Războiul religiilor

Autor: ing. Constantin Teodorescu

Articolul "Războiul religiilor" reprezintă prima parte a studiului "Manifest către o lume besmetică" şi prezintă lupta dintre principalele religii contemporane, pentru supremaţia mondială, şi pericolele pe care le reprezintă pentru întraga omenire.

 Cuprins:

1  Ce se întâmplă?

2  De ce teamă şi nesiguranţă?

3  Războiul religiilor

1  Ce se întâmplă?

Zi de septembrie. O lume întreagă, buimacă şi consternată, priveşte şi nu înţelege. Televiziunile transmit în direct, din unghiuri bine alese, ca la un spectacol bine regizat, cum două avioane uriaşe de pasageri se izbesc cu toată viteza, de două turnuri gemene. Etajele superioare ale turnurilor ard învăluite în trombe de fum gros, oameni în flăcări se aruncă în gol de la etajele 60 – 70, acţiuni febrile şi masive de salvare, toate arată o stare halucinantă de coşmar. Minutele de groază trec şi turnurile se borşesc unul după altul, peste miile de oameni ce n-au putut fi evacuaţi şi sutele de membrii ai numeroaselor echipe de intervenţie. Şi, ... peste mormanul de moloz al unuia dintre turnuri, trona carnetul de pilot al unui terorist ...

Era anul 2001. Şi, unde a fost? Păi, în Statele Unite ale Americii, chiar în New York, cea mai mare aglomeraţie urbană din lume. Dar, oare nu Statele Unite sânt cea mai mare putere militară din lume şi au cele mai bune şi mai puternice servicii de spionaj şi de securitate? Ba da. Atunci, cum a fost posibil? Uite-aşa. Cum? Aşa cum s-a văzut, că nu degeaba americanii sânt excepţionali!?

... Au trecut câţiva ani ...

Explozii şi împuşcături la Paris. Circa 130 de morţi şi sute de răniţi. Oraşul paralizat, ţara blocată, populaţia într-o totală buimăceală.

Apoi, peste doar câteva zile, Bruxelles blocat: nu circulă metroul, nu circulă autobuze, tancuri pe străzi, locuitorii siliţi să stea în case. E război? Nu, nici vorbă, ferească Dumnezeu, e lupta pentru pace! Şi, unde a fost asta? Cum unde, la Bruxelles. Bruxelles, Bruxelles, dar nu cumva acolo este sediul NATO şi sediul Uniunii Europene? Ba da. Şi, cum a fost posibil? Uite-aşa.

Dar, pe lângă răspunsul în zeflemea, există şi un alt răspuns? Desigur, un răspuns serios şi categoric: Lumea a ajuns la stadiul în care, structurile politico-administrative nu mai sânt capabile să asigure protecţia propriilor cetăţeni.

E colapsul organizării politico-administrative a societăţii, e colapsul unei întregi epoci istorice.   

2  De ce teamă şi nesiguranţă?

Abia s-a risipit fumul de pe ruinele turnurilor gemene din New York şi preşedintele Statelor Unite ale Americii împreună cu primul ministru al Marii Britanii au prezentat lumii, dovezi că Irakul este un pericol pentru pacea şi securitatea mondială, prin armele de distrugere în masă pe care le posedă, minţind pur şi simplu. (Ulterior au justificat minciuna, prin faptul că serviciile de informaţii au furnizat informaţii chipurile „insuficient verificate”).

Prezentând informaţii false, au obţinut acordul Consiliului de Securitate pentru atacarea Irakului. Sub emblema NATO, Irakul a fost rapid cucerit, jefuit şi distrus ca stat.

Cum pofta vine mâncând, după zicerea unui proverb, a urmat Afganistanul. Motivul? Conducerea talibană a acestuia. Cine sânt talibanii? Pentru a afla, trebuie să ne întoarcem cu ani în urmă.

În anii premergători invaziilor din Irak şi Afganistan, pentru a lovi în Uniunea Sovietică în Afganistan, Statele Unite au pregătit, instruit şi înarmat mişcarea talibană, condusă de un prinţ saudit. După plecarea sovieticilor din Afganistan, talibanii au preluat conducerea ţării.

