţie echivalentă şefului de stat,
Petru Groza, care a condus primul guvern democrat, George Enescu, care a fost
preşedintele ARLUS (asociaţia de prietenie româno – sovietică), marele scriitor
Mihail Sadoveanu şi mulţi alţii.
Totodată, în conducerea comunistă, s-a desfăşurat
o aprigă luptă pentru putere. Ana Pauker, în relaţii foarte bune cu Molotov, a
încercat să-l elimine pe Gheorghiu – Dej, care, la începutul anului 1952, a
fost ţinut cu domiciliu forţat la Periş. Readus în Bucureşti de muncitorii de
la Griviţa Roşie, Gheorghiu – Dej a preluat definitiv conducerea, firea lui mai
calmă, mai echilibrată fiind preferată de Stalin, faţă de firea impulsivă a
Anei Pauker.
Gheorghiu – Dej s-a dovedit un bun conducător.
Înţelept, diplomat, patriot şi bun organizator, a înţeles limitele între care
putea manevra şi a acţionat prudent, pe etape, consecvent şi ferm, asemenea lui
Mircea cel Bătrân, cu cinci secole mai îninte, în interesul ţării şi poporului
său.
De exemplu, la încheierea discuţiilor cu o
delegaţie sovietică condusă de Stalin, la Moscova, în 1952, a îndrăznit: „şi
... ar mai fi o problemă ...” „Ce problemă?”, a întrebat Stalin şi dialogul a
mers cursiv. „Problema sovromurilor”. „Ce sânt astea?” „Nişte întreprinderi
comune româno – sovietice”. „Cine le-a înfiinţat?” „Ai noştri cu ai
dumneavoastră, imediat după război”. „Desfiinţaţi-le imediat. Nu punem în
pericol relaţiile dintre statele noastre pentru o neînţelegere inerentă într-o
întreprindere oarecare”. Scurt şi concis. Şi sovromurile au fost desfiinţate.
Peste doi – trei ani, când Hruşciov a făcut o
vizită la Bucureşti, Dej l-a rugat pe Emil Bodnăraş, om al serviciilor
sovietice, să-i sugereze lui Hruşciov, discret, retragerea trupelor sovietice
din România. Evident, Hruşciov s-a aprins imediat şi a reacţionat foarte
nervos. Cu tact, Gheorghiu – Dej i-a spus lui Hruşciov că este doar o idee a
lui Bodnăraş, situaţia a fost aplanată, dar ideea fusese lansată.
În toamna anului 1957, în timpul unei vânători de
urşi în pădurile Sucevei, la petrecerea în cinstea lui Hruşciov, care „avusese”
un succes fenomenal, îmbiind păhărel după păhărel, Gheorghiu – Dej a preluat el
ideea şi chiar a reuşit să-l facă pe Hruşciov să semneze un angajament că, în
termen de un an, va scoate trupele din România. Însoţitorii lui Hruşciov
turbau, dar a doua zi, Gheorghiu – Dej, cu angajamentul în buzunar, i-a invitat
din nou la chef, fără a mai pomeni ceva despre trupe. Însoţitorii lui Hruşciov
s-au liniştit, crezând că, seara trecută, cei doi fiind beţi, nici nu şi-au dat
seama ce fac. Apoi, lucrurile au decurs normal, dar, spre împlinirea anului,
Gheorghiu – Dej i-a amintit lui Hruşciov de angajamentul semnat. Şi, a vrut,
n-a vrut, în toamna anului 1958, Hruşciov a scos trupele sovietice din România.
Astfel, până în 1989, România a fost singura ţară socialistă din Europa, fără
prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul ei. A fost unul dintre puţinele
cazuri din istorie, dacă nu chiar primul, când trupele de ocupaţie au plecat cu
fanfara. A fost opera lui Dej şi a colaboratorilor lui. Peste cinci ani, când
Hruşciov a fost înlăturat din conducerea sovietică, principala şi neiertătoarea
acuzaţie care i s-a adus a fost tocmai retragerea trupelor din România.
Imediat, chiar din 1959, Gheorghiu – Dej a început
o politică externă activă, originală şi deosebit de fructuoasă. Prima acţiune a
fost normalizarea relaţiilor economice cu toate statele care aveau diverse
diferende cu România. A stabilit relaţii diplomatice cu Israelul şi apoi cu
Germania Occidentală. A dus o politică activă în cadrul ONU şi în Consiliul de
Securitate. L-a promovat pe Corneliu Mănescu ca preşedinte al ONU (primul
preşedinte socialist). A contribuit la introducerea Chinei în ONU şi scoaterea
Taivanului. A iniţiat şi lansat primele discuţii de pace dintre Israel şi
Palestina. A mijlocit relansarea relaţiilor dintre Statele Unite şi China. În
câţiva ani, România a devenit un partener important şi căutat, în arena
internaţională. Şi trebuie menţionat faptul că, la majoritatea discuţiilor, Dej
n-a participat personal. A avut şi a folosit colaboratori competenţi, bine
instruiţi asupra problemelor ce urmau a fi discutate şi investiţi cu
competenţele necesare.
Se vorbeşte şi se cunoaşte puţin despre poziţia
externă a României din acea vreme, deoarece chiar delegaţia română, în discuţiile
cu delegaţia americană, a solicitat evitarea ajungerii la presă, fapt ce ar fi
dăunat intereselor ambelor ţări. Şi solicitarea a fost acceptată şi respectată.
Ba chiar mai mult, în discuţiile cu delegaţii ale
principalelor state occidentale, delegaţia română a surprins prin ridicarea
problemei reunificării Germaniei, motivând că problema trebuia discutată, chiar
dacă nu era de actualitate, deoarece poporul german nu poate accepta divizarea
la nesfârşit. Prin ridicarea acestei probleme, Gheorghiu – Dej pregătea
precedentul, cu abilitate şi cu perspicacitate, în vederea ridicării cândva, la
momentul oportun, a problemei reunificării şi a poporului român, prin revenirea
Basarabiei şi Bucovinei, la trupul ţării.
Cu aceeaşi dăruire şi competenţă, Gheorghiu – Dej
s-a ocupat şi de construcţia internă. În numai câţiva ani, în România s-a
realizat o societate stabilă, prosperă, cu o economie dinamică, care a permis
creşterea constantă, de la an la an, a nivelului de trai. Vremea lui Dej a fost
singura perioadă din istoria ţării,
în care preţurile la produsele pentru
polpulaţie au fost reduse periodic, în funcţie de creşterea productivităţii
muncii. Presa vremii şi anuarele statistice dovedesc cu prisosinţă aceasta.
