Legea gravitaţiei - consecinţă a legii fundamentale a mişcării

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articolul "Legea gravitaţiei - consecinţă a legii fundamentale a mişcării" demonstrează că legea gravitaţiei decurge firesc din legea fundamentală a mişcării aplicată mişcării unei mase sub influenţa altei mase. Demonstraţia surprinzător aşează legea gravitaţiei alături de celelalte legi ale noii concepţii, ca lege rezultată din noua concepţie elaborată de autor în studiul "Structură şi evoluţie" şi nu ca lege împrumutată.

Cuprins:

1  Noua demonstraţie a legii gravitaţiei

2  Forţe naturale şi forţe create sau derivate

1  Noua demonstraţie a legii gravitaţiei

Conform noii concepţii elaborate în capitolul 9 din [1], legile de atracţie rezultă din tendinţele contrare ale masei şi energiei, de strângere sau de concentrare pentru mase şi de împrăştiere pentru energii, şi urmăresc înfăptuirea acestor tendinţe.

Legea atracţiei dintre mase sau legea lui Newton, cum mai este numită după numele marelui savant care a formulat-o pentru prima dată, mai este numită şi legea atracţiei universale şi are o formulare matematică printr-o relaţie clară şi precisă, care exprimă acţiunea de atracţie reciprocă dintre două mase diferite M şi m, relaţia (1):

(1)

în care r este distanța dintre mase, iar G este constanta atracţiei universale.

În paragraful 9.5 din [1], s-a demonstrat că, în mişcarea de rotaţie, atât a corpurilor materiale cât şi a structurilor de energie, forţa de rotaţie reprezintă gradientul energiei giroscopice. (A se vedea şi postările „Mişcareagiroscopică fără precesie” şi „Mişcarea de rotaţie”).

În vederea generalizării definiţiei forţei prin gradientul energiei mişcate, în acelaşi paragraf 9.5 din [1], s-a analizat şi mişcarea liniară a energiei.

În acest scop, s-a revenit la mişcarea liniară analizată în paragraful precedent 9.4 şi s-a pornit de la relaţia care exprimă energia de mişcare gravitaţională E_c a masei m prin produsul mar_m, în care a este acceleraţia, iar r_m este distanţa parcursă în mişcare. Înscriind mişcarea într-un sistem de coordonate carteziene cu originea în punctul de pornire în mişcare a masei m şi renunţând la indicele m, pentru simplificare, distanţa parcursă r are coordonatele x, y, z, iar relaţia energiei de mişcare gravitaţională se transcrie astfel:

(2)

(A se vedea şi postarea „Legea fundamentală a mişcării”).

Conform [2], tabelul de la pagina 307, formula de derivare a funcţiei radical din x este

(3)

Pe baza relaţiilor (2) şi (3) şi presupunând acceleraţia a constantă, ţinând seama şi de regula de derivare a unei funcţii complexe, derivatele parţiale ale energiei de mişcare E_c din relaţia (2) sânt date de expresiile:

(4)

(5)

(6)

Conform expresiilor (4), (5) şi (6), gradientul energiei de mişcare a masei m în câmp gravitaţional este dat de relaţia

(7)

În coordonate polare, relaţia (7) se transcrie astfel
:

(8)

care amintește de legea atracției universale sau legea lui Newton.

Pentru a verifica dacă într-adevăr este vorba de legea lui Newton, să încadrăm mişcarea corpului m în ansamblul mişcărilor reciproce ale corpurilor M şi m, ca urmare a atracţiei reciproce dintre ele. Introducând notaţiile a_m pentru acceleraţia corpului m în mişcarea către corpul M, a_M pentru acceleraţia corpului M în mişcarea către corpul m, relaţia (8) capătă forma

(9)

Introducând și notațiile F_m şi F_M pentru forţele care acţionează asupra corpurilor m şi respectiv M şi ţinând seama că, în atracţia reciprocă dintre corpuri, forțele care acționează asupra celor două corpuri sânt egale şi de sensuri opuse, avem relaţia

(10)

În modul, egalitatea ma_m = Ma_M este echivelentă cu proporția

(11)

care arată că raportul maselor corpurilor m și M este invers raportului accelerațiilor a_m şi a_M.

Prin schimbarea locului extremilor între ei, proporţia (11) se transformă în proporţia 

(12)

care arată că rapoartele dintre accelerațiile produse de corpurile materiale m și M, prin atracția reciprocă dintre ele, și masele acestora sânt constante. Cum această constanță este generală, indiferent de mărimea şi de numărul maselor care se atrag reciproc, constanta exprimată de relaţia (12) a fost notată cu G, deoarece reprezintă constanta atracţiei universale, cum este numită în fizică.

Conform relaţiei (12), în modul, acceleraţia a din relaţia (9) este egală cu produsul dintre masa M, care atrage masa m, şi constanta atracţiei universale G, adică

(13)

iar relația (9) devine

(14)

Relația (14) este identică cu legea atracției universale sau legea lui Newton, dar mai trebuie lămurită o problemă.

