Băjenia de la marea Neagră

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articolul Băjenia de la marea Neagră prezintă băjenia la care au fost supuse populaţiile dacice trăitoare în jurul mării Negre, ca urmare a inundării acesteia la sfârşitul ultimei glaciaţiuni (potopul de la marea Neagră).

Paragraf preluat din anexa la studiul ’’’Structură şi evoluţie. Structuri fizice, cosmice, aura, sufletul şi credinţa în Dumnezeu’’’, înregistrat la ORDA, care a fost reeditat în ediţia a 3-a revizuită şi adăugită, de editura Matrix Rom, sub codul ISBN 978 – 606 – 25 – 0114 – 3, în decembrie 2014. Studiul se află în 8 exemplare la Biblioteca Naţională, în 2 exemplare la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” şi în 2 exemplare la Biblioteca Centrală a Universităţii Politehnica Bucureşti.

1   Marea Neagră la sfârşitul glaciaţiunii

Existenţa omului pe meleagurile Carpaţilor şi Dunării este continuă de peste 40000 de ani. Printre altele, dovada acestei existenţe este dată şi de picturile rupestre găsite în peştera Coliboaia din munţii Apuseni, care au o vechime de circa 35 000 de ani, faţă de cele similare de la Lascaux (Franţa), cu vechimea de 16000 de ani, şi de cele de la Altamira (Spania), cu vechimea de 14000 – 20000 de ani. Picturile conţin un cap de bizon cu coamă şi coarne, un cal parţial desenat, cu capul bine conturat şi excepţional surprins într-o alergare foarte firesc redată, un cap de urs, un cap de rinocer ş. a.

Încă din acei ani, populaţia acestor meleaguri a fost statornică, datorită existenţei, în zonă, a munţilor de sare, la suprafaţă. Sarea, indispensabilă vieţii, a fost legătura definitivă şi statornică a populaţiei cu regiunea Carpato – Dunăreană. La aceasta trebuie adăugate bogăţiile faunei, florei şi solului. Îndeobşte, o populaţie nu părăseşte un teritoriu în care are toate cele necesare traiului şi pleacă spre necunoscut, doar aşa, din dor de ducă. Un teritoriu este părăsit fie din lipsa condiţiilor de trai, fie la producerea unui cataclism. Şi, oare, au fost cataclisme în spaţiul Carpaţi – Balcani – marea Neagră? 

Să nu mergem pe ipoteze, ci pe fapte şi date concrete:

-        Primul fapt este evoluţia apei pe durata ultimei glaciaţiuni. Nici suprafaţa planetei şi nici cantitatea de apă de pe planetă nu s-au modificat nici înainte, nici pe durata glaciaţiunii şi nici după aceasta. Singurul raport care s-a modificat a fost raportul dintre apa în stare solidă, sub formă de gheaţă şi de zăpadă, şi apa în stare lichidă. Pe durata glaciaţiunii, a crescut mult cantitatea de apă în stare solidă (gheaţă şi zăpadă), zona îngheţului veşnic a fost coborâtă, în Europa, până către munţii Pirinei, Alpi, Carpaţii Meridionali, nordul mării Negre, munţii Caucaz. În mod firesc, proporţional, a scăzut cantitatea de apă în stare lichidă. Măsurători executate în diferite puncte de pe glob arată că nivelul apei lichide, în oceanele şi mările globului, a fost cu circa 150 – 180 de metri sub nivelul actual.

-        Al doilea fapt este adâncimea actuală a apei, de-a lungul strâmtorii Bosfor:  între 36 şi 124 m.

O simplă alăturare a cifrelor de 150 – 180 şi de 36 – 124 arată, fără putinţă de tăgadă, că marea Neagră a fost complet separată de marea Marmara (şi prin aceasta de oceanul planetar), pe toată durata ultimei glaciaţiuni. Din această cauză, nivelul apei, în marea Neagră, a evoluat separat de nivelul oceanului planetar.