Când s-a pus problema ca Statele Unite să pună stăpânire efectivă pe Afganistan, ca prin aceasta să domine Asia, din Siberia până în India şi de la marea Caspică până la oceanul Pacific, talibanii le-au servit pretextul, aparent intrând în conflict cu armata americană şi, evident, şi cu NATO.

Prin invazia Irakului şi, mai ales, prin invazia Afganistanului, Statele Unite făcuseră paşi hotărâtori către dominaţia mondială. În anii cînd s-au săvârşit aceste invazii, nu existau în lume, armate care să se poată opune armatei Statelor Unite. Numai că, orice naş îşi are naşul, după cum spune un proverb, sau că există ac pentru orice cojoc.

Desfăşurarea conflictului aparent dintre talibani şi armata americană a iscat, în minţile casei regale din Arabia Saudită şi şeicilor din Oman şi Qatar, putrezi de bani de pe urma petrolului, ideea propriei dominaţii mondiale, cu ajutorul armatei americane şi armatelor NATO. Pentru asta nu trebuiau să cucerească Statele Unite şi Europa, ci doar să-şi aservească pe conducătorii acestora, civili şi militari. Cu conducătorii militari s-au descurcat de minune în Afganistan şi apoi şi în Irak, prinzându-i în mrejele unor reţele de droguri şi de contrabandă, profitând de deschiderea acestora către sex şi homosexualitate şi de aviditatea de dolari, prezentă în sângele oricărui american. Astfel, armatele americană şi NATO au fost aservite.

A fost ca o răzbunare, peste timp, a colonizării întregii peninsule Arabe de către un şiret şi abil colonel englez, care a ştiut să folosească cu iscusinţă, intriga şi corupţia. Peste un secol, saudiţii şi şeicii peninsulei Arabe, folosind exact aceleaşi metode, şi-au subordonat cea mai puternică forţă militară a vremii: armata americană şi armatele NATO.

Între timp, saudiţii şi şeicii au pus mâna şi pe porturile şi aeroporturile principale din Statele Unite şi pe alte obiective economice şi strategice din America şi din Europa.

Totodată, cu ajutorul armatelor americană şi ale principalelor ţări NATO, după „amorţirea” politicienilor buimaci din conducerile ţărilor acestora, cu câţiva ani în urmă, l-au înlăturat pe Gadafi şi au destabilizat tot nordul Africii. În continuare, au destabilizat Siria şi urmăresc şi destabilizarea Turciei.

În prezent, ne aflăm în plină ofensivă asupra Europei, care este asaltată pe două fronturi: pe de o parte, este supusă unui exod masiv de populaţie musulmană din nordul Africii şi din Orientul Mijlociu, a cărei deplasare spre centrul şi nordul Europei este finanţată, iar pe de altă parte, este atacată, din interior, prin reţele de atentatori din vreme pregătite şi instruite. Cel mai nevralgic punct al Europei este Franţa, al cărui belicos preşedinte este zdravăn prins în plasele saudiţilor şi şeicilor. Dar nici Anglia şi Germania nu stau mai bine.

Pare ciudat, dar politica centrelor de putere din Statele Unite şi din ţările NATO seamănă a autoterorism.

Se tinde spre instaurarea unei atmosfere de teamă, de derută, de nesiguranţă generală şi, pe acest fond, capturarea sau accesul la armamentul nuclear al NATO, în prima fază, şi la cel american în faza a doua.

În faza a treia, ar urma o distrugere reciprocă dintre America şi NATO, pe de o parte, şi China şi Rusia, pe de altă parte, ultimele fiind singurele ţări ale căror armate şi conduceri politice încă nu se află sub influenţa saudiţilor şi şeicilor.

În final, saudiţii şi şeicii speră să rămână stăpânii omenirii supravieţuitoare.

Aceasta este miza a tot ce se întâmplă azi în Europa, în America şi în Orientul Mijlociu: accesul saudiţilor şi şeicilor la armamentul nuclear. Vor reuşi? După orbirea conducătorilor din Europa şi America, sânt serioase şanse de reuşită, mai ales prin restrângerea drepturilor aşa-zis „democratice” şi instaurarea unor regimuri autoritare, ceea ce este în curs de realizare. Când taberele beligerante sânt mânuite de acelaşi păpuşar, spectacolul este la discreţia lui.