Prin eliberarea deţinuţilor politici şi renunţarea
la catalogarea oamenilor după trecutul politic, ci numai după valoarea şi
competenţa lor profesională şi cetăţenească, s-a obţinut o societate nu numai
stabilă politic şi cu o largă coeziune internă, dar şi o societate cu încredere
în viitorul său, cu speranţă şi aspiraţii de mai bine. Toţi tinerii ţării au
fost cuprinşi în trei forme de învăţământ: profesional, mediu şi superior,
toate de stat. Iar la terminarea studiilor, toţi tinerii îşi găseau imediat
locuri de muncă, conform pregătirii şi competenţelor personale. De şomaj nu era
nici pomeneală. Iar corupţia a fost combătută cu toată fermitatea: de la suma
de 100 000 de lei, se pedeapsea cu moartea.
Sesizând unele lacune ale sistemului socialist de
organizare a vieţii economice, a fost introdus mandatariatul, în alimentaţia
publică şi la unele servicii, cu mult înaintea lui Den Siao Pin, în China.
Chiar în cadrul lagărului socialist, Gheorghiu –
Dej a apărat cu fermitate interesele naţionale ale ţării sale. Când în 1963, în
cadrul CAER, organizaţia de colaborare economică a ţărilor socialiste, s-a pus
problema de specializare a unor ţări pe anumite ramuri sau sectoare de
activitate şi de anumite limitări de suveranitate, România urmând să devină
producătoare, în principal, doar de produse agricole, la iniţiativa lui Dej,
Partidul Comunist Român a dat vestita „Declaraţie din aprilie”, prin care a
respins cu hotărâre asemenea practici şi a susţinut dreptul şi năzuinţa ţării
la dezvoltare armonioasă, multisectorială. Şi aceasta nu numai în vorbe. Sub Gheorghiu
– Dej, chiar s-au pus bazele unei dezvoltări economice armonioase şi
multisectoriale, pe baze tehnologice de vârf.
Politica lui Gheorghiu – Dej n-a fost însă pe
placul celor de la Kremlin. În 1964, în timpul unei vizite la Moscova, a fost
iradiat. Medicul care l-a operat de tumoarea produsă de radiaţie i-a ascuns că
e cancer şi i-a indicat băi de soare. În loc de vindecare, boala s-a agravat
şi, la 19.03.1965, a decedat. O enormă mulţime de oameni a participat la
înmormântre, majoritatea dintre ei veniţi din proprie iniţiativă. Popularitatea
şi încrederea oamenilor în Dej sânt dovedite şi de faptul că era văzut,
deseori, cu Petru Groza, la plimbare pe trotuarele căii Victoriei, însoţiţi de
doi oameni ce mergeau în urma lor.
După moartea lui Dej, la conducerea partidului a
venit Nicolae Ceauşescu. Cu el, a început o nouă etapă a societăţii socialiste
din România. Economic, aproximativ zece ani, lucrurile au mers bine, datorită
fundamentelor economice realizate şi competenţei personalului promovat sub
conducerea lui Dej. Treptat, sub oblăduirea serviciilor sovietice, securitatea
a început să acapareze puterea politică şi economică în ţară. Fuga lui Pacepa,
pregătită şi realizată cu măiestrie de serviciile sovietice, a fost prilejul
excelent de acaparare a principalelor pârghii politice, economice şi sociale de
către securitate. Securitatea a ajuns să conducă România, prin partid şi chiar
prin Ceauşescu, şi lucrurile au început să se degradeze în mod constant,
programat, de la an la an viaţa devenind mai grea. S-a urmărit creşterea
nemulţumirilor în ţară, pentru a se ajunge la mişcări sociale cu vărsare de
sânge, ca, pe fundalul acestora şi pentru liniştire, să se poată interveni
extern şi ţara să fie din nou ocupată şi, eventual, dezmembrată. Aşa s-a ajuns
la evenimentele din decembrie 1989.
7 Decembrie 1989
Evenimentele din Europa, din anul 1989, au fost
opera serviciilor secrete din est şi din vest, care au conlucrat după un plan
aprobat la vestita întâlnire de la Malta, care (ca o ironie a sorţii şi a
alfabetului) a urmat după Ialta, schimbând doar majuscula din faţă. (Recent, la
postul de televiziune Naşul TV, Filip Teodorescu, fostul şef al
contraspionajului din 1989, a declarat că el a ştiut încă din octombrie 1989,
de la servicii din vest, că Ceauşescu va fi executat pe 25 decembrie).
În toate ţările socialiste din estul Europei, sub
protecţia trupelor sovietice existente, schimbarea regimului politic s-a făcut
rapid, conform planului. Excepţie a făcut România, în care nu existau trupe
sovietice. Cum populaţia României, după toate opresiunile economice la care
fusese supusă, nu manifesta suficient spirit de revoltă, pentru că toţi
„dizidenţii” promovaţi n-au captat interesul maselor, s-a recurs la infuzia de
trupe de comando străine: şi din est şi din vest (mai ales din Ungaria şi
Iugoslavia).
Conform planului, securitatea a amorsat
evenimentele, în seara zilei de 17 decembrie, mimând o evacuare din Timişoara,
a pastorului Tokeş, informator al securităţii. Imediat, cei din comandourile
străine au protestat, la poarta locuinţei acestuia, ca cetăţeni români, în
favoarea pastorului. Apoi, de la casa acestuia, unii au purces pe străzile
centrale ale oraşului şi, cu frânghii cu bile, au spart geamurile vitrinelor
magazinelor, care apoi au fost vandalizate, iar alţii au atacat unităţi
militare din garnizoană. Pentru amplificarea evenimentelor, armata a fost
scoasă pe străzile oraşului, unde a fost provocată să tragă. (Filip Teodorescu
a relatat cum doi indivizi special instruiţi au blocat şenilele unui tanc, un
al treilea a uns viziera conductorului şi când acesta a scos capul afară să vadă
ce se întâmplă, cu o lovitură i-a fost despicat capul, iar la căderea trupului
acestuia în tanc, echipajul a tras în neştire).
Pe 17 – 18 decembrie, evenimentele s-au desfăşurat
fără participarea semnificativă a populaţiei Timişoarei. Pe 19 decembrie, organele
de securitate au „sugerat”, prin numeroşii informatori existenţi în unităţile
industriale, că se poate ieşi la manifestaţie. S-a sugerat unor comandanţi
militari să se adreseze mulţimii şi s-a amenajat o tribună, în faţa Operei.
Apoi s-a sugerat comandanţilor că nu e bine şi tribuna a fost folosită de un
comitet de acţiune revoluţionară, care a dat citire unei proclamaţii către
popor, în numele oraşului revoluţionar, ce s-a proclamat eliberat de comunism.
(Aşa a început epopeea „eliberării de comunism”, care este clamată şi astăzi,
de forţele politice aflate sub aceeaşi tutelă).