Distanţa r, în toată demonstraţia de mai sus, a fost considerată faţă de începutul mişcării corpului m, adică reprezintă distanţa percursă de corpul m, iar în expresia legii lui Newton, distanţa r este distanţa ce separă corpurile M şi m. Prin urmare, trebuie făcută o schimbare a sistemului de coordonate. Pentru aceasta, revenim la notația prin care distanța dintre corpurile M și m era notată cu r, distanța parcursă de corpul m era notată cu r_m, originea sistemului de coordonate fiind în centrul corpului M. Cu aceste noi notații, relaţia (14) devine

(15)

În continuare, pentru r_m = 0, relaţia (15) devine

(16)

identică cu legea atracției universale sau legea lui Newton, obţinută însă printr-o demonstraţie surprinzător de simplă şi ca o consecinţă a legii fundamentale a mişcării, exprimată prin relaţia (2).

Constatăm astfel că legea fundamentală a mişcării este o lege generală a Universului, care ordonează mişcarea maselor şi energiilor. 
Totodată, mai constatăm că legile fundamentale ale Universului sânt

• legea atracţiei dintre energii,
• legea atracţiei dintre mase şi
• legea fundamentală a mişcării,

iar legea gravitaţiei şi legea forţei centrifuge sânt legi derivate, consecinţe ale legiloe fundamentale.
Prin urmare, atât în mişcarea de rotaţie cât şi în mişcarea liniară, forţa de mişcare este gradientul energiei pe care o mişcă şi generalizăm aceasta prin definiţia:

Definiţia 1: Forţa care produce mişcarea, indiferent dacă forma de mişcare este liniară sau de rotaţie şi indiferent dacă se mişcă masă sau energie sau o combinaţie a lor, reprezintă gradientul energiei mişcate. 

În fine, pentru ca vectorul gradient al energiei mişcării liniare să aibă un potenţial vectorial, trebuie ca divergenţa acestuia să fie nulă, conform [3] paragraful 3.2.18.

Conform [3], paragraful 3.2.11, divergenţa vectorului grad f se obţine cu expresia:

(17)

Divergența gradientului energiei de mișcare exprimată prin relația (2), componentele căruia sânt exprimate prin relaţiile (4), (5) şi (6), conform relaţiei (17), se calculează cu relaţia:

(18)

Derivatele parțiale din interiorul parantezelor mari pot fi calculate după regula de derivare a unei fracţii care, conform [2], pag. 309 pct. 4), este dată de formula
:

(19)

Dar este evident că suma celor trei termeni va fi diferită de zero, pentru că sânt absolut simetrici.

În consecinţă, să reţinem încă o definiţie de importanţă deosebită:

Definiţia 2: Mişcarea liniară a energiei se produce ca o simplă curgere liniară, fără perturbaţii turbionare în planul perpendicular pe direcţia mişcării, divergenţa vectorului gradient al energiei mişcării liniare fiind diferită de zero. 

Dacă, aşa cum s-a demonstrat, mişcarea liniară a energiei se produce fără perturbaţii turbionare în planul perpendicular pe direcţia mişcării, cu totul altfel stau lucrurile în mişcarea de rotaţie a energiei.

Conform celor demonstrate în paragraful 5.3 din [1], în mişcarea de rotaţie a energiei, gradientul energiei giroscopice are şi divergenţa şi rotorul nule. Având divergenţa nulă, gradientul energiei giroscopice are potenţial vectorial, iar în paragraful 5.5 din [1] a fost determinat acest potenţial vectorial. (A se vedea şi postarea „Mişcarea derotaţie”). Existenţa potenţialului vectorial în mişcarea de rotaţie a energiei dovedeşte că aceasta este însoţită şi de o mişcare turbionară în planul perpendicular pe direcţia de mişcare de rotaţie, fapt demonstrat în paragrafele următoare ale capitolului 5, fiind factorul care determină formarea şi existenţa găurii centrale lipsită de energie, în lungul axei de rotaţie a structurii de energie cu mişcare de rotaţie, cu forma de clepsidră. Conform celor arătate în subparagraful 6.1.4.3, din [1], mişcarea turbionară ce însoţeşte mişcarea de rotaţie produce o configurare diferită a aştrilor în zona centrală a unei galaxii şi în vecinătatea găurii lipsite de energie. 

În încheiere, să mai reţinem încă o definiţie importantă:

Definiţia 3: Mişcarea de rotaţie a energiei este însoţită şi de o mişcare turbionară ce se produce în planul perpendicular pe direcţia mişcării de rotaţie. Această mişcare turbionară este cauza formării şi existenţei găurii centrale lipsite de energie dispusă în lungul axei de rotaţie şi în formă de clepsidră. 

2  Forțe naturale și forțe create sau derivate

După ce am definit forţa ca gradient al energiei în mişcare şi, pe această bază, am obţinut şi expresia matematică a legii atracţiei universale dintre mase, printr-o demonstraţie extrem de simplă, care decurge firesc din însăşi definiţia forţei, e timpul să constatăm că există două tipuri de forţe: forţe naturale şi forţe create.

Prin forţe naturale înţelegem toate forţele care se manifestă liber în natură, pe planeta nostră sau în cosmos, în mod necesar şi obiectiv, drept consecinţe ale manifestărilor legilor fundamentale în interacţiunile dintre diferitele corpuri sau structuri materiale sau de energie existente în mod obiectiv în Univers şi în spaţiul înconjurător. Asemenea forţe se manifestă la nivel microcosmic, în toate structurile atomice şi moleculare, la nivel planetar, în scoarţa terestră, în apa râurilor, mărilor şi oceanelor şi în atmosfera înconjurătoare, la nivelul sistemului planetar, pe fiecare planetă şi în interacţiunile dintre ele şi dintre ele şi aştrii centrali, la nivel galactic, atât în interiorul galaxiilor cât şi în interacţiunile dintre galaxii.