Pe de altă parte, glaciaţiunea a influenţat puternic nivelul apei din marea Neagră şi prin reducerea drastică a debitelor râurilor şi fluviilor care se vărsau  în aceasta. Bazinul Dunării a fost redus doar la râurile din munţii Carpaţi şi Balcani. Debitele care au venit din nordul mării Negre (Nistru, Bug, Nipru) au fost nesemnificative, bazinele lor fiind acoperite de gheţuri permanente. Iar râurile care vin din munţii Caucaz şi din nordul Turciei au şi astăzi debite neînsemnate.

Ca urmare, balanţa dintre apa evaporată şi apa deversată a fost puternic dezechilibrată, ceea ce a făcut ca nivelul apei din marea Neagră să fi fost cu mult inferior nivelului oceanului planetar.

În lucrarea „Marea Neagră – piatra unghiulară în relaţia dintre climă şi apariţia civilizaţiilor”, publicată de dr. Dorin Jurcău în revista de informare Ştiinţa şi Viaţa Noastră, în paragraful 3. Relieful Mării Negre, în subparagraful Câmpia abisală, referitor la relieful Mării Negre, se trag patru concluzii mai importante, dintre care cităm concluziile a doua şi a treia, cu sublinieri care ne aparţin:

-        „în platforma continentală pot fi observate văile unor râuri sub formă de canale umplute cu sedimente fine. Acest lucru sugerează tot o inundaţie recentă a văilor râurilor de pe şelf.

-        cele mai multe văi-canioane submarine sunt localizate la capătul versantului continental. Acest lucru ar sugera că nivelul Mării Negre a fost în vechime şi mai mic, şi anume el nu depăşea glacisul continental. Cum acesta se află acum la o adâncime de circa 900 de metri, o astfel de ipoteză este poate prea îndrăzneaţă, ea zdruncinând multe din miturile actuale ale geologiei. Problema va trebui totuşi cercetată în viitor.”

Lăsăm la o parte „îndrăzneala” sau lipsa acesteia, din partea autorului, şi constatăm faptul că, la adâncimea de 900 m, se află văi-canioane săpate în stâncă. Ori, săparea în stâncă a acestor văi-canioane a fost făcută, în timp, de ape curgătoare.  Adăugăm acest al treilea fapt celor două de mai sus, ca fapte ce nu pot fi negate sau răstălmăcite, şi desprindem trei concluzii certe:

1.      Spre finalul ultimei glaciaţiuni, nivelul apei mării Negre, a fost cu sute de metri mai jos ca nivelul oceanului planetar.

2.      Spaţiul din jurul mării, uscat atunci şi acoperit cu apă acum, a cărui întindere variază în funcţie de relief, brăzdat de firavele râuri existente, a fost acoperit şi populat cu floră şi faună bogate, favorizat de situarea în afara limitei îngheţului permanent, de succesiunea anotimpurilor şi de adăpostul oferit de depresiune.

3.      Tot acest spaţiu a fost populat cu oameni, asemenea spaţiului cuprins între munţii Carpaţi şi munţii Balcani, şi a format, împreună cu aceştia, o populaţie omogenă, care vorbea aceeaşi limbă, avea aceeaşi cultură şi avea aceleaşi preocupări şi îndeletniciri.

2   Potopul de la marea Neagră

Ca să dovedim că aşa au stat lucrurile, ne ajută câţiva oameni mai iscoditori şi mai îndrăzneţi decât autorul citat mai sus.

În primul rând, doi cercetători americani, William Ryan şi Walter Pitman, au localizat potopul lui Noe, în marea Neagră, bazându-se pe faptele de mai sus: nivelul scăzut al apei în marea Neagră şi creşterea nivelului apei oceanului planetar, la sfârşitul glaciaţiunii, fapte de necontestat. Desigur, s-au găsit mulţi care i-au persiflat pentru cutezanţa lor, dar s-au găsit şi alţi doi cercetători, tot americani, care au luat lucrurile în serios.

Robert Ballard a cercetat fundul mării, în nordul coastelor Turciei, la circa 20 de km de ţărm, şi a găsit urmele unei civilizaţii vechi de 7 500 de ani: o structură rectangulară de dimensiuni 4 x 15 m, din epoca neolitică, unelte de piatră şi de lemn prelucrate.

Profesorul Michael Robinson a cercetat fundul mării în zona insulei Şerpilor şi a găsit chiar clădiri, piramide şi catedrale.