Odată declanşată acţiunea revoluţionară la
Timişoara, existenţa fizică a persoanelor care au alcătuit comandoul de şoc a
devenit periculoasă, pentru cei care l-au instruit şi trimis. Soluţia a fost
cea care se ia, de regulă, în asemenea cazuri: dispariţia fără urmă. Ca atare,
au fost adunaţi şi înjunghiaţi toţi. S-a raportat apoi la Bucureşti, că sânt
morţi din rândurile manifestanţilor şi că ar fi bine să fie făcuţi dispăruţi,
sugerându-se incinerarea lor la Bucureşti, de către procurorul şef Diaconescu,
aflat la Timişoara, sugerare aprobată chiar de către Elena Ceauşescu.
Transportarea cadavrelor la Bucureşti a fost făcută cu o maşină, însoţită de un
maior. Fie întâmplarea, fie grija maiorului de a-şi salva propria viaţă, a
făcut ca maşina să rămână în pană, în apropiere de Bucureşti. A fost trimisă o
altă maşină, cu echipaj pentru transbordare, astfel că s-a mărit numărul celor
implicaţi în acţiune şi aceasta n-a mai putut fi tăinuită. La procesul care a
urmat, unul dintre cei doi muncitori de la crematoriul din Bucureşti, care i-au
introdus în cuptor, interogat ca martor, a declarat judecătorului, sub
jurământ, că toate cele circa 40 de cadavre dezbrăcate erau tineri, băieţi şi
fete, şi toţi erau înjunghiaţi, nici unul împuşcat. La întrebarea insistentă a
judecătorului, dacă ştie ce înseamnă rană făcută de glonţ, a răspuns răspicat
că a fost rănit pe front şi şi-a îngrijit camarazi răniţi şi ştie cum arată
rana de glonţ şi la intrare şi la ieşire, dar nu a văzut asemenea răni. Nu ştiu
cum s-a terminat procesul, dar viaţa martorului de la crematoriu a devenit un
adevărat calvar.
Aceeaşi soartă au avut şi doi generali de
securitate, care au condus evenimentele de la Timişoara: elicopterul cu care se
întorceau la Bucureşti a căzut.
Pentru ca acţiunea de la Timişoara să nu rămână
izolată, s-a amorsat şi la Bucureşti. I s-a sugerat lui Nicolae Ceauşescu, pe
21 decembrie, organizarea imediată, a unui mare miting, ceea ce s-a şi întâmplat.
În timpul mitingului, a fost produsă o diversiune electronică, dintr-un car de
transmisie al televiziunii, care pur şi simplu a îngrozit mulţimea, pe mai
multe zeci de metri în jur, şi a produs o mare dezordine, de-a lungul căii
Victoriei, în faţa fostului palat regal. După miting, mai multe zeci de
persoane au manifestat în faţa primăriei Bucureşti, iar seara, mai multe sute
de persoane au ridicat baricade la Universitate, la Intercontinental şi la
piaţa Romană. Au fost trimise trupe din garnizoana Bucureşti şi au fost mai
multe zeci de victime. S-a pretins că armata a tras. Dar eu personal am auzit,
la TV, declaraţia şefului secţiei de chirurgie de la spitalul Colţea, de lângă
Universitate, care a spus că toate victimele aduse în secţia sa au fost împuşcate
din spate şi de sus. Asta înseamnă că au tras agenţi instruiţi pentru acţiuni
de diversiune, infiltraţi printre demonstranţi sau plasaţi în clădirile din
jur, care au tras deliberat.
Pe 22 decembrie, în jurul orei 5 dimineaţa,
ordinea fusese restabilită la toate baricadele: oamenii dispersaţi, caldarâmul
spălat şi linişte completă. În jurul orei 6, la schimbarea turelor în marile
întreprinderi din Bucureşti, responsabilii securităţii, prin informatorii
existenţi în fiecare grupă de lucru, au mobilizat oamenii să meargă să
manifesteze în faţa Comitetului Central. Speriat de mulţimea enormă din faţa
Comitetului Central, Nicolae Ceauşescu la învinuit de trădare pe ministrul
Vasile Milea şi a ordonat ca diviziile de tancuri de la Mihai Bravu şi de la Piteşti
să se deplaseze rapid în Bucureşti, pentru apărarea orânduirii socialiste.
Curând după convorbirea cu Nicolae Ceauşescu, generalul Vasile Milea s-a
împuşcat sau a fost împuşcat şi, în drum spre spital, a murit. Pentru
înlocuirea lui Milea, a fost chemat la sediul CC, generalul Victor Stănculescu,
care s-a prezentat îmbrăcat în civil şi cu un picior în ghips.
După numirea la comanda armatei, generalul Victor
Stănculescu s-a deplasat la grupa de transmisiuni din sediul CC şi s-a
interesat de ordinele transmise pentru mişcarea trupelor. A aflat că cele două
divizii de tancuri chemate în Bucureşti se află în marş, una pe şoseaua Viilor,
la câţiva kilometri de sediul CC, iar cealaltă în comuna Otopeni, lângă
Bucureşti. Victor Stănculescu a transmis ordinul de întoarcere imediată a celor
două divizii, în cazărmile de bază, evitând astfel intervenţia militară
împotriva masei de civili ce manifestau în faţa sediului CC. Fără a mai
comunica altora despre ordinul dat, Stănculescu a mers la Ceauşescu şi i-a
propus părăsirea sediului CC, cu ajutorul unui elicopter, de pe acoperişul
clădirii, propunere ce a fost acceptată.
Aflând despre elicopter, şefii securităţii au
ridicat paza de la intrările clădirii şi au deschis uşile mulţimii. Când primii
manifestanţi au ajuns la acoperiş, elicopterul cu soţii Ceauşescu era deja în
aer.
În timp ce mulţimea din faţa sediului CC şi
populaţia întregii ţări, care urmărea la televizor evenimentele din faţa
sediului şi zborul elicopterului, prin fuga lui Ceauşescu întrevedeau victoria, Victor Stănculescu, îmbrăcat civil
şi cu un picior în ghips, s-a strecurat prin mulţime, mergând în sens invers, a
ieşit pe uşă şi a mers imediat la sediul Ministerului Apărării Naţionale. De
aci, a dat ordin tuturor unităţilor militare să nu intervină împotriva
manifestanţilor şi să ia sub pază toate sediile autorităţilor de stat. Prin
această acţiune, generalul Victor Stănculescu a scos armata din starea de
confuzie şi de haos care cuprinsese toate celelalte instituţii ale statului.