Iar prin forţe create înţelegem forţele care apar tot datorită legilor fundamentale, dar în interacţiunile fie din interiorul lumii vii, fie dintre lumea vie şi natura înconjurătoare. Fiind provocate de elemente ale lumii vii, aceste forţe mai pot fi numite şi forţe provocate, dar pot fi numite şi forţe vii, pentru că se manifestă în interiorul organismelor vii, în interacţiunile dintre organismele vii şi în interacţiunile acestora cu mediul înconjurător, asigurându-le existenţa sau periclitându-le existenţa.

Forţele vii au evoluat concomitent cu evoluţia lumii vii, atât ca formă şi intensitate cât şi ca mod de aplicare. Izvorul evoluţiei forţelor vii este învăţarea, cunoaşterea. Pe măsura învăţării şi cunoaşterii lumii înconjurătoare se perfecţionează formele, intensitatea şi metodele de aplicare a forţelor vii şi se îmbunătăţesc rezultatele obţinute. Exemplele sânt pretutindeni în jurul nostru şi uşor de perceput de către oricine, indiferent de vârstă sau de pregătire. Tocmai această prezenţă masivă şi cotidiană ne împiedică uneori să înţelegem importanţa învăţării şi cunoaşterii pentru îmbunătăţirea propriei vieţi.

Aşa cum izvorul evoluţiei forţelor vii este învăţarea şi cunoaşterea, la rândul lor, forţele vii sânt izvorul evoluţiei economico-sociale a societăţii. De aceea, învăţarea şi cunoaşterea, prin perfecţionarea continuă a forţelor vii, sânt şi factorul fundamental al evoluţiei societăţii.

Atât în epoca numită a sălbăticiei cât şi în epoca organizării gentilice, învăţarea şi cunoaşterea au fost bunuri ale întregii comunităţii, fiind însuşite de fiecare individ. Explicaţia este simplă: productivitatea fiind mică, la producerea celor necesare vieţii, trebuiau să participe toţi membrii colectivităţii, ceea ce presupunea ca toţi să aibă cunoştinţele necesare desfăşurării diverselor activităţi. Orice nouă cunoştinţă, deprindere sau procedeu găsite de un membru al colectivităţii erau împărtăşite tuturor membrilor şi în scurtă vreme deveneau bunuri câştigate de întreaga comunitate.

Cu totul altfel stau lucrurile în epoca civilizaţiei, care a urmat organizării gentilice. Omul putând produce mai mult decât consuma, a devenit el însuşi o marfă şi a apărut sclavia. Ulterior sclavia a fost înlocuită cu iobăgia, aceasta înlocuită şi ea cu munca salarială, dar majoritatea populaţiei a rămas tot o marfă căreia i s-a permis atâta învăţare şi cunoaştere cât să îndeplinească însărcinările stăpânirii.

De-a lungul întregii epoci a aşa-zisei civilizaţii, învăţarea şi cunoaşterea au fost apanajul unor cercuri elitiste grupate în jurul puterii. Ba chiar mai mult, de câteva sute de ani, descoperirile sânt brevetate, fapt ce restrânge şi mai mult aplicabilitatea lor şi constituie o contradicţie între dezvoltarea forţelor vii şi utilitatea lor socială.

După rezultatul lor, forţele vii pot fi clasificate ca folositoare, dăunătoare şi periculoase, fără a putea demarca graniţe precise între ele, pentru că rezultatul unei interacţiuni poate fi benefic unei părţi, dar dăunător sau periculos pentru cealaltă parte. Printre forţele vii periculoase pot fi enumerate războaiele şi poluarea. Dacă multe secole şi milenii poluarea n-a avut un impact semnificativ nici asupra mediului înconjurător şi nici asupra societăţii, în prezent, prin creşterea vertiginoasă a forţelor vii, poluarea a devenit principalul factor nociv pentru om şi pentru societate, manifestându-se atât asupra mediului înconjurător cât şi asupra sănătăţii şi dezvoltării omului prin aerul inspirat, prin apa băută, prin alimentele mâncate, prin medicamentele consumate şi prin câmpurile de energie cu care este continuu bombardat.

Dar despre toate acestea, mai pe larg, în alte postări. (A se vedea postările „Clima terestră şi ciclurile ei” şi „Aura, conştiinţa şi sănătatea”).

În încheiere, o definiţie asupra condiţiilor optime de dezvoltare atât a forţelor vii cât şi a societăţii:

Definiţia 4: Condiţiile optime de dezvoltare atât a forţelor vii cât şi a omului şi a societăţii sânt:

-        cuprinderea întregii populaţii în procesul de învăţare şi de cunoaştere şi

-        dezvoltarea şi aplicarea forţelor vii în deplină armonie cu forţele obiective ce acţionează în natură şi în mediul înconjurător. 

Bibliografia

1   CONSTANTIN TEODORESCU: Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. Bucureşti 2016.

Ediţia a 5 – a revizuită şi adăugită. Se află la Biblioteca Naţională, 8 exemplare, la Biblioteca   Centrală Universitară Carol I, 2 exemplare, la Biblioteca Centrală a Universităţii Politehnica   Bucureşti, 2 exemplare şi la biblioteca Colegiului Naţional „Matei Basarab” din Bucureşti, 1  exemplar.