Prin urmare, îngheţul produs de ultima glaciaţiune n-a întrerupt evoluţia vieţii. În afara şi chiar în preajma limitelor îngheţului veşnic (permanent), viaţa şi-a continuat cursul: flora, fauna şi chiar omul şi-au continuat evoluţia, în pofida vicisitudinilor vremii, pe baza însuşirilor de învăţare şi de adaptare la noile condiţii de mediu.

Excepţie nu a făcut nici spaţiul cuprins între Carpaţi şi Balcani, inclusiv zona din jurul mării Negre. Ba dimpotrivă, iar ca mărturie sânt desenele din peştera Coliboaia, pădurea acoperită de nisipuri sărate din zona Mihăileşti, lângă Bucureşti, brăzdarul din os de cerb şi sapa descoperite la Schela Cladovei, în zona Porţilor de Fier, cu vechimea de circa zece mii de ani, şi mulţimea de descoperiri arheologice corespunzătoare acelor vremuri, inclusiv pe fundul mării Negre, cum s-a arătat mai sus.

Pentru a supravieţui mai uşor iernilor aspre şi lungi, oamenii au învăţat să îmblânzească şi să crească animale ierbivore, precum vaca, capra, oaia, pentru a-şi asigura hrana şi pe timpul rece, iar necesitatea de a hrăni animalele îmblânzite i-a silit să strângă plante pe timpul verii, mai întâi, apoi să cultive asemenea plante. Ulterior, seminţele plantelor cultivate au început a fi folosite şi pentru propria hrană, pisate şi fierte, şi au permis şi îmblânzirea porcului. Printre plantele cultivate, au fost grâul, meiul, orzul şi ovăzul. Aşa au apărut creşterea animalelor şi cultivarea plantelor, împreună, în urmă cu mai bine de 10 000 de ani. Treptat, au învăţat să folosească şi lâna şi pieile animalelor, pentru confecţionarea de haine, încălţăminte şi alte lucruri trebuitoare traiului. Au apărut torsul, vopsitul şi împletitul firelor, ţesutul, cusutul, croitoria şi multe alte îndeletniciri şi meşteşuguri.

În mod firesc, o asemenea dezvoltare a mijloacelor de trai a influenţat şi viaţa socială. Indivizi izolaţi nu puteau face faţă volumului de muncă necesar desfăşurării activităţilor de cultivare a pământului, de creştere a vitelor, de realizare a uneltelor, a pieselor de îmbrăcăminte, a vaselor de păstrat alimentele şi de pregătit mâncarea. Dezvoltarea mijloacelor de trai a atras după sine şi evoluţia structurilor sociale. Au apărut unităţile tribale şi chiar formaţiuni şi structuri supratribale, care îşi desfăşurau viaţa în locuri stabile. Au apărut localităţi de întindere mai mare sau mai mică, care stăpâneau şi suprafeţele din jurul lor. Pentru evitarea şi prevenirea degradării biologice, au început a fi strict reglementate relaţiile sexuale dintre bărbaţi şi femei, după gradele lor de rudenie. Atunci au apărut, în limba vorbită, termenii care definesc gradele de rudenie, din necesitatea educării tinerilor în spiritul noilor reglementări încă din copilărie. În cadrul triburilor, au apărut ginţile, tot în virtutea noilor reglementări.

Necesităţile de comunicare au dus la apariţia unei limbi unice în întregul areal al Carpaţilor, Balcanilor şi mării Negre. Limba avea aceeaşi structură gramaticală şi aceiaşi termeni pentru stările sufleteşti, gradele de rudenie, plantele cultivate, animalele crescute, flora şi fauna din mediul lor, fenomenele şi manifestările meteorologice şi naturale.

Deşi împărţită pe triburi sau structuri supratribale, cu teritorii strict delimitate, populaţia din întregul areal trăia în pace şi armonie, vorbea aceeaşi limbă, avea aceeaşi cultură şi aceeaşi credinţă. Caracterul lor paşnic şi traiul lor armonios a permis transhumanţa din zonele împădurite de la şes, spre păşunile de pe crestele munţilor, în lunile de vară, de pe întregul areal. Zona de câmpie acoperită cu păduri dese şi umbroase nu era potrivită pentru păşunatul unor turme mari de oi, iar păşunile de pe crestele munţilor erau ideale. Pe de altă parte, zonele despădurite de la câmpie erau cultivate cu plantele trebuitoare pentru hrana oamenilor şi animalelor pe timpul iernii.

Este un exemplu de folosire judicioasă a mediului înconjurător, în deplină armonie cu natura, într-un climat de pace şi de armonie socială.

Trnshumanţa creşterii oilor a fost printre factorii principali care au dus la unicitatea şi puritatea limbii în întregul areal. Atunci au apărut fluierul şi cavalul şi, în timp ce mioarele păşteau, ciobanul, prins de dorul de ai lui, doinea munţilor. Atunci au apărut doina şi cântecul de dor.   

Aşa cum s-a arătat mai sus, în acele vremuri, marea Neagră era un lac închis, asemenea mării Caspice de astăzi, şi era separată de marea Marmara, deci şi de marea Mediterană, printr-o porţiune de uscat lată de peste treizeci de kilometri, traversată de trecătoarea Boului, de la care vine numele de Bosfor al strâmtorii de astăzi.

Dar cursul vieţii şiragului de aşezări din jurul mării Negre avea să fie curmat brusc, la sfârşitul glaciaţiunii. Creşterea nivelului apei oceanului planetar, cu circa 150 – 180 de metri, a depăşit înălţimea maximă din trecătoarea Boului şi apa din marea Marmara s-a revărsat în marea Neagră, conform celor precizate de William Ryan şi Walter Pitman.

A început umplerea mării Negre, iar trecătoarea Boului a devenit strâmtoarea Bosfor, astăzi cu lungimea de 31 km şi cu o lăţime maximă de 4,4 km. 

În mod firesc, atunci când nivelul apei din marea Mediterană a depăşit cea mai înaltă cotă din trecătoarea Boului, apa a început să curgă spre marea Neagră, însă nu cu un debit catastrofal. Dar producerea primului factor favorizant, o surpare de teren, un seism care a dislocat roci sau alt fenomen care a permis creşterea bruscă sau rapidă a debitului de deversare, a transformat curgerea spre marea Neagră, într-un potop devastator. (Se cunoaşte că zona Bosforului este străbătută de o falie seismică).

3   Băjenia de la marea Neagră

Populaţiile din jurul mării Negre, organizate în triburi şi structuri supratribale, şi-au văzut brusc ameninţate aşezările şi, într-un timp relativ scurt, au trebuit să-şi părăsească locurile. Cum terenurile imediat vecine mării Negre erau ocupate de alte triburi şi structuri supratribale, cu care convieţuiseră paşnic până atunci, triburile şi structurile de triburi din zona inundată, speriate de dezastru, au plecat în băjenie, spre locuri cât mai îndepărtate. Plecarea acestora în băjenie s-a produs în mod organizat, pe triburi sau suprastructuri de triburi, fapt ce le-a permis nu numai să parcurgă distanţe enorme ci şi să se menţină ca societate organizată, de-a lungul traseului şi la locul final.

A început astfel strămutarea acestora, pe direcţii radiale de la marea Neagră. Triburile din zona Bosforului a trecut Balcanii, în sudul Greciei. Din istorisirile lor, ajunse până la Platon, a rezultat povestea Atlantidei, care este povestea cetăţilor din faţa Bosforului.

O parte a triburilor din zona malului turcesc a ajuns în Israel, cunoscute ulterior sub numele de filisteni. Aceştia au adus cu ei şi credinţa în Dumnezeu, prezentă în locurile lor de baştină. Altă parte a triburilor a ajuns în nordul Egiptului şi s-a răsfirat în nordul Africii. (Dintr-o ştire pe internet, am aflat că arheologul evreu Aren Maeir, care a cercetat situl Gath din sudul Israelului, a constatat că „Filistenii provin din jurul Greciei antice şi mâncau carne de porc şi de câine. Aveau nume diferite de evrei şi aveau o cultură mai sofisticată decât a evreilor. Goliat era filistin”).

Triburile din sud-estul mării Negre s-au dispersat spre Armenia, spre Mesopotamia, iar unele au ajuns chiar în India. Urmaşii celor care au ajuns în India au compus Vedele, probabil după poeme orale despre locurile natale ale strămoşilor şi despre viaţa şi cultura lor. Cei care au mers spre Armenia şi Mesopotamia, fiind mai depărtaţi de Bosfor, au perceput inundaţia mării Negre ca un potop cauzat de ploi care au durat patruzeci de zile. Probabil că în zona lor, inundaţia a coincis cu o perioadă de ploi intense. Şi nu este exclus chiar să fi existat un Noe care să fi încercat să facă o arcă mare, cu care să-şi salveze familia şi bunurile.

Triburile dinspre nordul Caucazului au plecat spre răsărit şi s-au dispersat pe o largă arie geografică, din Urali şi Asia Centrală până în nordul Chinei.

Triburile din nordul mării Negre s-au răsfirat din stepele Ucrainei până în pădurile din Germania, apărute după retragerea gheţurilor.

Triburile din vestul mării Negre s-au răsfirat spre marea Adriatică, în Italia şi, o parte, au trecut chiar dincolo de Alpi. Populaţia care a pătruns în Italia s-a aşezat în împrejurimile Romei şi, după mii de ani, pornind din Latium, urmaşii lor au creat imperiul Roman, în care au impus limba latină, limba strămoşilor lor şi asemănătoare cu limba dacilor, din care provenea, ca limbă oficială.   

Peste tot unde au ajuns, duse de băjenie, triburile au adus cu ele limba, obiceiurile şi modul lor de trai din zona de origine.

Aşadar, se impune încă o concluzie:

4.      Din inundaţia catastrofală a mării Negre, la sfârşitul ultimei glaciaţiuni, a rezultat o enormă şi rapidă răspândire a începutului de civilizaţie din regiunea Carpaţilor şi mării Negre, pe trei continente: Europa, Asia şi Africa. Cu ele, populaţiile strămutate au adus creşterea animalelor, cultivarea plantelor şi deprinderi ca torsul, împletitul, cusutul şi ţesutul firelor de lână mai întâi, ulterior şi de in şi de cânepă, precum şi limba, cântecele şi obiceiurile.

Trbuie să mai precizăm că inundaţia catastrofală a mării Negre n-a fost singura inundaţie din arealul înconjurător. Pădurea acoperită de nisipuri sărate de la Mihăileşti şi nisipurile din preajma Prutului sânt dovezi ale altor inundaţii, dar acestea au fost trecătoare, au fost de durată scurtă, nu permanente ca inundaţia mării Negre.

După părerea noastră, inundaţia de la Mihăileşti a fost provocată de apa adunată, din gheţurile topite, în podişul Transilvaniei. Datorită existenţei masive a sării la suprafaţa solului, apa adunată în podişul Transilvaniei a avut o puternică concentraţie de sare. Din cauza concentraţiei mari de sare, multe obiecte pluteau la suprafaţă şi au format zăgazuri puternice la intrarea în defileele munţilor. La străpungerea defileelor din munţi şi prin curgerea cu mare forţă spre Dunăre, apa a acumulat şi a târât cu ea şi cantităţi enorme de nisip şi aluviuni. Pădurea de la Mihăileşti şi altele nedescoperite încă au fost filtre ideale pentru nisipul şi aluviunile sărate, care le-au conservat până la descoperirea lor, în vremurile noastre.

Lipsa victimelor umane şi chiar a cadavrelor de animale, arată că inundaţia a fost previzibilă, a fost aşteptată şi evitată.

Asemenea inundaţii a produs şi Dunărea şi nu chiar neînsemnate. Cum în prezent sântem martori la inundaţii produse după o ploaie mai puternică, este firesc ca, la topirea gheţurilor veşnice din bazinul Dunării, să se fi format pungi mari de apă, zăgăzuite în anumite zone, care, la ruperea zăgazurilor, au năvălit cu forţă şi au inundat locurile mai joase din calea lor.

Apa tuturor acestor inundaţii s-a scurs tot în marea Neagră, dar efectul catastrofal a fost al inundaţiei prin Bosfor, care, în decurs de câteva zeci de zile, a deversat cantităţi uriaşe de apă, constituind şi fiind percepută ca un potop planetar.