Răspunsul a venit imediat: agenţi autohtoni şi
străini, prezentaţi ca terorişti arabi aduşi şi plătiţi de Ceauşescu, au
început să tragă asupra sediului CC, asupra sediului televiziunii şi asupra
cazărmilor unităţilor militare. Din clădirile din jurul cazărmilor, s-a tras şi
cu simulatoare de tragere, din vreme instalate şi programate, pentru a crea
impresia unui atac masiv asupra unităţilor militare. Totodată, tot spaţiul
aerian al ţării a fost supus unui masiv atac informaţional: mii de ţinte false,
create electronic, au atacat în valuri succesive diferite obiective, iar
supravegherea radar şi transmisiunile au fost puternic bruiate. Au fost create
toate condiţiile unui atac masiv, fulger, din partea Uniunii Sovietice, conform
înţelegerilor despre care s-a relatat mai sus. S-a aşteptat pretextul: o
intervenţie în forţă, a armatei.
Cum intervenţia armatei nu s-a produs, pe de o
parte, iar populaţia ţării – mai ales tineretul – manifesta în toate oraşele
ţării şi preluase administraţia locală, pe de altă parte, Şevarnadze, ministrul
de externe sovietic, şi după el şi
Gorbaciov, nu şi-au asumat răspunderea unei asemenea intervenţii, deşi fusese
cerută în mod expres de Departamentul de Stat al Statelor Unite şi fusese
chiar, chipurile, cerută şi de la Bucureşti.
Şi astfel, evenimentele din decembrie 1989,
pregătite şi declanşate de serviciile secrete interne şi externe, cu scopul de
a servi ca pretext pentru o intervenţie militară a Uniunii Sovietice, care să
ducă şi la dezmembrarea ţării, ca urmare a acţiunii generalului Victor
Stănculescu şi a ieşirii şi participării masive a populaţiei, îndeosebi a
tineretului, au evoluat de la o acţiune diversionistă la o adevărată mişcare
revoluţionară, care a schimbat cu totul societatea şi bazele ei.
Dar, prin renunţarea la intervenţia militară
directă şi imediată, nu trebuie nici măcar bănuită şi renunţarea la planul
iniţial de dezmembrare a ţării, care a fost doar amânată. S-a trecut la o nouă
etapă.
Începutul noii etape a fost simulacrul de proces
de la Târgovişte şi execuţia soţilor Ceauşescu, la 25 decembrie 1989, întocmai
cum fusese planificat, conform declaraţiei lui Filip Teodorescu. (Este necesar
să remarcăm că numai un naiv poate crede că, în acele condiţii, se putea
organiza şi desfăşura un proces cât de cât normal şi procedural legal).
Dispariţia soţilor Ceauşescu a fost prilejul încetării tragerilor, deoarece
teroriştii arabi, cum fuseseră prezentaţi diversioniştii autohtoni şi externi,
nu mai aveau motivaţia să tragă şi o parte dintre ei au părăsit ţara. De fapt,
au părăsit ţara doar diversioniştii străini şi chiar autohtoni, care s-au
simţit răspunzători pentru cele circa o mie de victime săvârşite pe teritoriul
întregii ţări. Cei mai mulţi dintre diversionişti, autohtoni şi străini, au
rămas să-şi continue activitatea şi în noua etapă, etapa luptelor politice şi a
presiunilor şi dereglărilor economice.
8 Diversiuni şi demolări
Spre deosebire de regimul de democraţie populară
instaurat în 1948, după abdicarea regelui la 30 decembrie 1947, care a început
cu reforma monetară, pentru stabilizarea financiară, şi cu reconstrucţia
economică şi politică, regimul de după 1989 a început cu distrugerea economică
şi politică a ţării, chipurile, sub pretextul eliberării de comunismul odios.
Şi nu o distrugere haotică, ci una programată şi condusă. Condusă de cine? Păi
tot de securitate. Doar condusese înainte de 1989, condusese evenimentele din
decembrie 1989 şi, deşi acestea nu se soldaseră cu rezultatul scontat, nu avea
cum să lase puterea din mână. Dar cum fusese abolită „dictatura” şi veniseră
zorii „democraţiei”, trebuiau noi pârghii de putere.
Prioritară a fost pârghia politică şi securitatea
şi-a plasat oameni potriviţi în puzderia de partide politice, apărute ca
ciupercile după ploaie. Cu o deosebită grijă a acaparat partidele aşa-zise
democratice, ţărănesc şi liberal, prin foşti deţinuţi politici în regimul
socialist, aserviţi şi temeinic controlaţi. Armele propagandistice ale acestora
au devenit democraţia, anticomunismul şi statul de drept.
Totodată, securitatea a urmărit acapararea
principalelor sectoare economice, prin interpuşi, sub forma unor structuri
private. Unor oameni de încredere, li s-au dat spre administrare, sub formă de
întreprinzători particulari, diferite domenii de activitate: industria mobilei,
comerţul cu electronice, sectoare bancare, petroliere, imobiliare, funciare,
etc. S-au urmărit cu tenacitate, scurgeri masive din capitalul de stat către
capitalul privat controlat.
Dar cum planul de dezmembrare a ţării nu reuşise
în decembrie 1989 şi serviciile străine nu renunţaseră la el, s-au mai făcut
câteva încercări, dintre care menţionez câteva mai semnificative.
Au urmat evenimentele sângeroase de la Târgu
Mureş, din martie 1990, care au fost aplanate rapid. Trebuie menţionat însă că
o echipă TV din Irlanda, trimisă din timp la Târgu Mureş, pentru a transmite
evenimentele ce urmau a se produce, a transmis scena unui ungur bătut crunt de
români, scenă retransmisă de toate televiziunile de pe mapamond, când de fapt
un român era bătut sălbatic de unguri. Dezminţirea însă n-a mai fost transmisă
de nici o televiziune, în afara celor din România, ca dovadă a „obiectivităţii”
mass mediei din „lumea democrată”, lume ce crapă de atâta „democraţie”.
A urmat manifestaţia prelungită din piaţa
Universităţii, din aprilie până la 13 iunie. Dirijată şi finanţată prin
ţărănişti şi liberali şi difuzată masiv de televiziunea de stat, a fost
întreţinută prin propagandişti bine instruiţi şi cu participarea multor agenţi
şi informatori ai securităţii, cărora li s-au alăturat şi mulţi naivi şi
gură-cască. Menită să încurce FSN – ul şi în special pe Iliescu la alegerile
din 20 mai 1990, manifestaţia a fost un adevărat fiasco, rezultatele acestora
în alegeri fiind zdrobitoare. Treptat, manifestaţia s-a diminuat şi, în
dimineaţa zilei de 13 iunie, la ore matinale, a fost împrăştiată de forţele de
ordine.