2   BRONŞTEIN I.N. şi SEMENDIAEV K. A.: Spravocinik po matematike dlia injenerov i   uciaşcihsia vtuzov. Izdatelstvo “Nauka”. Moskva 1964.

3   ANDRE ANGO: Matematika dlia electro - i radioinjenerov. Perevod s franţuscovo (André   ANGOT). Izdatelstvo “Nauka”. Glavnaia redakţia fizico – matematiceskoi literaturî. Moscva,1967.

Legile fundamentale ale Universului, ale vieţii şi ale societăţii umane

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articolul "Legile fundamentale ale Universului, ale vieţii şi ale societăţii umane" prezintă o nouă concepţie care înlătură teorii ca relativitatea, echivalenţa masă - energie, mecanica cuantică, big-bangul şi alte aberaţii şi explică, în mod unitar şi armonios, toate structurile existente în natură şi în lumea vie, de la atom la galaxie, de la viaţă, Dumnezeu şi credinţă la societatea umană, conform celor demonstrate în studiul "Structură şi evoluţie" al autorului.

Noua concepţie şi legile ei

Eleborarea noii concepţii a început cu studierea mişcării giroscopice a corpului material, ca mişcare fundamentală în Univers. În cadrul analizei, am demonstrat legea forţei centrifuge în mişcarea giroscopică, potrivit căreia forţa centrifugă este egală cu raportul dintre energia giroscopică şi raza de rotaţie, ceea ce mi-a permis o abordare nouă şi inedită a mişcării giroscopice a structurii de energie. Prin structură de energie se înţelege o energie cu mişcare giroscopică proprie şi poate fi formată numai din energie, cum sânt fotonul şi aura, sau din energie şi masă, cum sânt galaxiile, cicloanele tropicale, tornadele sau obişnuitele şi banalele vârtejuri.

Totodată, am generalizat aspectele caracteristice mişcării, prin demonstrarea legii fundamentale a mişcării, potrivit căreia forţa care produce mişcarea este dată de raportul dintre energia consumată pentru producerea mişcării şi distanţa parcursă şi prin definirea forţei ca gradientul energiei în mişcare. Cu această definiţie, aplicată mişcării dintre două mase, am obţinut legea gravitaţiei, printr-o demonstraţie surprinzător de simplă. Prin această demonstraţie, am aşezat legea gravitaţiei la locul cuvenit în cadrul legilor universale, dar într-o nouă concepţie originală, coerentă, unitară, simplă şi completă şi nu ca lege adusă şi ataşată concepţiei, ci ca lege proprie concepţiei, ca lege care este rezultată din concepţia însăşi.
Conform acestei concepţii, legile fundamentale ale Universului sânt

• legea atracţiei dintre energii,
• legea atracţiei dintre mase şi
• legea fundamentală a mişcării, 

iar legea gravitaţiei şi legea forţei centrifuge sânt legi derivate, consecinţe ale celor trei legi fundamentale. (A se vedea şi postările "Legea forţei centrifuge", "Legea fundamentală a mişcării" şi "Legea gravitaţiei - consecinţă a legii fundamentale a mişcării", tot de pe acest blog).

Prin această aşezare a legii gravitaţiei în propria concepţie originală şi unitară, nu au fost ştirbite cu nimic meritele şi gloria lui Newton, primul care a demonstrat-o, demonstraţie care pare cu atât mai genială dacă avem în vedere că a fost făcută cu circa trei secole în urmă, ceea ce e şi mai onorant.

Cu aceasta, aşa cum s-a afirmat şi mai sus, s-a obţinut o nouă concepţie simplă, unitară, coerentă şi originală, care explică toate din lumea înconjurătoare şi din Univers.

Totodată,  s-au creat premisele ca întreaga cunoaştere umană să se reaşeze pe baze noi, simple de înţeles şi de operat cu ele, pentru că nu necesită cunoştinţe care să depăşească nivelul liceal, ceea ce duce la o democratizare nebănuită a ştiinţei şi la accesul imediat şi nemijlocit la cercetarea de orice fel, a tineretului. 

Noua concepţie constă în considerarea că întregul Univers este alcătuit din două mărimi fundamentale: masa şi energia, iar prin combinarea lor se obţine materia. Masa, fiind formată din particule indestructibile, are tendinţa de concentrare, de îngrămădire. Energia în schimb, fiind formată din stropi de energie, are tendinţa de împrăştiere uniformă în spaţiu, astfel că nu există vid de energie, cu excepţia găurilor centrale din structurile de energie. Ambele tendinţe, de concentrare sau de împrăştiere, se realizeză prin mişcare. Mişcarea înseamnă formarea şi deplasarea unui şuvoi de energie şi poate fi trecătoare sau stabilă.

Mişcarea trecătoare transportă o cantitate de masă sau de energie, dintr-un loc în altul, sub acţiunea unei forţe, după care încetează. Mişcarea stabilă, sub acţiunea unor forţe iniţiale, prinde o cantitate de masă sau de energie, într-o mişcare de rotaţie, numită giroscopică, care îşi crează propria sursă de alimentare cu energie, astfel că durează şi după încetarea forţelor iniţiale.

Prin combinarea masei cu energie rezultă aşa-numitul corp material.