Scepticilor care nu cred în existenţa unui asemenea plan, le recomand să analizeze evenimentele în firul lor de desfăşurare şi, îndeosebi, să aibă în vedere teama, teama nebună a americanilor de a trimite trupe terestre în Orientul Mijlociu. De ce această teamă? Se tem că unităţi întregi ar putea să treacă de partea teroriştilor islamici, în rândurile cărora luptă zeci de mii de tineri recrutaţi şi islamizaţi, dar originari din Europa şi din America. Atât aceste recrutări pentru ISIS cât şi pregătirea reţelelor teroriste din Europa şi America nu sânt haotice, ci sânt urmarea unui plan bine pus la punct şi urmărit pas cu pas. Recrutarea şi îndoctrinarea islamică sânt efectuate de imami slujitori ai lăcaşelor de cult islamice din ţările din vest, subvenţionate generos de Arabia Saudită, fapt cunoscut conducătorilor occidentali.

Trebuie avut în vedere şi faptul că luptătorii ISIS proveniţi din vest sânt foşti mercenari ai trupelor speciale din Statele Unite, Canada, Anglia şi Franţa. Aceştia, cu o foarte bună instruire militară, sânt veritabili roboţi de ucis, capabili să execute orice misiune li se cere, dacă sânt bine plătiţi. Şi ISIS nu duce lipsă de bani.

Scepticilor, să le mai reamintim două aspecte.

Când abia apăruseră primele formaţiuni de luptători ISIS în nordul Irakului, Statele Unite au livrat un lot masiv de armament guvernului de la Bagdad, chipurile pentru întărirea armatei irakiene. Armamentul n-a fost livrat în capitala ţării, ci într-un oraş din nord, în vecinătatea luptătorilor ISIS. A doua zi după livrare, luptătorii ISIS au atacat oraşul, iar trupele irakiene care-l apărau au trecut, cu tot armamentul, de partea ISIS.

Curând după această acţiune deliberată de înarmare a ISIS, ca urmare a extinderii considerabile a acestuia, sub conducerea SUA, o coaliţie de 65 de state a lansat o „puternică” acţiune aeriană asupra ISIS. După un an de lovituri aeriene „nimicitoare”, ISIS se dezvoltă şi devine din ce în ce mai puternic.

Este dovada clară că SUA şi NATO, „vestul” vestit, sânt pe deplin subordonate saudiţilor, care dirijează meticulos întreaga operaţiune. Arabia Saudită şi-a subordonat Statele Unite şi principalele ţări din vestul Europei, prin subvenţionarea economiei americane cu un trilion de dolari (o mie de miliarde de dolari) şi economiile statelor europene cu sute de miliarde de euro. Şi se ştie bine: cine plăteşte şi comandă!  

... O soluţie ar fi ca Rusia şi China să reuşească să destrame plasa în care saudiţii şi şeicii au prins Statele Unite şi ţările NATO. Dar e greu, pentru că planul saudiţilor şi şeicilor este atât de perfid, încât se mulează perfect pe anticomunismul şi antirusismul american şi european, alimentate şi înrădăcinate de decenii, şi foloseşte cu perfidie şi cu iscusinţă credinţa în Dumnezeu a maselor naive, sărăcite şi cu educaţie precară.

Iată de ce este necesară instaurarea climatului de teamă şi de nesiguranţă în principalele ţări NATO. Pentru a perpetua dezorientarea şi deruta conducerilor acestora, pentru a le vulnerabiliza şi a le menţine docile.

3  Războiul religiilor

Cine mai crede că religiile de azi au vreo legătură cu Dumnezeu şi cu adevărata credinţă în Dumnezeu se înşală amarnic.

Implicarea religiilor în luptele politice şi economice este notorie, iar implicarea imamilor în recrutarea şi pregătirea teroriştilor şi a preoţilor catolici şi protestanţi în recrutarea membrilor organizaţiilor iredentiste din Ardeal dovedesc cu prisosinţă că atât conducerile religiilor islamică şi catolică cât şi prelaţi ai acestora sânt şi în fruntea activităţilor teroriste şi de destabilizare, activităţi care sânt contrare credinţei în Dumnezeu.