Disperată că documente compromiţătoare pot încăpea
pe mâna noii puteri, care, legitimată prin alegeri, începea să se consolideze,
securitatea a organizat dezordinea generalizată din Bucureşti, din după amiaza
şi din seara zilei de 13 iunie 1990, chipurile „ca răspuns la împrăştierea
forţată şi violentă a manifestaţiei din piaţa Universităţii”, atribuită
lui Iliescu – vinovat de tot şi de toate
ce se întâmplau rău în ţară, produsă în aceeaşi zi, dar la ore matinale. După
incendieri de maşini şi dezordini produse în jurul Universităţii, de indivizi
instruiţi, organizaţi şi dirijaţi, aceştia s-au împărţit în două: unii au mers
la televiziunea publică, iar ceilalţi au mers la ministerul de interne.
Cei care au mers la televiziunea publică, au
intrat cu tam-tam, au incendiat arhiva indicată şi au ieşit fără a fi somaţi
sau presaţi de cineva.
Cei care au mers la ministerul de interne au făcut
tapaj mare, au aruncat cu sticle incendiare, au incendiat o arhivă, sub
privirea atentă a şefilor „secorităţii”, care priveau pe geam de la etaj.
Pe fundalul acestor dezordini care, la un moment
dat păreau apocaliptice, prin felul cum erau transmise, s-a încercat debarcarea
lui Ion Iliescu: pentru siguranţa sa, i s-a propus să se refugieze într-o
unitate militară, în care s-ar fi repetat scenariul de la Târgovişte. Cum
Iliescu a refuzat, s-a căutat un ţap ispăşitor pentru evenimentele din după
amiaza şi din seara zilei de 13 iunie 1990.
Au fost chemaţi minerii, care mai fuseseră în
Bucureşti şi în luna februarie, când Coposu şi Câmpeanu îl somaseră pe Iliescu
să părăsească puterea.
Mobilizaţi şi organizaţi de securitate, minerii au
ajuns în Bucureşti în dimineaţa zilei de 14 iunie. Dar, în noaptea ce se
încheiase, un grup de „mineri” de la „vestitele mine din Bucureşti”, după ce
orbecăiseră prin întortochiata clădire a Universităţii, împrăştiaseră
mineralele profesorului Emil Constantinescu, fapt ce l-a introdus pe acesta în
viaţa politică a ţării.
Apoi, timp de câteva zile, grupe de mineri din
Valea Jiului şi de „mineri bucureşteni” au patrulat străzile din Bucureşti,
altoind cu dărnicie persoane sau grupuri de persoane, unele la întâmplare,
altele precis indicate, şi chiar participând la arestări. Cei arestaţi au fost
duşi la Măgurele, unde o procuroare, printre alţii, îi ancheta şi îi lovea cu
cruzime şi satisfacţie. (După cincisprezece ani, ca semn de preţuire pentru
abnegaţia şi devotamentul manifestate, procuroarea a devenit simbol al
„democraţiei şi justiţiei”, sub blagoslovirea „vestului democrat”).
După câteva zile de dezmăţ prin Bucureşti, timp în
care au şi săpat terenul bătătorit de manifestanţii de la Universitate şi
pentru purificare au sădit flori, faptă pentru care Ion Iliescu le-a mulţumit
public, minerii din Valea Jiului s-au întors acasă, iar cei din Bucureşti au
fost „lăsaţi la vatră”, în vederea unor acţiuni viitoare.
Astfel, minerii Văii Jiului şi „verii” lor din
Bucureşti au înscris o pagină „glorioasă”, în istoria neamului, în lupta pentru
democraţie şi statul de drept, pagină despre care s-a vorbit şi se mai vorbeşte
încă, de-a lungul şi de-a latul planetei, umbrind complet evenimentele din 13
iunie, despre care nici măcar nu se şopteşte.
În paralel cu luptele „glorioase” de pe scena
politică, s-au desfăşurat acţiuni cu impact economic devastator, pe mai multe
fronturi.
În primul rând, au fost defăimate şi stigmatizate
gospodăriile agricole colective, ca elemente comuniste şi retrograde de umilire
şi de exploatare a ţăranilor, fiind încurajată desfiinţarea lor. Ca urmare, în
scurt timp, nebunia distrugerii a bântuit peste satele noastre şi s-a ales
praful de gospodăriile înfloritoare numai cu câţiva ani înainte: au dispărut
ferme de vite şi de păsări, au dispărut utilajele şi chiar instalaţiile şi
clădirile, s-au năruit podgorii şi livezi, au rămas în paragină câmpurile.
Ţăranii care şi-au primit pământul înapoi n-au avut utilajele şi forţa necesare
pentru a-l lucra, iar mulţi ţărani nu şi-au primit pământul nici în prezent,
milioane de procese fiind pe rol şi astăzi. Au fost prădate şi demolate
instalaţiile de irigare şi au fost distruse canalele. Au fost distruse chiar şi
perdelele de salcâmi din Dolj, plantate pentru a preveni deşertificarea zonei.
Trebuie menţionat faptul că toate aceste distrugeri
n-au fost făcute de agenţi străini, ci chiar de locuitorii satelor noastre,
dar, e drept, sub focul mass mediei atent şi precis dirijată.
În al doilea rând, a fost dezorganizată producţia
industrială. Mai întâi, a fost schimbat statutul întreprinderilor, acestea
devenind societăţi comerciale cu autonomie financiară. Apoi, au fost
decapitalizate prin obligaţia de a returna, salariaţilor, părţile sociale
depuse de aceştia în contul întreprinderilor, ca o coparticipare la
proprietate. Fără fonduri proprii, întreprinderile au fost nevoite să apeleze
la bănci, cu dobânzi de zeci de procente. Astfel, continuarea procesului de
producţie a devenit anevoioasă, iar în multe cazuri chiar imposibilă. În
paralel, a fost încurajată pensionarea înainte de termen, ceea ce a diminuat
calitatea şi capacitatea forţei de muncă. La aceşti factori externi
întreprinderilor, trebuie adăugaţi şi factori interni, dintre care cel mai
important a fost „conducerea de gaşcă” instituită încă înainte de 1989, în
jurul directorului şi reprezentantului securităţii. Treptat şi sigur, una după
alta, întreprinderile n-au putut supravieţui şi s-au autodistrus.
Este demnă de remarcat „premoniţia” primului
premier după 1989, care a declarat, fără jenă, că întreprinderile din ţara
noastră nu sânt decât mormane de fier vechi. Într-adevăr, aproape toate
întreprinderile din ţară, chiar şi cele privatizate, au fost demolate şi
vândute la fier vechi.
În al
treilea rând, a fost bulversat sistemul bancar şi toate celelalte sisteme
economice şi sociale: învăţământ, sănătate, educaţie, cultură, sport, etc.