Elementele fundamentale ale Universului sânt electronul şi fotonul, ambele purtătoare ale unor puternice mişcări giroscopice, fapt ce le asigură stabilitatea.

Legile fundamentale, pe baza cărora sânt realizate şi se manifestă toate câte există în tot Universul şi cărora le-am determinat relaţii matematice precise, sânt:

1)      Legea fundamentală a mişcării.

2)      Înţelegerea forţei mişcării ca gradientul energiei în mişcare.

3)      Legea gravitaţiei sau legea atracţiei dintre mase, rezultată din 1) şi 2).

Cum legea atracţiei dintre energii nu poate fi exprimată matematic, deoarece nu poate fi comensurată energia Universului, în locul ei stau legile derivate, care exprimă efectele ei şi au exprimări matematice precise:

4)      Legea forţei centrifuge.

5)      Legea forţei de atracţie a energiei structurii de energie.

La cele cinci legi se adaugă:

6)      Mişcarea giroscopică.

7)      Principiul corelaţiei energetice în mişcarea giroscopică.

Pe cele cinci legi, pe mişcarea giroscopică şi pe principiului corelaţiei energetice se bazează întreaga construcţie a Universului.

Cum s-a menţionat, pentru toate cele cinci legi s-au demonstrat exprimări matematice precise.

Pentru legea fundamentală a mişcării, printr-o demonstraţie simplă, în [1], capitolul 9, paragraful 9.4, s-a găsit relaţia

          

(1)



adică, forţa reprezintă raportul dintre energia mişcată până într-un punct al traiectoriei şi distanţa parcursă până la acel punct. (A se vedea şi postarea „Legea fundamentală a mişcării”).

În [1], subcapitolul 2.2, paragraful 2.2.3, s-a demonstrat legea forţei centrifuge exprimată prin relaţia

      

 (2)

în care e_g  este energia giroscopică iar r_z este raza de rotaţie. (A sevedea şi postarea „Legea forţei centrifuge”).

Pe baza identităţii relaţiilor (1) şi (2), legea fundamentală a mişcării în câmpul universal de energie poate fi formulată astfel:

Definiţia 1: La aplicarea unei forţe asupra masei sau energiei aflate în câmpul universal de energie, sub acţiunea combinată a forţei aplicate şi a forţei de atracţie a câmpului universal de energie, acestea execută o astfel de mişcare încât, pe toată durata şi pe tot parcursul mişcării, raportul dintre energia consumată şi distanţa parcursă este egal cu forţa aplicată, adică F = E/r, în cazul mişcării liniare, sau F_c = e_g/r_z, în cazul rotaţiei energiei.

Prin definirea forţei ca gradientul energiei în mişcare şi aplicarea definiţiei la expresia legii fundamentale a mişcării dintre două mase, se obţine, prin calcule relativ simple, legea gravitaţiei, sub forma cunoscută:

         

(3)

în care M și m sânt masele care se atrag, r este distanța dintre ele, iar G este constanta universală a gravitației. (A se vedea postarea "Legea gravitaţiei - consecinţă a legii fundamentale a mişcării").

Pentru crearea unei structuri de energie cu mişcare giroscopică, într-o zonă liniştită a Universului, este suficientă apariţia simultană a două forţe aproximativ egale şi dispuse pe direcţii perpendiculare, produse de două structuri de energie aflate în afara zonei liniştite. Datorită celor două forţe ortogonale, aflate într-o mişcare de rotaţie ca urmare a deplasărilor structurilor care le produc, energia din jurul intersecţiei forţelor prinde a se roti. Prin rotirea energiei, apare forţa centrifugă, pe de o parte, dar apare şi forţa de atracţie a energiei care se roteşte, pe de altă parte.

În [1], paragraful 5.5 din capitolul 5, a fost determinat potenţialul vectorial al gradientului energiei giroscopice a structurii de energie, prin relaţia

          
 (4)

care este forţa centrifugă şi, pentru z = 0, coincide cu relaţia (2). Iată deci că, în mişcarea giroscopică a structurii de energie, forţa centrifugă variază nu numai cu depărtarea de axa de rotaţie, ci şi cu depărtarea de planul ecuatorial al mişcării. (A se vedea şi postarea “Mişcarea de rotaţie).

Tot în [1], paragraful 5.6 din capitolul 5, s-a demonstrat că, pentru a contracara forţa de atracţie a câmpului universal de energie, care tinde să împrăştie structura de energie, energia structurii îşi crează propria forţă de atracţie, care este exprimată prin relaţia

       
(5)

Forţa de atracţie a structurii de energie are particularităţile:

-        În lungul razei vectoare r, forţa de atracţie descreşte invers proporţional cu distanţa r.

-        În plan vertical, forţa de atracţie este variabilă, ca şi forţa centrifugă analizată mai sus, dar are o creştere mult mai puternică, de-a lungul evoluţiei de la ecuator spre poli. Acest aspect atestă însă, cu pregnanţă, faptul că gaura circulară din jurul axei z, prin capetele sale din zonele polare, este un puternic aspirator de energie din spaţiul exterior structurii de energie.

Componentele orizontală şi verticală ale forţei de atracţie au efecte diferite: componeta orizontală compensează complet forţa centrifugă, iar componenta verticală, nefiind compensate, acţionează asupra elementului de energie al structurii, astfel:

-        Va imprima elementului de energie, aflat în mişcare de rotaţie în jurul axei z, şi o mişcare în plan vertical, spre planul ecuatorial.

-        Totodată, energia aspirată prin capetele din zonele polare ale găurii circulare din jurul axei z este distribuită în tot spaţiul structurii de energie, până în planul ecuatorial.

Ca rezultat, în lungul axei de rotaţie se produce gaura de energie în formă de clepsidră, care absoarbe energie din spaţiul înconjurător. Dacă energia absorbită din spaţiul înconjurător este mai mare decât energia necesară propriei rotiri, adică intră mai multă energie decât iese, noua structură se dezvoltă, iar dacă nu, treptat diminuează şi dispare. Aşa se formează galaxiile, cicloanele tropicale, tornadele şi chiar banalul vârtej de la colţul străzii.

Gaura centrală lipsită de energie şi în formă de clepsidră, dispusă simetric în jurul axei de rotaţie al structurii de energie, este un puternic aspirator de energie din spaţiul înconjurător structurii, energie pe care o pompează cu forţă în structură, alimentând-o.

Mişcarea giroscopică este singura formă de mişcare care asigură atât stabilitatea cât şi evoluţia diverselor structuri de energie sau materiale, de la proton şi neutron la nucleu şi la atom şi moleculă, de la stele şi planete la sisteme planetare şi la galaxii şi roiuri de galaxii. Mişcarea giroscopică a corpului material, cu şi fără precesie, a fost pe larg analizată în subcapitolele 2.2 şi respectiv 2.3, iar mişcarea giroscopică a structurii de energie a fost pe larg analizată în capitolul 5 din [1]. (A se vedea postările „Mişcarea giroscopică fără precesie” şi „Mişcarea de rotaţie”).

În cadrul mişcării giroscopice, principiul corelaţiei energetice reconfigurează elementele structurii, în funcţie de evoluţia energiei giroscopice a acestora.

Pe această bază, mişcarea giroscopică şi principiul corelaţiei energetice au fost adăugate celor cinci legi fundamentale, deoarece toate împreună formează temelia noii concepţii.

Pentru crearea structurilor materiale, trebuie să apelăm la plasma fierbinte, care e formată din electroni cu mişcări giroscopice de miliarde de rotaţii pe secundă şi cu mişcări liniare haotice datorită frecventelor ciocniri. Majoritatea ciocnirilor dintre electroni sânt elastice dar, în anumite condiţii, se produc şi ciocniri plastice.

Ca urmare a ciocnirilor plastice, rezultă două tipuri de ciorchini (îngrămădiri) de electroni, ambele cu mişcări giroscopice, astfel:

-        Un tip de ciorchine, de formă aproximativ sferică dar uşor alungit la poli, are centrul lipsit şi de masă şi de energie şi, în jurul său, are o structură de energie care se roteşte sincron cu mişcarea sa giroscopică. Este cunoscutul proton.

-        Celălalt tip de ciorchine, de formă tot aproximativ sferică dar uşor turtit la poli, are masă de-a lungul întregii axe de rotaţie şi este lipsit de structura de energie exterioară. Este cunoscutul neutron.

Prin ciocniri plastice între protoni şi neutroni se formează nucleele atomice ale elementelor naturale existente în natură. După straturile de protoni şi neutroni şi numărul acestora, elementele capătă proprietăţi corespunzătoare locului în perioadele aşezate cu atâta iscusinţă de Mendeleev, în cunoscutul său tabel. (A se vedea postarea „Modelul atomic şi molecular").

Cum structura de energie a unui proton are suficientă energie pentru ca prin forţa sa de atracţie să capteze şi să menţină un electron, prin captarea de electroni în jurul nucleelor, se formează paleta de elemente naturale. Pentru mărirea stabilităţii, atomii se unesc în molecule, prin combinarea structurilor de energie din jurul nucleelor, într-o structură comună. Liniile echipotenţiale ale structurii comune, pe care se vor mişca electronii ambilor atomi ai moleculei, impun condiţia ca produsul distanţelor la cele două nuclee să fie constant, astfel că traiectoriile electronilor, în moleculă, sânt de forma ovalelor lui Cassini. Celor trei forme ale ovalelor Cassini le corespund cele trei stări de agregare ale elementelor (solidă, lichidă şi gazoasă).

Aşa se formează structurile moleculare ale diferitelor elemente naturale, ale diferitelor produse compuse naturale sau fabricate, aşa se formează structurile stelare din interiorul galaxiilor şi sistemele planetare din jurul unor stele. Pe aceeaşi bază, s-a demonstrat că sistemul nostru planetar este compus dintr-o stea dublă, Soarele şi Dacia, şi planetele care se rotesc pe traiectorii de tipul ovalelor Cassini, în jurul acestora. A fost determinată distanţa dintre Soare şi Dacia şi a fost determinată şi masa stelei Dacia, de circa 60 de ori masa Soarelui. (A se vedea postarea „Steaua dublă Soarele – Dacia”). 

Şi nu numai atât. Pe baza aceloraşi cinci legi şi a mişcării giroscopice, în interiorul vaporilor de apă din norii denşi străbătuţi de razele solare, se formează structuri de energie care produc tunetele, fulgerele şi trăznetele pe timp de furtună. Iar între straturile de apă lichidă străbătută de raze de lumină, se formează structuri de energie care reprezintă germenii vieţii. Alimentarea continuă cu fotonii razelor de lumină permite creşterea germenilor peste două molecule de apă dispuse în straturi vecine suprapuse, pe care le înglobează. Asemenea germeni măriţi sânt capabili să-şi ataşeze doi atomi de carbon, la capetele axei, şi astfel să formeze un element de viaţă. Datorită proprietăţilor atomilor de carbon de a face legături, elementele de viaţă formează şiruri. Prin creştere şi prin înglobarea şi a altor atomi şi molecule existente în apă, şirurile de elemente de viaţă se dezvoltă haotic până la formarea de celule. Prin ajungerea la celule, evoluţia haotică a vieţii îşi atinge limita de dezvoltare peste care nu mai poate evolua, deşi viaţă cu evoluţie haotică se produce, evident unde condiţiile permit, chiar şi în zilele noastre. (A se vedea postarea „Molecula de apă şi apa vie”).

La stadiul de formare de celule, ca urmare a evoluţiei haotice a vieţii, a mai intervenit ceva:

8)      Dumnezeu, entitate supranaturală şi situată în afara lumii materiale, ca diriguitor al evoluţiei vieţii, printr-un program informatic pe bază fotonică care a fost implementat în aura organismelor celulare, simultan la nivelul planetei.

9)      Evoluţia programată a vieţii, conform programului informatic numit codul vieţii.

Dumnezeu şi evoluţia programată a vieţii nu se substituie legilor general universale ci le folosesc în scopul atingerii scopului evoluţiei programate:

10)  Crearea conştiinţei umane (sufletului), ca produs social.

11)  Folosirea conştiinţei umane (sufletului) la alcătuirea Raţiunii universale veşnice.

De ce doar la stadiul celulei atins de evoluţia haotică a vieţii? Pentru că celula, pe lângă o membrană ce o înconjoară şi o cuprinde, are şi o structură de energie ce o înconjoară, aşa-numita aură. Şi tocmai în această aură, Dumnezeu a implementat un program informatic, alcătuit numai energetic, pe bază fotonică, pe care eu l-am numit codul vieţii, destinat să conducă evoluţia vieţii celulare pe planeta noastră, în vederea atingerii scopului propus: formarea conştiinţei umane (sufletului), ca produs social.

Conform instrucţiunilor codului vieţii, implementat în aura organismelor vii pluricelulare, acesta este implementat şi în aurele celulelor reproducătoare, adică şi în ovulul femeiesc şi în spermatozoidul bărbătesc. La fecundare, prin contopirea celor două celule, se contopesc şi aurele lor şi unul dintre cele două programe codul vieţii preia conducerea, stabilind şi sexul embrionului nou format. Sub instrucţiunile codului vieţii se formează celulele embrionului şi, în fiecare celulă, se implementează codul genetic, cu structură materială, format din codoni şi aminoacizi, care va conduce dezvoltarea materială a celulei şi evoluţia acesteia. Legătura dintre codul vieţii, situat în aura embrionului, şi codurile genetice, formate în toate celulele embrionului, care sânt subprograme materiale ale codului vieţii, se face printr-un organ de interfaţă care este creierul. (A se vedea postările „Conştiinţa umană şi Raţiunea universală”, „Credinţa în Dumnezeu” şi "Codul genetic").

Sub instrucţiunile codului vieţii, care foloseşte creierul ca interfaţă, încă din timpul gestaţiei, fătul îşi formează anumite subprograme vitale ca: ritmul cardiac, auzul, suptul, mişcarea membrelor.

După naştere, mulţimea subprogramelor se măreşte: respiraţia, mâncatul, mersul, vorbitul, văzul, mirosul, pipăitul, comportamente, atitudini, raţionamente,  analize, demonstraţii şi multe altele, formate de-a lungul vieţii organismului. Viaţa organismului este condusă de codul vieţii, prin codurile genetice existente în fiecare celulă care, în funcţie de monitorizarea atât a organismului cât şi a mediului înconjurător, făcută cu ajutorul creierului, execută deciziile codului vieţii prin activarea sau dezactivarea unor gene, modificând corespunzător metabolismul celulelor.

Sub instrucţiunile aceluiaşi cod al vieţii, în aura organismului viu, începe a se forma, încă din stadiile timpurii ale evoluţiei, o conştiinţă rudimentară care evoluează odată cu evoluţia speciilor. La început, conştiinţa se reduce la recunoaşterea de sine, a descendenţilor, a sexului opus, a teritoriului, iar odată cu evoluţia devine din ce în ce mai complexă. (A se vedea postarea „Aura,conştiinţa şi sănătatea”).

Odată ce evoluţia a ajuns la om şi omul a făcut saltul de la omul animal la omul social, a devenit posibilă realizarea scopului codului vieţii, acela de a forma conştiinţe umane care, după moartea omului, să servească ca elemente ale Raţiunii universale veşnice. Ca formă superioară de conştiinţă a viului, conştiinţei umane îi corespunde şi cel mai mare grad de socializare.

Într-adevăr, omul s-a rupt de viaţa animală şi a devenit om, numai atunci când a adoptat viaţa în comun, în grupuri sociale. Pe măsura dezvoltării socializării în grupurile sociale şi a grupurilor sociale în forme mai complexe de organizare, omul a devenit tot mai om, iar conştiinţa sa tot mai bogată şi complexă.

Premisele societăţii umane sânt prevăzute în codul vieţii:

12)  Diviziunea pe sexe.

13)  Incompatibilitatea reproducerii între indivizi rude de sânge, pentru evitarea degradării biologice.

Odată formată, societatea umană şi-a creat şi ea, ca formă specifică de organizare şi de convieţuire umană, legi specifice ale propriei evoluţii. Dintre acestea, cele mai importante sânt următoarele:

14)  Legea progresului continuu a cunoaşterii şi implicit a forţelor de producţie.

15)  Legea concordanţei relaţiilor sociale cu forţele de producţie.

16)  Ciclicitatea formelor relaţiilor sociale.

Iată cum, aceste 16 legi şi principii ce sânt demonstrate şi analizate în studiul [1], permit, la rândul lor, explicarea şi analizarea atât a tuturor celor existente pe planeta pe care ne este dat să trăim, în sistemul planetar, în Galaxie şi chiar dincolo de ea în hăurile cosmice, cât şi în lumea vie cu evoluţie haotică sau cu evoluţie programată de Dumnezeu şi chiar în societatea umană.    

Cele 16 legi şi principii pot fi grupate, după domeniile cărora se aplică, în grupuri de legi proprii fiecărui domeniu, astfel:

-        Legile fundamentale ale naturii, de la 1 la 7, care se aplică întregii naturi, planetare sau cosmice, inclusiv vieţii atât cu evoluţie haotică cât şi cu evoluţie programată.

-        Legile vieţii cu evoluţie programată sau legile conştiinţei, de la 8 la 11.

-        Legile societăţii umane, de la 12 la 16.

Acum cred că este uşor de înţeles că noua concepţie, simplă în esenţa ei dar unitară, coerentă şi originală, nu numai că explică toate din lumea înconjurătoare şi din Univers, dar presupune şi o reaşezare, pe baze noi, a întregii cunoaşteri umane, ceea ce, evident, va schimba mersul omenirii.

Pe baza noii concepţii elaborată în studiul [1], toate disciplinele trebuie rescrise şi reformulate: cosmogonia, fizica (cu toate capitolele ei, de la mişcare la fizica atomică), chimia, biologia, botanica, zoologia, filosofia, ştiinţele educaţiei, psihologia, economia, politica şi chiar şi muzica. O transformare radicală vor suferi toate religiile, care vor trebui să renunţe la balastul mincinos şi să se reorganizeze întru adevărata credinţă în Dumnezeu, care nu mai cere posturi şi alte abstinenţe de tot felul, ci o singură abţinere uşor de îndeplinit: de a nu face nimic rău sau dăunător celor din jurul tău, societăţii sau mediului înconjurător.

După cum uşor se observă din toate cele relatate mai sus, noua concepţie elaborată în studiu înlătură teorii şi concepte ca: teoria relativităţii, echivalenţa masă – energie, mecanica cuantică, teoria bing-bengului, energia neagră, materia întunacată, gaura neagră, linia orizontului, teoria stringurilor, universuri paralele şi câte şi mai câte fantasmagorii, care pur şi simplu îşi pierd valabilitatea şi sensul, rămânând doar ca o etapă a cunoaşterii umane, etapă marcată de o fundătură fără ieşire.

Bineînţeles că înlocuirea acestor teorii şi concepte va fi însoţită de regretul multora că şi-au irosit mulţi ani din viaţă, studiind lucruri care acum par absurde. Da, par absurde în lumina noii concepţii, dar până la apariţia acesteia au fost domeniile de vârf ale ştiinţei şi cunoaşterii. Cel mai relevant aspect este însă spiritul în care s-a desfăşurat, până în prezent, cercetarea: o luptă crâncenă, nemiloasă şi necinstită pentru putere, bani şi glorie, indiferent de consecinţele faste sau nefaste pentru populaţia trăitoare pe planetă. De ce acest spirit? Simplu, pentru că lupta pentru putere şi pentru dominaţia mondială a acaparat întreaga cunoaştere umană, aservind-o în totalitate şi accentuând la paroxism laturile distructive. Din creatoare, cunoaşterea a devenit distructivă. Ori acest spirit trebuie şi el înlocuit.

Potrivit noii concepţii, aşa cum deja s-a manifestat în vremurile preistorice, cunoaşterea şi cercetarea trebuie să servească îmbunătăţirii şi uşurării vieţii oamenilor şi adâncirii armoniei dintre oameni şi dintre om şi natură. Nu duşmănia, concurenţa şi ranchiuna, ci colaborarea, înţelegerea, bună-voinţa şi prietenia trebuie să călăuzească pe orice cercetător.

Şi cu mândrie, de ce nu?, atragem atenţia şi asupra faptului că noua concepţie deschide perspectiva unei noi societăţi umane şi chiar a unui nou salt în devenirea omului însuşi.

Bibliografia

1   CONSTANTIN TEODORESCU: Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. 
     Bucureşti 2016. Ediţia a 5 – a revizuită şi adăugită. 
     Se află la Biblioteca Naţională, 8 exemplare, la Biblioteca Centrală Universitară 
     "Carol I", 2 exemplare, la Biblioteca Centrală a Universităţii Politehnica Bucureşti, 
     2 exemplare, şi la biblioteca Colegiului Naţional „Matei Basarab” din Bucureşti, 
     1 exemplar.