Profitând de aureola creată în jurul prelaţilor precum că aceştia „au har divin”, pe de o parte, şi de naivitatea şi credulitatea unor oameni săraci şi cu educaţia precară, dar şi nemulţumiţi de nedreptatea socială din jurul lor, pe de altă parte, prelaţii îi convertesc la săvârşirea de acte criminale la comandă, în iluzia deşartă că vor ajunge la sânul lui Dumnezeu, actele lor fiind săvârşite chipurile „în numele credinţei”. Aşa s-au creat şi se crează, aşa se conduc şi proliferează reţelele aşa-zis teroriste, dar care de fapt sânt reţele de luptă politică pe cale armată, între religii.

Se ştie că religia catolică s-a născut cu spada şi a dus lupte armate de cucerire şi de „creştinare” chiar de la naşterea sa. Apoi, cruciadele împotriva islamului, crearea imperiilor coloniale, negoţul cu sclavi, genocidul împotriva indigenilor din America s-au desfăşurat în numele crucii şi sub sutană catolică. Odată supuse, popoarele au fost crunt terorizate, prin impunerea inchiziţiei tuturor, colonizaţi sau colonizatori. Toate acestea sânt realităţi istorice şi religia catolică trebuie să şi le asume.

Dar nici religia islamică nu este mai prejos. Aceeaşi politică de jaf şi de islamizare forţată a fost dusă şi de religia islamică prin cucerirea arabă a nordului Africii şi peninsulei Iberice, prin stăpânirile şi cuceririle turceşti din Asia şi din Europa. O oarecare pauză în manifestarea globală a islamului s-a produs în epoca colonialismului, când s-au produs doar răfuieli interne între diferitele curente. Cu abolirea colonialismului, lupta islamului cu creştinismul a reizbucnit cu toată forţa şi astăzi reprezintă una dintre principalele contradicţii ale lumii în care trăim. Mai ales în condiţiile de astăzi, când cercurile conducătoare islamice şi-au subordonat vestul.

Să se înţeleagă bine, lupta nu este între creştini şi musulmani, pentru că, indiferent de credinţa lor sau de religie, oamenii cinstiţi din întreaga lume nu au nimic de împărţit unii cu alţii, toţi năzuind spre linişte, pace şi bunăstare pentru toată lumea.

Cei care instigă, pregătesc şi desfăşoară acţiuni de cucerire, de pedepsire, la nivel local sau mondial, sânt cercurile conducătoare religios şi politic, pentru că religia este cea mai puternică armă a politicului. Aşa a fost de la abolirea sclavagismului şi apariţia religiilor catolică şi islamică şi aşa se va perpetua cât va mai dura această aşa-zisă „epocă a civilizaţiei”. De ce? Simplu, pentru că

-        politic, orice şef de stat, la întronarea în funcţie, sub harul divin al celor mai înalţi prelaţi şi cu mâna pe biblie, jură credinţă lui Dumnezeu şi fermitate în actul de conducere, spre binele şi fericirea poporului său, şi încheie cu evlavie „aşa să ne ajute Dumnezeu”, iar

-        religios, orice prelat, fiind „hirotonisit” cu har divin, este ascultat şi urmat de marea gloată de credincioşi.

Iată de ce religiile l-au pogorât pe Dumnezeu, sub formă de duh sfânt, asupra Mariei care a fost însărcinată cu Isus, iar pe Isus l-au răstignit între doi tâlhari şi după moarte l-au ridicat la cer, pentru ca harul preluat de ucenicii săi să fie transmis prelaţilor şi celor miruiţi de aceştia, spre „mântuirea oamenilor”. Şi mântuirea coboară sub forma unei munci istovitoare de-a lungul întregii vieţi, în folosul bogaţilor, pentru majoritatea nevoiaşă a credincioşilor, sau sub forma morţii adusă fie de teroristul care se detonează în mulţime, fie de ordinul cu care şeful îşi trimite subordonaţii în luptă.   

E timpul ca lumea să înţeleagă că nu e nici o diferenţă morală între teroristul care se detonează în mulţime şi şeful de stat ce-şi trimite armata să atace un stat pe care vrea să-l ocupe. Diferenţa constă doar în proporţia victimelor.

Însă aspectul cel mai tragic constă în faptul că religiile catolică şi islamică ne cer credinţa într-un Dumnezeu crud, rău şi răzbunător. Un Dumnezeu care a creat lumea ca să se distreze cum se omoară unii pe alţii, asemenea norvegianului care-şi descărca adrenalina împuşcând oamenii ca pe figurinele dintr-un joc pe computer. Un Dumnezeu care pedepseşte pe cei buni cu munca silnică pe viaţă şi iartă pe orice păcătos care zice „Doamne iartă-mă”, iar pe teroristul sau şeful de stat ucigaşi îi ia în rai.

Aşa e Dumnezeu? Nu! Aşa e Dumnezeul lor, al catolicilor şi al islamiştilor.

Concluzia asupra Dumnezeului propovăduit de catolicism şi de islamism, conduce însă la întrebarea crucială a existenţei omenirii: Există oare Dumnezeu? Şi, dacă există, cum este Dumnezeul adevărat? Aşadar ...

 

Miracolul dac

Autor: ing. Constantin Teodorescu

Articolul "Miracolul dac" prezintă condiţiile care au făcut ca poporul dac să fie primul din lume care să conştientizeze existenţa lui Dumnezeu, existenţa şi nemurirea sufletului uman şi esenţa adevăratei credinţe în Dumnezeu, de care nu s-a despărţit de la naşterea sa şi până în prezent.

Miracolul dac

Am menţionat de multe ori, în diferite locuri din studiul „Structură şi evoluţie”, despre faptul că dacii au fost singurul popor, din această lume largă, care a crezut în Dumnezeu încă dintru începuturile sale şi până astăzi, cu o nestrămutată credinţă, fără a se închina altor zei sau închipuiri.

Odată ce a fost dovedită existenţa lui Dumnezeu, în capitolul 11 din studiul menţionat, se cere a fi dovedită şi intuiţia dacilor de a fi descoperit pe Dumnezeu, încă cu peste zece mii de ani în urmă, spre sfârşitul ultimei glaciaţiuni. Ce i-a deosebit de restul populaţiilor lumii? Este o întâmplare sau au existat factori determinanţi şi dacă au fost, care sânt acei factori? Vom căuta o explicaţie şi veţi vedea că e simplă, acum când ştim ce e aura şi ce conţine, după cum s-a arătat în  capitolele 10 şi 11 din studiul „Structură şi evoluţie”. (A se vedea şi postările „Aura, conştiinţa şi sănătatea”, „Credinţa dacilor în Dumnezeu” şi „Credinţa în Dumnezeu” de pe blogul www. Structura si evolutie.blogspot.com, pa aplicaţia Google Chrome.)

Dacii au intuit cu atâta clarviziune atât noţiunile de suflet şi de Dumnezeu cât şi relaţia sufletului cu Dumnezeu, pentru că au privit natura înconjurătoare cu dragoste, respect şi admiraţie şi cu dorinţa de integrare în ea. Aceasta le-a deschis sufletul către înţelegerea profundă a lumii în care trăiau, desluşind corect sensurile acesteia.

Ca să înţelegem însemnătatea atitutidinii dacilor faţă de natură în evoluţia conştiinţei lor şi totodată să ne corectăm prezenta atitudine, trebuie avute în vedere cel puţin aspectele:

a)      În preistorie şi chiar şi în cea mai mare parte a feudalismului, comunităţile dacilor erau mici oaze cufundate într-o imensă pădure care le acoperea tot teritoriul. Într-o pădure deasă, aura fiecărui copac se îngemănează cu aurele copacilor vecini, formând o imensă îngemănare de aure, peste toată pădurea.

b)     Traiul omului, ca şi al altor vieţuitoare, sub cupola unei asemenea îngemănări de aure, se poate desfăşura numai într-o atitudine de convieţuire, de ajutor şi înţelegere reciprocă. Orice atitudine rea, duşmănoasă, va fi sancţionată de aura îngemănată a pădurii, cu respingerea.

c)      Aura umană, trăitoare sub imensa îngemănare de aure a unei păduri, capătă posibilitatea unor legături (conexiuni) mai facile cu structura de energie planetară care a implementat codul vieţii şi în care se adună conştiinţa planetară, parte a Raţiunii universale. (A se vedea capitolele 10 şi 11 din studiul „Structură şi evoluţie”.)

Nu mă îndoiesc că multora, enumerarea acestor aspecte le va părea o simplă aiureală. Dar, cum se întâmplă de cele mai multe ori, prima impresie e înşelătoare.

Pentru a convinge de veridicitatea aspectelor de mai sus, pot fi aduse argumente istorice şi biologice şi pot fi făcute şi simple experienţe personale.

Ca experienţă personală, oricine poate constata că chiar după o plimbare de câteva ore prin pădure, dar într-o stare de nervozitate şi copleşit de gânduri rele, de răzbunare, nu se obţine liniştea sufletească, relaxarea. În schimb, o plimbare de cîteva zeci de minute dar cu gânduri bune, aduce o deplină satisfacţie şi linişte.

Omul rău, pătruns într-o pădure mare, va fi cuprins de nelinişte, de nesiguranţă, va auzi zgomote suspecte, va avea vedenii, toate ca respingere din partea aurelor îngemănate ale pădurii, care-i simt răutatea. În schimb, omul bun se va bucura din plin de aerul proaspăt şi de miresmele pădurii, aura lui fiind îmbrăţişată de aurele îngemănate ale pădurii. Că este aşa, au dovedit-o multe experienţe biologice.

Aşa de exemplu, în literatura de specialitate, este menţionat un experiment făcut pe un lan de grâu. La vremea seceratului, când combina a intrat în lanul de grâu, senzorii plasaţi din vreme la capătul opus al lanului au evidenţiat un răspuns al întregului lan. Acest experiment confirmă atât faptul că planta simte prezenţa omului, fapt demonstrat de renumita și talentata cercetătoare Marioara Godeanu, în cercetările de la Piteşti, cu câteva zeci de ani în urmă, cât şi faptul că aurele plantelor grupate se îngemănează pe întregul grup, confirmând astfel aspectul a) menţionat mai sus.

Totodată, experimentul pe lanul de grâu dovedeşte că aurele îngemănate ale plantelor nu numai că îşi transmit percepţiile şi stările între ele, dar şi acţionează energetic în comun. Desigur, trăind în plină expansiune a informaticii, sântem tentaţi să numim transmiterea stărilor şi percepţiilor între plante drept comunicare sau schimb de informaţii, dar ar fi o exagerare, fiindcă fenomenul e diferit de ce se întâmplă în informatică. Mai degrabă e vorba de transmiterea stărilor şi percepţiilor prin contaminare, important însă este fenomenul în sine şi nu denumirea.

Referitor la cercetările d-nei Marioara Godeanu, este demn de remarcat experimentul cu nucul celebrei cântăreţe de operă Elena Cernei, din curtea casei acesteia de la Periş. Nucul a reacţionat la interpretarea unei arii de către d-na Cernei, absolut identic, atât la interpretarea vocală cât şi la interpretarea în gând, a aceleaşi arii, ceea ce demonstrează că legăturile între cântăreaţă şi nuc s-au realizat între aurele lor. Acest experiment al d-nei Marioara Godeanu are o seminificaţie deosebită, deoarece confirmă existenţa legăturilor energetice între aurele atât ale unor indivizi de aceeaşi specie cât şi între indivizi de specii diferite, ceea ce s-a afirmat mai sus prin aspectele a), b) şi c).

Ca argumente istorice, amintim două.

Primul argument este luat din lucrarea de istorie a d-lor Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, ediţia a doua revăzută şi adăugită, editura Albatros, Bucureşti 1975, în care, la pag. 20, este descris un fapt petrecut în anul 75 înainte de era noastră: „Generalul roman Caius Scribonius Curio bătuse pe dardani, un neam iliric din Peninsula Balcanică, şi voia să atace apoi pe daci. A venit prin urmare pînă la hotarela Daciei, dar odată ajuns aci, s-a înspăimîntat de întunecimea codrilor nepătrunşi şi s-a întors. Istoricul latin spune: „Dacia tenus venit, sed tenebras saltuum expavit”. Ce impresionante trebuie să fi fost acele păduri ca să facă pe un general roman biruitor să dea îndărăt!” Într-adevăr, pădurile Daciei erau înspăimântătoare pentru străini. Asemenea păduri au fost în toată Dacia, după cum dovedeşte şi denumirea de Teleorman, care înseamnă Pădure nebună şi era dispusă în plină câmpie, lângă Dunăre.

Al doilea argument istoric este dat de faptul că majoritatea popoarelor migratoare, care au venit dinspre Asia spre Europa, au ocolit Dacia pe la nord, au pătruns în câmpia Panonică şi apoi s-au răspândit în sudul, centrul şi vestul Europei. Factorul care i-a determinat să ocolească Dacia au fost tot pădurile acesteia.

În atmosfera de convieţuire paşnică şi reciproc înţelegătoare dintre om şi imensa pădure, în ceasurile în care omul gândea la bogăţia şi frumuseţea naturii din jurul său, la măiestria cu care lucrurile din jurul său se combinau într-un tot armonios şi la locul său în mijlocul acestora, aura sa, sub imensa îngemănare de aure ale pădurii, a avut posibilitatea unor legături cu structura planetară care a implementat codul vieţii la apariţia vieţii celulare, prin care a avut revelaţia adevărurilor primordiale ca existenţa lui Dumnezeu, existenţa sufletului şi menirea acestuia de a merge la Dumnezeu, dacă merită.

Astfel, pe baza aspectelor a), b) şi c), este uşor să înţelegem cum dacii, primii în lumea aceasta mare, au descoperit pe Dumnezeu şi nemurirea sufletului, au descoperit meşteşugul creşterii animalelor, iar ca să crească animale au trebuit să înveţe să cultive plante. Având lână şi peiei, au învăţat torsul, ţesutul şi cusutul şi şi-au confecţionat cele trebuincioase traiului, în simbioză cu pădurea înconjurătoare. Gândirea lor a devenit mai cuprinzătoare, traiul mai bogat şi aşezat, legat pentru vecie de pădurea lor. De-aci se trag continuitatea dacilor, ca teritoriu şi ca limbă, omenia, înţelepciunea şi adevărata şi nestrămutata lor credinţă în Dumnezeu. Nu întâmplător, majoritatea cântecelor populare ale dacilor încep cu frumoasele expresii „foaie verde” sau „frunză verde”.

Acest miracol al dacilor n-a avut consecinţe doar pentru ei, ci pentru întreaga Europă şi pentru continentele vecine Africa şi Asia, ca urmare a băjeniei de la marea Neagră prezentată în Anexa 6.2.1 din studiul „Structură şi evoluţie” cât şi în postarea „Bpjenia de la marea Neagră” de pe blogul amintit mai sus.

Peste tot unde au ajuns, triburile plecate în băjenie au dus cu ele limba, obiceiurile şi datinele, creşterea vitelor, cultivarea plantelor, torsul, ţesutul, cusutul, moştenirea culturală şi, peste toate, credinţa în Dumnezeu. Aşa se explică existenţa rugăciunii Tatăl nostru, în limba celtă veche a celţilor din Anglia, cu aceeaşi rostire ca în limba dacă.

Toate cele arătate mai sus sânt dovedite arheologic în Izrael, în Sinai şi în Egipt, în Mesopotamia şi în India, în nordul Chinei, în ţările baltice, în Ucraina, Polonia, Cehia, Slovacia, şi Serbia. Iar în Ucraina, Polonia, Cehia, Slovacia, Elveţia, Serbia, Macedonia şi nordul Greciei, sânt şi astăzi populaţii compacte care vorbesc limba dacă.

O dovadă în plus este dată de studiile genetice. Astfel, studiul genomului uman a confirmat că populaţia din nordul Indiei provine din Europa, iar în Europa, populaţia cu genă dacică este majoritară din Boemia şi nordul Italiei până în stepele Bugului şi din Galiţia până în Balcani, indiferent de limba vorbită în prezent.”

Bibliografia:

1  CONSTANTIN TEODORESCU: Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. Bucureşti

    2015. Ediţia a 4 – a revizuită şi adăugită.