Toate s-au făcut sub pretextul „reformării”, de cele mai multe ori cu
asistenţă, „dezinteresată”, dar bine remunerată, din „vest”.
Cronologic, să mai menţionăm că, prin mineriada
din septembrie 1991, s-a încercat încă o debarcare a lui Ion Iliescu, dar s-a
obţinut debarcarea primului ministru, cel „în pulover” la desemnarea de către
Brucan, în decembrie 1989.
Pe fundalul acestor evenimente, economia şi traiul
zilnic al oamenilor s-au deteriorat continuu, inflaţia atingând cifre
astronomice.
După alegerile parlamentare din 1992, s-a produs o
uşoară revigorare economică şi o oarecare reducere a ritmului inflaţionist,
datorită unui prim ministru bun cunoscător al economiei naţionale, Nicolae
Văcăroiu, şi unui director inimos şi competent la Bancorex, Temeşan parcă se
numea, singura bancă ce încerca să reziste bulversării sistemului bancar.
Alegerile parlamentare din 1996 au produs
alternanţa la putere, PDSR cedând puterea Convenţiei Democrate din România
(CDR). Noua putere, sub pretextul unei reforme radicale a economiei, a distrus radical
(complet) economia ţării. Ca distrugerea să fie rapidă, chiar din primele luni,
administrativ, leul a fost devalorizat cu circa 300%. Economia s-a prăbuşit
brusc şi a continuat să scadă timp de trei ani. În anul 2000, economia n-a mai
scăzut şi s-a considerat, propagandistic fireşte, un succes al guvernului
Isărescu şi chiar s-a inventat termenul
de „creştere zero”. De fapt, economia era atât de distrusă încât nu mai avea
cum să coboare: producţia industrială atinsese minimul, agricultura era
inexistentă, transporturile de asemenea, ţara întreagă era o paragină, părea un
teritoriu părăsit. Dezastrul era total: economic, bancar şi politic. Dezastrul
bancar a fost marcat şi de „diversiunea Bancorex”: directorului Bancorex i s-a
instrumentat proces penal, iar banca a fost desfiinţată, pentru a se şterge
urmele tranzacţiilor executate prin bancă. În acest fel, nu mai puteau fi
dovediţi cei care şi-au însuşit fondurile din străinătate, realizate înainte de
1989, dar nu mai puteau fi urmărite nici tranzacţiile dubioase din primii ani
de după 1989.
Nota 3: Pentru că unora, cu memoria mai scurtă sau
selectivă, li se vor părea neveridice
afirmaţiile de mai sus, voi relata un fapt ce poate fi verificat prin
cercetarea documentelor de trafic feroviar ale vremii şi anuarul statistic. În
luna mai 2000, am fost nevoit să călătoresc la Videle şi la Roşiori, pentru a
obţine o adeverinţă necesară pentru deschiderea succesiunii după decesul
părinţilor. Călătoriile au fost făcute cu trenul, pe linia Bucureşti – Roşiori
– Craiova – Timişoara. Am plecat din Bucureşti în jurul orei 7 şi am ajuns la
Roşiori în jurul orei 9. Am mers la judecătorie şi am fost dirijat la o doamnă
judecător, căreia i-am comunicat verbal, cererea mea. Doamna judecător a rugat
o doamnă grefier, să cerceteze dosarul de succesiuni. Doamna grefier a cercetat
dosarul şi a bătut, la maşina de scris, o adeverinţă de câteva rânduri, prin
care se arăta că nu a fost deschisă nici o succesiune la judecătoria din
Roşiori. A întins adresa doamnei judecător, aceasta a semnat-o, a ştampilat-o
şi mi-a dat-o. Am mulţumit cu respect şi am plecat de la judecătorie, unde n-am
stat mai mult de o jumătate de oră. Neavând alte treburi în Roşiori, am mers la
gară, pentru a mă întoarce la Bucureşti. Am ajuns în gară, în jurul orei 11. Am
avut primul tren spre Bucureşti, după ora 14. Timp de peste trei ore cât am
stat în gara Roşiori, n-a trecut prin gară, în nici un sens, nici un fel de
tren de persoane sau de marfă; nici măcar o drezină. Era o zi de primăvară
caldă şi însorită. Dar în gara pustie în care aşteptam singur, am avut impresia
copleşitoare că mă aflu într-o ţară părăsită. Mă aflam nu pe o linie secundară,
ci pe una dintre principalele magistrale feroviare ale ţării: Bucureşti –
Craiova – Timişoara. Iar traficul feroviar de pe o asemenea magistrală era
caracteristic pentru traficul din toată ţara. Şi ca dezolarea să fie şi mai
mare, mai menţionez două aspecte:
1.
Toate
clădirile din gările pe care le-am parcurs erau cu geamurile sparte,
dărăpănate, părăsite. Dacă mai erau funcţionale cel mult 2 – 3 încăperi şi am
văzut chiar şi un chioşc, pe peronul unei halte, care fiinţa drept gară.
2.
Pe tot
traseul parcurs, de o parte şi de alta a căii ferate, n-am văzut nici o parcelă
de teren lucrată. Tot câmpul, până în zare, era plin de scaieţi şi de ciulini.
În aşa hal
fusese adusă, scumpa noastră ţară!
Alegerile de la finele anului 2000 au adus la
putere, din nou PDSR, cu un guvern condus de Adrian Năstase. Ulterior, PDSR a
devenit PSD, unindu-se cu Partidul Social Democrat şi luând numele acestuia.
Adrian Năstase, bun conducător şi organizator,
şi-a stabilit câteva proiecte cu obiective clare, pe care le-a urmărit cu
perseverenţă.
De exemplu, pentru relansarea producţiei agricole,
a introdus subvenţiile pentru agricultori. Unii au băut aceste subvenţii, dar
mulţi, mai ales cei din jurul oraşelor, le-au folosit pentru cultivarea
zarzavaturilor. Astfel, dacă în anul 2000 şi legăturile de mărar verde erau
aduse din Turcia, treptat au apărut şi s-au înmulţit pe piaţă, zarzavaturile,
fructele şi alte produse alimentare ale producătorilor autohtoni. Piaţa a
devenit mai bogată, preţurile au scăzut, inflaţia a scăzut.
Au crescut salariile şi pensiile şi, în
consecinţă, a crescut şi nivelul de trai, dar ponderat, astfel încât inflaţia a
fost ţinută sub control. Aşa s-a ajuns ca inflaţia să fie redusă de la valoarea
de peste 30%, în anul 2000, la valoarea de cca. 10%, în anul 2004.
Prin reluarea investiţiilor interne, a relansat
economia, care a devenit atractivă pentru capitalul străin. Economia a început
să crească în ritmuri susţinute, atingând un ritm de peste 8%, în anul 2004.
Şi-a propus realizarea obiectivului de intrare în
NATO, fixat încă cu zece ani mai înainte, şi l-a realizat în anul 2003. Şi-a
propus finalizarea negocierilor tuturor capitolelor pentru aderarea la Uniunea
Europeană, până la finalizarea mandatului în decembrie 2004, şi a reuşit şi
acest obiectiv.
Adrian Năstase a avut multe realizări în mandatul
său şi felul cum s-au comportat, ulterior, colaboratorii săi, miniştrii şi
secretarii de stat, ne îndreptăţeşte să afirmăm că a fost numai şi numai
meritul său personal. Cu excepţia profesorului Atanasiu, fostul preşedinte al
Partidului Social Democrat la unirea cu PDSR, toţi ceilalţi miniştri din
cabinetul lui Adrian Năstase s-au dovedit a fi limitaţi atât din punct de
vedere politic cât şi organizatoric.
Dar, prins în atâtea proiecte şi dăruindu-se cu
ardoare obiectivelor urmărite, întrezărind perspective favorabile de dezvoltare
durabilă şi susţinută a ţării, prin intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană,
Adrian Năstase n-a avut clarviziunea de a integra şi corela aceste perspective
cu convenţiile internaţionale care ne patronau. Să ne explicăm: până la
intrarea în NATO, România a fost sub influenţă sovietică şi apoi rusă, dar după
intrarea în NATO, înţelegerea privitoare la România, luată la Potsdam în iulie
1945, a încetat şi România a trecut sub influenţă americană totală.
În numeroasele discuţii cu oficiali americani,
Adrian Năstase a fost surprins totdeauna de reţinerea acestora faţă de
problemele româneşti, dar n-a înţeles că, de fapt, până la intrarea în NATO,
reţinerea provenea din obligaţia americanilor de a respecta influenţa rusă în
România, iar după intrarea în NATO, provenea din faptul că el, ca persoană, nu
era agreat de structurile de putere din Statele Unite, pentru că nu era nici
corupt şi nici şantajabil.
9 „Statul de drept”
După intrarea României în NATO, toată evoluţia
politică, economică şi socială a ţării s-a desfăşurat sub controlul strict al
serviciilor secrete americane şi subordonată scopului urmărit de Vatican, de
secole: împiedicarea, cu orice preţ, a renaşterii Daciei şi spiritului dacic.
Până acum, în zece ani de dominaţie, americanii au
dovedit că nu au capacitatea de a asigura o democraţie şi o economie stabile,
într-o ţară pe care o controlează total, pentru simplul motiv că supunerea
oarbă şi stoarcerea de bani, caracteristicile de bază ale stăpânirii americane,
sânt, pur şi simplu, incompatibile cu democraţia şi cu progresul economic.
Pentru a asigura supunerea oarbă a ţării,
americanii au instalat (prin alegeri tămâiate, fireşte) o conducere politică
uşor şantajabilă, alcătuită din oameni cu trecutul pătat. Iar pentru a stoarce
ţara ca pe o lămâie, conducerea a fost organizată, în scurt timp, ca o
structură de stat mafiotă, sprijinită pe doi piloni: o justiţie represivă cu
cei periculoşi pentru regim şi servicii secrete capabile să spioneze masiv populaţia
şi să realizeze, cu rapiditate, orice înscenare cerută de structura statului
mafiot.
Odată realizat un asemenea regim, acesta, cu
aroganţă şi dispreţ nemăsurate, provenite din susţinerea fermă americană, a
trecut la măsuri de genocid asupra populaţiei: instituirea unui regim sever de
austeritate (pentru cei conduşi, fireşte), reducerea constantă (programată) a
nivelului de trai, creşterea şomajului şi sărăciei, dezorganizarea şi
diminuarea sistemului de educaţie, închiderea de spitale şi colapsul sistemului
de sănătate publică, dezorganizarea întregii economii naţionale şi altele.
Iar atunci când populaţia ţării s-a manifestat
prin vot, în anul 2012, votul a fost nesocotit cu ostentaţie chiar. Aşa, de
exemplu, la referendumul din 29 iulie 2012 pentru demiterea preşedintelui, prin
folosirea unui soft cu rezultat programat al Serviciului de Telecomunicaţii
Speciale, a fost comunicată o participare la vot de circa 46%, cu şase procente
sub participarea reală măsurată de PSD de peste 52%. Pentru a nu se putea
renumăra voturile şi constata înşelăciunea, toate listele de la alegeri şi
procesele verbale au fost sechestrate de procuratură, înainte chiar de
încheierea procesului electoral. La sugestia directă şi publică a trimisului
special al Statelor Unite, procurorii au fost trimişi pe teren pentru a
demonstra o fraudă comandată de 2,5 milioane de voturi şi pentru a timora
populaţia. Apoi, prin presiuni directe ale Statelor Unite şi ale supuşilor lor
din Uniunea Europeană (Merkel şi Barroso) şi prin manevre ostentativ ilegale şi
făţiş provocatoare ale Curţii Constituţionale, care a sfidat cu dispreţ un vot
popular de peste 87% pentru demitere, preşedintele a fost reinstalat în fruntea
conducerii mafiote a statului, ca mostră a democraţiei de tip şi de sub tutelă
americană.
Dar, aşa cum o medalie are două feţe, şi
evenimentele din iulie – august 2012 prezintă şi o a doua faţetă.
Mai întâi, să remarcăm că se încadrează în şirul
de evenimente surprinzătoare, care au surprins deopotrivă opinia publică
internă şi externă şi sânt caracteristice poporului nostru. Asemenea evenimente
au mai fost:
-
Încheierea tratatelor de suzeranitate cu Turcia,
de către domnii Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun. După ce a participat la
două războaie contra turcilor, alături de regii şi domnii Europei, ambele
pierdute, şi după ce a învins de două ori armatele sultanului, trimise pentru
a-l pedepsi, Mircea, brusc, a cerut încheierea unui tratat de suzeranitate,
care s-a încheiat rapid şi cu condiţii favorabile ţării sale. Imediat după el
şi Alexandru cel Bun, fără să fi avut vreun conflict cu turcii, a cerut şi a
încheiat un tratat similar, în aceleaşi condiţii. Evident, evenimentul a
surprins şi pe vecini şi Europa, dar Valahia şi Moldova n-au fost paşalâcuri
turceşti.
-
Alegerea aceluiaşi domn, Alexandru Ioan Cuza, în
Moldova şi apoi şi în Valahia, în anul 1859, a surprins şi ea Europa.
-
Victoria militară în bătăliile de la Mărăşti,
Mărăşeşti şi Oituz, din vara anului 1917, a surprins şi ea Europa măcinată de
revoluţii.
-
Întoarcerea armelor de la 23 august 1944 a
surprins pe beligeranţii din Al Doilea Război Mondial, pe unii plăcut, pe alţii
neplăcut.
-
Retragerea trupelor ruseşti din România, în toamna
anului 1958, a surprins nu numai Europa ...
-
Eşuarea planului de dezmembrare a ţării din
decembrie 1989, pregătit minuţios şi la care au fost angrenate numeroase forţe
interne şi externe, a fost o surpriză atât de mare încât nici după mai mult de
două decenii, nici „vestul” şi nici „estul” nu o pot digera.
Apoi, evenimentele din iulie – august 2012 au
dovedit o deosebită capacitate de organizare, de planificare şi de desfăşurare
coerentă şi rapidă a acţiunilor, încununată de rezultatul referendumului şi de
participarea a peste 52% dintre alegătorii listelor, aşa incorecte şi umflate
cum au fost intenţionat alcătuite. Nesocotirea ostentativă a voinţei populare
şi nevalidarea referendumului este opera Statelor Unite ale Americii, care au
acţionat prin slugile lor din Uniunea Europeană şi prin structura mafiotă
organizată şi serviciile secrete româneşti, toate coordonate şi conduse prin
„paşa” (ambasadorul) numit la Bucureşti.
Acţiunea americană însă, vădit nu numai
antiromânească dar şi sfidătoare, pe lângă reaşezarea preşedintelui suspendat
în fruntea clicii mafiote (servicii, justiţie, CCR şi structuri economice), a
avut, are şi va avea pentru multă vreme şi o faţetă extrem de benefică
poporului nostru: a distrus, pentru o lungă perioadă – poate pentru totdeauna –
mitul „democraţiei” americane, mitul securităţii, prosperităţii şi binefacerilor
pe care ni le poate aduce alianţa cu americanii. În România anului 2012, n-a
existat o forţă capabilă să producă o asemenea răsturnare a conştiinţei
populare şi chiar dacă ar fi existat, i-ar fi trebuit ani şi ani de eforturi şi
de resurse materiale şi umane. Ori americanii au reuşit, dintr-o lovitură, cum
se spune, să crească antiamericanismul de la aproape inexistent, la peste 50%.
Aşa „succes” propagandistic, mai rar.
Cum a fost posibil acest lucru? Simplu:
americanii, ca de altfel tot „vestul”, privesc relaţiile cu celelalte state, de
pe poziţia colonialistului, pe de o parte, şi consideră nedemocratică şi de
nepermis, orice acţiune întreprinsă fără consimţământul lor, pe de altă parte.
Tocmai datorită acestui tip de relaţii, impus şi menţinut cu forţa, prin
servicii şi pârghii economice şi juridice, alianţele lor suprastatale (NATO şi
Uniunea Europeană) nu sânt viabile şi de durată; pentru că acţiunea americană a
mai demonstrat că nu au la îndemână decât un singur mijloc: forţa. Dar, pentru
a asigura trăinicia unor legături, în lumea socială, forţa nu este
suficientă.
Tocmai în virtutea credinţei în Dumnezeu,
majoritatea dacilor au conştientizat atât de rapid faptul că administraţia
americană ne priveşte cu dispreţ şi cu duşmănie, aşa cum i-a privit şi pe
băştinaşii din America de Nord (pieile roşii), pe care aproape că i-a
exterminat.
De aci a apărut şi va creşte neîncrederea că
alianţa cu o astfel de administraţie va aduce progres şi prosperitate,
securitate şi drepturi civile. Şi tot mai mulţi oameni vor conştientiza acest
fapt, deoarece toată propaganda portocalie, dirijată de „paşa”, urlă şi
înfierează zilnic, ceas de ceas, orice acţiune, orice eveniment, orice intenţie
care are sau ar putea avea un efect cât de cât favorabil ţării sau populaţiei.
Această propagandă portocalie nu are nimic de-a face cu pluralismul de idei, cu
o dezbatere civilizată, ci este pur şi simplu de rea credinţă, direct
duşmănoasă şi provocatoare, distructivă, contra vieţii însăşi.
Ce va fi? Ce urmează? Din modul cum a evoluat ţara
în ultimii zece ani şi din tendinţa ce poate fi desprinsă, rezultă cu claritate
că obiectivele referitoare la România, stabilite la întâlnirea de la Malta, nu
au fost abandonate, ci se tinde, în continuare, spre divizarea ţării.
Rămâne de văzut dacă americanii, un popor care
considerându-se stăpânul şi dictatorul lumii îşi arogă dreptul de a dispune de
viaţa şi libertatea altor popoare, sub blagoslovirea şi cu participarea activă
a Bisericii Catolice, vor reuşi ceea ce sovieticii şi ruşii n-au îndrăznit a duce
până la capăt.
Totodată, trebuie avut în vedere şi faptul că
serviciile americane tind să transforme toate serviciile, din ţările NATO şi
din Uniunea Europeană, din colaboratoare în subordonate şi, astfel, să
realizeze un control sever al populaţiilor acestor ţări şi din Statele Unite,
chiar cu preţul diminuării sau anulării unor drepturi civile şi
constituţionale. Este curios că rezistenţa la această acţiune vine nu din
partea ţărilor vizate, ci din partea unor lucrători chiar ai serviciilor
americane, care, aflaţi în organe centrale de coordonare a acţiunii, dezvăluie
public amploarea şi pericolul acesteia. Această tendinţă se va accentua şi, pe
măsură ce controlul şi subordonarea se vor consolida, politic, economic şi
social, e posibilă apariţia de fricţiuni şi de tendinţe hegemonice chiar între
serviciile americane, a căror tendinţă este evidentă: un control de tip fascist
– la scară mondială. O asemenea eventualitate, într-un stat cu un arsenal
nuclear uriaş, este un pericol catastrofal pentru întreaga omenire.
* * *
Eu am deplină încredere în viitorul dacilor mei şi
în viitorul Daciei mele, indiferent de opreliştile şi de greutăţile pe care
istoria le aruncă în faţa lor.
Credinţa noastră (a dacilor) în Dumnezeu, curată
şi nestrămutată, este cea care ne-a asigurat trăinicia pe aceleaşi meleaguri,
de-a lungul zecilor de milenii, şi ne va asigura şi viitorul; pentru că noi
n-am cucerit pe nimeni şi n-am jinduit la bunul altuia, ci ne-am trăit şi ne
vom trăi viaţa, muncind şi cu credinţă nestrămutată în Dumnezeu.
Am avut şi avem duşmani, dar, aşa cum spune
poetul, „cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ”!
* * *
Şi, apropo. Oare ce ţară e aceea care trimite un
homosexual, ca ambasador? Vai lor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu