Epoca civilizaţiei

Epoca civilizaţiei

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articolul Epoca civilizaţiei prezintă o scurtă dar concludentă caracterizare a epocii civilizaţiei, scoţând în evidenţă principalele ei trăsături şi desprinzând tendinţa de evoluţie.

Preluare selectivă din paragrafele în care este analizată Epoca civilizaţiei în studiul „Structură şi evoluţie. Structuri fizice, cosmice, aura, sufletul şi credinţa în Dumnezeu”, ediţia a 3-a revizuită şi adăugită, editura Matrix Rom, codul ISBN 978 – 606 – 25 – 0114 – 3, decembrie 2014, original şi înregistrat la ORDA.

Studiul se află în 8 exemplare la Biblioteca Naţională, în 2 exemplare la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” şi în 2 exemplare la Biblioteca Centrală a Universităţii Politehnica Bucureşti.

Cuprins:

1   Epoca războiului şi jafului

2   Epoca exploatării omului de către om

3   Evoluţia banului în epoca civilizaţiei

4   Falsa religie – arma morală a fărădelegii

5   Spirala evoluţiei societăţii umane

6   Noua societate       

7   Evoluţia familiei

8   Credinţa în Dumnezeu

1   Epoca războiului şi jafului

Despre stat şi evoluţia sa, din antichitate şi până astăzi, s-a scris şi s-a publicat mult, aproape în toate limbile. De aceea, în studiul de faţă, ne vom limita doar la semnalarea unor aspecte caracteristice întregii epoci şi la unele particularităţi ale statului contemporan. 

După cum s-a arătat în paragraful precedent, statul a apărut ca o consecinţă a conlucrării unui şir de factori produşi prin şi după apariţia familiei monogame, dintre care amintim: proprietatea privată, robia (sclavagismul), marfa, complexul de circulaţie a mărfurilor format din negustori, bani, bănci şi cămătari. Din împletirea intereselor complexului de circulaţie a mărfurilor cu interesele conducerilor ginţilor şi triburilor au rezultat primele structuri de stat, care au încorsetat, sub o conducere unică, toată populaţia unui teritoriu strict delimitat şi au impus reguli unice pe tot cuprinsul teritoriului controlat.

Apărut ca o necesitate economico – socială obiectivă, statul a avut, încă de la formele sale incipiente, funcţii interne şi externe bine definite.

Principalele funcţii interne ale statului au fost:

-        controlul complet al întregului teritoriu ocupat;

-        organizarea teritorială şi conducerea fermă şi centralizată a întregii activităţi eco-nomico – sociale din tot teritoriul;

-        stabilirea regulilor şi normelor de convieţuire şi de desfăşurare a activităţilor economico – sociale şi controlul aplicării prevederilor acestora;

-        dezvoltarea unei structuri interne care, înzestrată cu forţele şi mijloacele necesare, să permită atât apărarea eficientă împotriva ameninţărilor interne şi externe cât şi promovarea unor ameninţări la adresa vecinilor, cu scopul promovării intereselor proprii.

Pe plan extern, principalele funcţii au fost:

-        stabilirea relaţiilor cu celelalte state, vecine sau nu, cu scopul promovării şi apărării propriilor interese;

-        cunoaşterea preventivă a intenţiilor statelor vecine şi contracararea celor nefavorabile.

Odată format, prin reuniunea benevolă sau impusă a populaţiilor şi teritoriilor mai multor ginţi şi triburi, statul a trebuit să-şi consolideze forţa şi să-şi creeze instrumentele necesare atât pentru a-şi menţine dominaţia asupra întregii populaţii cât şi pentru a se apăra de ameninţări din afară, deoarece funcţiile enumerate mai sus s-au impus, cu mai puţină sau cu mai multă pregnanţă, chiar din momentul formării.

Firave, în formele incipiente, instrumentele statului s-au dezvoltat treptat şi au ajuns adevărate instituţii de forţă, nelipsite din arsenalul oricărui stat, din antichitate şi până astăzi, precum: armata, fiscul, justiţia şi religia.

E greu de făcut o diferenţiere între aceste instrumente, ca importanţă, fiindcă se întrepătrund în toată manifestarea lor. De exemplu, la război, se merge cu crucea în faţă şi, în numele credinţei şi cu ea în suflet, se omoară şi se jefuieşte. Războiul însă se susţine cu bani, pe care îi procură fiscul, şi se bazează pe suprimarea oricărei împotriviri interne, sarcină ce revine justiţiei.

Astfel, toate instrumentele statului conlucrează pentru supunerea şi jefuirea atât a propriului popor cât şi a unor popoare străine, pentru acapararea de noi teritorii şi de noi contingente de forţă de muncă suplimentară, care să permită extinderea zonei de dominaţie şi de influenţă şi să sporească avuţia cercurilor dominante ale puterii.

Exemple sânt de-a lungul întregii epoci: Egiptul faraonilor, Asiria, Babilonul, Persia, cuceririle lui Alexandru Macedon, imperiul Roman, imperiul Otoman, Spania, Austria, Rusia, cuceririle lui Napoleon, imperiile coloniale, Primul Război Mondial, agresiunea fascistă a Germaniei, Italiei şi Japoniei în Al Doilea Război Mondial, Statele Unite ale Americii care se pretind jandarmul mondial ce face ordine în lume şi introduce propria „democraţie”, printr-o corupţie generalizată. Toate se constituie într-un şir nesfârşit de măceluri, de atrocităţi şi de jafuri, chipurile făcute în numele „dreptăţii şi umanităţii”, ba chiar pentru a-i „elibera” pe cei cotropiţi. 

De aceea, denumirea de „epoca civilizaţiei” dată epocii care a urmat barbariei este improprie. Este o epocă a „războiului şi jafului”, bazată numai şi numai pe forţă şi pe dictat, în afara oricăror norme de morală şi de dreptate socială.

Este adevărat că, de-a lungul acestei epoci, s-a realizat un progres tehnic şi ştiinţific considerabil faţă de epocile trecute, dar tot acest progres s-a datorat şi a slujit războiului. Aşa că, denumirea de „epocă a civilizaţiei” dată epocii în care trăim, este imorală şi indecentă, fiindcă a fost o epocă a samavolniciei, a răutăţii, a batjocurii faţă de om şi faţă de umanitate; a fost epoca care a impus sloganul „omul pentru om este lup”, care contravine esenţei umane şi care neagă scopul devenirii omului ca specie şi umanităţii ca societate. A fost o epocă care a îndepărtat pe om de Dumnezeu.

Dimpotrivă, în contrast cu „epoca civilizaţiei”, epocile sălbăticiei şi barbariei par cu adevărat epoci ale civilizaţiei umane. Acestea au cunoscut doar războaie locale de mică importanţă şi numai în mod accidental, răzleţ. În acele vremuri, mai ales în vremea ginţii, a funcţionat în toată plenitudinea lui sloganul „omul pentru om este frate şi prieten”. În acele vremuri, evoluţiile familiei şi societăţii s-au săvârşit pe cale paşnică, prin conştientizarea, la nivelul societăţii, a factorilor evoluţiei.

Câtă diferenţă de la frăţietatea gentilică la rapacitatea, răutatea şi josnicia omului modern.

Nu, fără nici o îndoială, epoca barbariei poate fi numită „epoca omului moral”, iar epoca civilizaţiei nu este decât „epoca josniciei umane”, cu tot progresul ei tehnic şi ştiinţific; în plan moral, este o jalnică decădere continuă.

2   Epoca exploatării omului de către om

Istoricii împart epoca civilizaţiei în trei părţi, după clasa producătoare principală. Antichităţii îi este atribuită sclavia, evului mediu îi este atribuită iobăgia, iar contemporaneităţii îi este atribuită munca salariată.

În realitate, întreaga epocă aşa zisă a civilizaţiei se bazează pe exploatarea unor mase mari de oameni de către grupuri care, deşi restrânse, minoritare, domină şi conduc societatea, prin aparatul de stat pe care îl au complet subordonat.

Caracteristică pentru întreaga epocă, exploatarea doar şi-a schimbat forma de la o etapă la alta. În epocile sclavagismului şi iobăgiei, piaţa muncii a fost formată masiv de activităţile agricole: cultura plantelor şi creşterea animalelor. Meşteşugurile, deşi în creştere continuă, alcătuiau o piaţă minoră.

Singura diferenţă între sclavagism şi iobăgie a fost proprietatea asupra forţei de muncă. În iobăgie, fostul sclav a devenit liber, dar fiind lipsit de pământ şi de vite, a fost nevoit să lucreze tot la vechiul stăpân sau poate la altul.

Trecerea de la sclavagism la iobăgie s-a făcut nu pe calea unei lupte revoluţionare, deşi în imperiul Roman s-a produs vestita răscoală a lui Spartacus, sclavii fiind înfrânţi şi crunt pedepsiţi, ci pe cale paşnică, din motive pur economice.

Confruntaţi cu scăderea drastică a productivităţii muncii sclavilor, stăpânii acestora au preferat să-i elibereze din sclavie, dar fără să le dea şi pământ sau vite. Astfel, lipsiţi de obiectul muncii, au fost nevoiţi să muncească tot la stăpâni, dar de data aceasta primeau o cotă parte din producţia obţinută, asupra căreia conveneau de comun acord, la începutul activităţii. În felul acesta, iobagul, fostul sclav devenit liber, era mai interesat în creşterea producţiei de plante sau de animale, proporţional crescând şi propria lui parte, conform învoielii cu stăpânul sau administratorul acestuia.

Acest exemplu nu infirmă teza „luptei de clasă”, proclamată de Marx şi Engels în prima frază a primului capitol al Manifestului Partidului Comunist, ci arată că dezvoltarea ei nu este totdeauna violentă. Micşorarea voită a productivităţii muncii sclavului a fost o manifestare a luptei de clasă, dar rezolvarea ei s-a făcut paşnic, ambele clase, stăpân şi sclav, înţelegând că depind una de alta, ambelor convenindu-le compromisul prezentat de noua formă a iobăgiei.

Trebuie să înţelegem că, între două clase, două pături sociale, apar, în mod firesc şi obiectiv, contradicţii, interese deosebite. Dar evoluţia şi, mai ales, rezolvarea contradicţiilor nu este în mod obiectiv violentă. Obiectiv, pe un anumit stadiu al evoluţiei, este impusă rezolvarea contradicţiei, dar modul de rezolvare poartă pecetea subiectivă a conştientizării de către ambele clase protagoniste şi, mai ales, a voinţei de rezolvare a clasei conducătoare. Clasa conducătoare este cea care impune forma de rezolvare: violentă sau paşnică.

Şi asemenea exemple sânt multe în istorie. Nu în toate ţările au avut loc revoluţii burgheze, dar în majoritatea ţărilor burghezia este la putere. Nu în toate ţările au avut loc revoluţii socialiste, dar şi în viaţa socială a celor mai puternice ţări capitaliste, se găsesc, astăzi, elemente ale socialismului. De fapt, Marx vorbea de izbânda socialismului nu în ţările sărace, ci în cele mai dezvoltate ţări capitaliste.

Dar să încheiem această paranteză despre lupta de clasă şi să continuăm cu etapa modernă. Se pretinde că aceasta a adus libertatea, democraţia, egalitatea în drepturi, omul devenind salariat în urma unui contract negociat. Oare? Să vedem.

La sfârşitul secolului 19, ca urmare a unor puternice manifestări sindicale, s-a introdus ziua de lucru de 8 ore. Pe atunci şi încă şi în prima jumătate a secolului 20, un muncitor salariat câştiga un salariu care îi permitea să-şi întreţină familia. Dar, spre sfârşitul secolului 20 şi chiar şi astăzi, majoritatea salariaţilor primesc un salariu care abia le asigură propria lor existenţă, nicidecum şi existenţa familiilor lor. Iată deci că, deşi ziua de muncă este în continuare 8 ore, pe de o parte, iar productivitatea muncii este mult, mult mai mare decât acum un secol, pe de altă parte, câştigul real al majorităţii salariaţilor s-a diminuat considerabil. Este dovada clară că venitul real al salariaţilor se află în continuă scădere, indiferent de progresul tehnic şi de creşterea productivităţii muncii. Cu alte cuvinte, creşte continuu exploatarea omului de către om.

Acest exemplu ne arată adevărata semnificaţie a conceptelor de libertate, de democraţie şi de egalitate în drepturi în societatea contemporană: o hidoasă mască a unei exploatări din ce în ce mai nemiloase şi mai crunte. De aceea, cu toată fermitatea putem caracteriza epoca civilizaţiei şi ca „epoca exploatării omului de către om”, într-un mod din ce în ce mai perfid şi mai crunt.

În societatea de astăzi, libertatea, egalitatea, democraţia, drepturile omului şi alte asemenea baliverne nu sânt decât vorbe goale, menite să amorţească şi să amăgească mulţimile sortite a fi supte şi jefuite, cu ajutorul unor structuri politice alese chiar de ele, prin mascarada „votului democratic”. Pentru că şi votul universal este o altă minciună gogonată a „înaltei civilizaţii” care, propagandistic, pur şi simplu ne sufocă cu binefacerile ei.    

Dreptate. Oare ce-i dreptatea? se întreabă şi poetul naţional al dacilor, Mihai Eminescu, care, în cinci versuri de o forţă şi de o expresivitate inegalabile, sintetizează tot acest subparagraf:

„Spuneţi-mi ce-i dreptatea? – Cei tari se îngrădiră

Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;

Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră

Contra celor ce dânşii la lucru-i osîndiră

Şi le subjugă munca vieţii  lor întregi.”

Împărat şi proletar, 1 decembrie 1874.

M. Eminescu, Poezii. Proză literară. Vol. 1. 1978. Cartea Românească.

3   Evoluţia banului în epoca civilizaţiei

Banul, apărut odată cu marfa, ca o consecinţă a acesteia, a fost mijlocitorul negoţului cu mărfuri. Fără bani, nu era posibil decât schimbul direct de mărfuri. Prin apariţia banului, marfa a putut fi cumpărată într-un loc, cu un preţ, şi vândută în alt loc, cu alt preţ. Astfel, banul nu numai că a desfăcut legătura dintre locul de cumpărare a mărfii şi locul de vânzare a acesteia, dar a creat şi posibilitatea obţinerii de câştig, din activitatea de negoţ. Pentru a face negoţ, negustorul avea nevoie de bani, pe de o parte, şi era nevoit să străbată mari distanţe, pe de altă parte. Deplasarea cu sume mari de bani însă era periculoasă, din cauza atacurilor tâlhăreşti. Soluţia a fost apariţia cămătarilor şi a băncilor.

Atâta timp cât negoţul s-a limitat la o zonă restrânsă, în care funcţiona un anumit tip de bani, lucrurile s-au desfăşurat relativ normal, în limitele controlului şi protecţiei pe care statul sau grupul de state din zona respectivă le puteau asigura.

Treptat, aria de negoţ s-a lărgit şi a cuprins mai multe zone, fiecare zonă cu tipul său specific de bani. În această situaţie, echivalarea valorii mărfurilor între zone nu mai putea fi făcută cu bani, aceştia fiind diferiţi de la o zonă la alta. Prin urmare, trebuia găsit un etalon care să aibă aproximativ aceeaşi valoare în toate zonele, pe de o parte, şi să-şi menţină valoarea aproximativ neschimbată de-a lungul timpului, pe de altă parte. Un asemenea etalon a fost aurul.

Un astfel de sistem de negoţ, cu tipuri de bani proprii fiecărei zone, cu un sistem de bănci şi de cămătari conectaţi peste un ansamblu de zone şi cu aurul ca etalon de stabilire a valorii mărfii între diferitele tipuri de bani, a funcţionat relativ stabil, de-a lungul secolelor. În esenţă, un asemenea sistem, pentru a fi stabil, presupune ca producţia de aur dintr-un an să fie, valoric, mai mare decât producţia de bunuri şi de servicii produsă în acelaşi an, în toată aria acoperită de sistem. Atâta vreme cât condiţia aceasta a fost respectată, sistemul de negoţ (producători, negustori, bani, bănci, cămătari, cumpărători) a funcţionat relativ stabil, fiecare marfă sau serviciu având o acoperire în aur. În acest sens, este elocvent cazul lirei sterline, care şi-a menţinut valoarea în aur, calculată de Newton, până în 1928.

Dar, datorită progresului tehnic, producţia de bunuri şi de servicii a continuat să crească şi, în al doilea deceniu al secolului 20, a depăşit producţia mondială de aur, astfel că bunurile şi serviciile n-au mai putut fi acoperite în aur. Acest fapt a schimbat evoluţia sistemului monetar mondial.

Atâta vreme cât producţia de bunuri şi de servicii a avut acoperire completă în aur, posibilităţile de a face bani în afara acesteia au fost limitate, fapt demonstrat de stabilitatea sistemului monetar.

Încetarea acoperirii în aur a producţiei de bunuri şi de servicii a deschis calea unor noi şi nocive posibilităţi de evoluţie a sistemului monetar, dând frâu liber acţiunilor speculative. Din acel moment, bursele de valori, şi nu bursele de mărfuri, au început să joace puternic pe piaţa speculativă, producând bani din bani, fără nici o legătură cu producţia de bunuri şi de servicii.

La rândul său, capitalul speculativ, odată creat, trebuia folosit; şi a fost folosit, chiar cu multă iscusinţă, pentru transformarea sistemului bancar într-o putere suprastatală. Cele mai importante unităţi de învăţământ au devenit cele care pregăteau specialişti pentru bănci şi pentru bursele de valori şi cele mai mari salarii s-au mutat la bănci şi la burse. Treptat, salariile din bănci şi din bursele de valori au devenit exorbitante, sfidătoare chiar.

Cum folosirea masivă şi directă a capitalului speculativ în producţia de bunuri şi de servicii nu este aşa de simplă şi presupune şi asumarea riscului de nereuşită, s-a găsit o cale ocolitoare, dar simplă şi fără riscuri: finanţarea directă a bugetelor de stat. Totodată, finanţarea facilă a guvernelor a antrenat cheltuieli necontrolate, care au mărit deficitele. Acoperirea deficitelor a cerut noi şi noi împrumuturi şi, astfel, treptat şi pe nesimţite, statele s-au trezit în captivitatea sistemului bancar. Având statele în captivitate, sistemul bancar a început să joace pe scena politică mondială, cu consecinţe previzibile:

-        Creşterea masivă a deficitelor face ca, la un moment dat, acoperirea lor să devină foarte dificilă, în parte datorită tot jocurilor sistemului bancar, care jonglează cu dobânzile.

-        Dificultatea acoperirii deficitelor atrage după sine, măsuri de austeritate, pe plan naţional, care au ca efect direct, creşterea gradului de exploatare şi reducerea nivelului de trai, pentru majoritatea populaţiei.

-        Pe lângă pauperizarea majorităţii populaţiei, măsurile de austeritate produc şi creşterea masivă a corupţiei în structurile de putere, pe de o parte, şi creşterea bogăţiei pentru conducătorii sistemului bancar şi acoliţii puterii, pe de altă parte.

Toate acestea au ca efect creşterea antagonismelor sociale şi nemulţumirii populare care, la un moment dat, vor culmina cu mişcări şi revolte sociale, dacă sistemul bancar nu se retrage din cârca statelor sau dacă statele nu se sustrag de sub tutela sistemului bancar.

Prin urmare, banul, care a servit ca instrument de plată (vânzare – cumpărare) de-a lungul epocii civilizaţiei, în ultimul secol, ca urmare a infestării pieţei financiare de către capitalul speculativ, a devenit principalul instrument politic al oligarhiei financiare, care tinde spre dominaţia mondială, şi principalul factor al destabilizării societăţii capitaliste.

Este locul şi momentul pentru a remarca un mod de evoluţie a factorilor sociali. Creşterea de bunuri şi servicii, creştere legică şi firească ce s-a produs de-a lungul întregii evoluţii a societăţii umane, face ca, la un anumit moment, valoarea tuturor produselor şi serviciilor realizate într-un an să depăşească valoarea producţiei anuale de aur, etalonul pieţei financiare. Din acel moment, piaţa financiară îşi pierde stabilitatea, prin pierderea etalonului de echilibrare. Nevoia şi aviditatea de bani conduc la apariţia şi dezvoltarea speculei financiare, care are efecte majore asupra societăţii:

-        destabilizarea pieţei financiare şi

-        crearea marii oligarhii financiare, ce tinde spre dominaţia mondială.

Prin aceste efecte, specula financiară devine principalul factor de distrugere a societăţii capitaliste şi de trecere la o altă formă de societate, aşa cum vom vedea în continuare.

4   Falsa religie – arma morală a fărădelegii

Pentru că epoca civilizaţiei a pângărit tot ce-a atins, a pângărit până şi credinţa în Dumnezeu, făcând din ea, cel mai puternic instrument de constrângere morală a maselor de oameni.

Ideea de om providenţial, om care, dacă nu e chiar Dumnezeu, este trimisul Său, s-a ivit, mai întâi, în anturajul lui Alexandru Macedon. A fost preluată apoi de împăraţii romani. Chiar Iulius Cezar a cochetat cu ideea, iar Octavianus, primul împărat, a preluat-o.

Mai târziu, în perioada de declin a imperiului Roman, s-a simţit nevoia unui instrument moral al puterii de stat, care să poată fi folosit atât pentru supunerea propriilor cetăţeni, cât şi pentru supunerea altor popoare. Şi astfel, s-a creat religia creştină.

Concepută ca o poveste, asemenea basmelor cu Harap Alb sau Albă ca Zăpada, şi bazată pe întâmplări închipuite, pe falsuri şi pe minciuni, dar prezentată într-o formă amăgitoare şi ameţitoare, religia creştină a fost şi este stâlpul puterii politice, este opiul cu care puterea politică adoarme populaţia. Nu întâmplător, cea mai nocivă şi cea mai ticăloasă organizaţie a ultimelor două mii de ani a fost şi este Biserica Catolică, sub oblăduirea şi în numele căreia s-au purtat războaie sfinte, s-a desfăşurat inchiziţia, s-a practicat negoţul cu sclavi, s-au exterminat popoare, s-au practicat jaful şi asuprirea colonială şi multe alte rele sociale. Şi toate acestea au fost înfăptuite, chipurile, „în numele lui Dumnezeu”, „în numele credinţei”.

Fariseism? Meschinărie? Nu, premeditare! aşa cum exprimă şi Mihai Eminescu, în versurile:

 „Religia – o frază de dînşii inventată

Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,

Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,

După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,

Aţi mai purta osînda ca vita de la jug?”

Împărat şi proletar, 1 decembrie 1874.

M. Eminescu, Poezii. Proză literară. Vol. 1. 1978. Cartea Românească.

Că religia creştină este o poveste, se poate convinge oricine citeşte, cu puţină atenţie şi obiectivitate, biblia. Deşi se vorbeşte mult despre viaţa lui Isus şi se dau sumedenie de pilde, nu există nici o referire concretă la identitatea sau biografia sa. Ori, în perioada când se pretinde că a trăit Isus, în Ierusalim şi în toate centrele importante din Iudeea, era o intensă viaţă culturală şi socială, cu înregistrări în documente ale vremii, care consemnau evenimentele importante. Isus, după cum pretind religia creştină şi biblia (cartea doctrinară), a fost o prezenţă marcantă a vremii sale, în acele locuri. El a fost judecat de marii preoţi din Ierusalim şi pedeapsa a fost confirmată de guvernatorul roman al Palestinei. Cum de nu există consemnări ale unor asemenea fapte şi evenimente? Nici biblia şi nici religia nu le menţionează. De ce? Simplu: n-au existat şi, ca atare, nu există asemenea consemnări.

În biblie există o pildă referitoare la aruncatul pietrei. Ei bine, în anul 1947, un păstor necăjit din împrejurimile mării Moarte, căutându-şi o capră pierdută, a îndrăznit să ridice o piatră şi a aruncat-o într-o grotă, în care s-a spart ceva. Curios, păstorul a intrat în grotă şi a găsit aşa numitele „Documente de la marea Moartă”. Aceste documente au fost ascunse în grotă, în anul 70, în timpul revoltei evreilor împotriva stăpânirii romane, şi se referă la o perioadă care include şi anii în care se pretinde că a trăit Isus. După analiza cernelii cu care au fost scrise, s-a constatat că majoritatea documentelor au fost scrise chiar în templul de la Ierusalim şi, când romanii au distrus templul, preoţii le-au luat, au fugit prin canale subterane şi le-au ascuns în preajma mării Moarte, împreună cu documente din zonă. Aceste documente scrise la Ierusalim, în perioada când se pretinde că a trăit Isus, nu conţin nici o referire nici la Isus şi nici la evenimentele invocate în biblie, în schimb consemnează, cu rigoarea vremurilor respective, o sumedenie de fapte, evenimente şi întâmplări astronomice, sociale, istorice, culturale ş.a. Ori nici Isus şi nici evenimentele pe care se pretinde că le-a produs sau la care a fost martor nu puteau trece neobservate. Dacă nu există nici o referire la Isus şi la evenimente atribuite lui, în toată cantitatea de documente scrise în perioada şi în locul presupusei existenţe, evident că nu au existat: nici Isus şi nici evenimentele invocate.

Şi încă un fapt. Se pretinde că învierea lui Isus a fost evenimentul crucial al omenirii şi se serbează în fiecare an, cu o amploare deosebită. După relatarea bibliei, a treia zi după coborârea lui Isus în mormânt, conform datinei, trei femei au mers la mormânt, ca să-i miruiască trupul. Ajunse la mormânt, au găsit piatra care acoperea mormântul, dată la o parte, au intrat în mormânt şi au rămas uimite, mormântul fiind gol. Un înger îmbrăcat în alb le-a spus că Isus a înviat şi să meargă să spună ucenicilor să se ducă în Galileea, unde el va fi înaintea lor. După mai multe zile, s-a arătat lui Toma, necredinciosul, care i-a pipăit urmele rănilor din palme. Deci Isus a înviat cu corpul său întreg. Să reţinem acestă relatare biblică şi să constatăm că învierea cu corpul uman presupune:

-        hrănirea corpului, ca o necesitate a existenţei acestuia;

-        localizarea şi deplasarea corpului în spaţiu;

-        imposibilitatea de a fi ba vizibil, ba invizibil, ş. a.

Pe de altă parte, trecând peste aceste aspecte, biblia propovăduieşte învierea credincioşilor, la judecata de apoi, când toţi cei care au suferit dar au fost ascultători vor fi mântuiţi şi răsplătiţi. Dar cum vor învia, dacă corpurile lor nu mai există? Pentru că toate corpurile putrezesc, dispar, chiar şi îmbălsămate nu mai sânt proprii învierii, iar învierea nu se poate produce decât împreună cu corpul, aşa cum s-a produs la Isus, conform bibliei.

Este încă una dintre multele inadvertenţe ale bibliei, oricât de mult s-au străduit să ticluiască o poveste fără cusur. Fiindcă Isus n-a existat fizic, n-a lăsat nici o urmă, atunci s-au gândit să-l învieze cu corp cu tot, să-l ridice la cer şi astfel să dispară orice urmă. Prin asta însă, au anulat, fără să-şi dea seama, orice speranţă în învierea propovăduită credincioşilor.

Că religia creştină este o poveste otrăvită, o arată cu prisosinţă sinodul de la Niceea.

În anul 325, împăratul Constantin a convocat primul sinod al bisericilor creştine din cuprinsul imperiului, cu scopul de a înlătura contradicţiile dintre ele.

Contradicţia cea mai puternică era cu biserica arianistă, numită după numele teoreticianului său Arie din Egipt. Arianismul este o concepţie raţional-omenească de înţelegere a creştinismului şi are la bază principiile următoare:

1.      Dumnezeu-Tatăl singur este principiul necreat şi nenăscut. Denumirea de Tată cuprinde inevitabil în sine întaie­tatea sau superioritatea faţă de Fiul.

2.      Fiul este creat din voinţa Tatălui, dar nu din fiinţa Lui, ci din nimic, fiind prima Sa creatură. Fiul are existenţa înainte de timp, dar nu din eternitate, căci a existat un timp, când El nu era.

3.      Deşi Fiul este după fiinţa Sa o creatură, schimbabil, marginit, imperfect şi chiar capabil de a păcătui, El se bucură totuşi de cinstea cea mai mare, deoarece prin Fiul, Dumnezeu a creat toate, chiar şi timpul.

4.      Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este creaţia lumii, fiindcă Dumnezeu cel prea Înalt nu putea crea universul material decât cu ajutorul unei fiinţe intermediare, pentru că Dumnezeul suprem nu se poate atinge direct de materie, căci s-ar întina de aceasta. Conform acestei idei gnostice, materia este rea în sine.

5.      La creaţie, Fiul a primit măreţia şi puterea creatoare a Tatălui. Fiul poate fi numit şi El Dumnezeu, deoarece, datorită harului divin pe care L-a primit de la Tatăl, a devenit un Fiu adoptiv al Tatălui. Ca atare Fiul are o divinitate împrumutată din divinitatea Tatălui. 

Parinţii Sinodului s-au împărţit în trei curente: unii susţineau că Fiul este şi Dumnezeu şi om; alţii erau de partea lui Arie, iar alţii ţineau calea de mijloc. Aceştia au prezentat în Sinod o formulă de credinţă în care raportul dintre Tatăl şi Fiul era numit cu termenul "asemă­nător după fiinţă cu Tatăl" în loc de "de o ­fiinţă cu Tatăl", cum afirmau cei din primul curent, ceea ce însemna menţinerea tezei ariene sub o formă camuflată.

Se spune că, pentru a tranşa problema, împăratul Constantin a cerut, în scris, părerile participanţilor, iar când le-a primit, fără a le cerceta, le-a aruncat în foc şi a decretat: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sânt aceeaşi fiinţă, sânt una şi aceeaşi entitate. Decizia a fost însuşită de majoritatea participanţilor şi, pe baza acesteia, au fost stabilite principiile de bază ale creştinismului.

Prin adoptarea deciziei împăratului, creştinismul a recunoscut puterea împăratului, iar împăratul a recunoscut creştinismul ca religie oficială a imperiului. Cei care n-au recunoscut decizia au fost excomunicaţi şi prigoniţi.

Atât motivele convocării sinodului de la Niceea cât şi desfăşurarea acestuia dovedesc că, la începutul secolului IV, la 300 de ani după aşa-zisa răstignire a lui Isus, toţi creştinii vorbeau de Fiul lui Dumnezeu, dar nu toţi îl percepeau ca fiind Isus cel născut la Nazaret. Iar cei care îl contestau categoric pe Isus din Nazaret erau arianiştii, adepţii lui Arie din Alexandria (Egipt), din vecinătatea Israelului. Principiile arianiste 3 şi 4, expuse mai sus, ne arată că Fiul a fost creat înainte de a fi creată lumea, deoarece prin El a fost creată lumea şi chiar şi timpul, ceea ce nu are nici o legătură cu Isus din Nazaret.

Sinodul de la Niceea confirmă, fără nici un dubiu, că Isus din Nazaret este o poveste ca orice basm, este o fabulaţie fără nici un sâmbure de adevăr, dar cu scopul precis de a dărui cu harul divin pe împărat, miruit de către capul bisricii creştine care, la rândul lui, a primit harul de la apostolul Petru, care a fost ucenicul lui Isus, care a fost născut din duhul dumnezeiesc coborât asupra fecioarei Maria, care era soţia lui Isif. Tocmai pentru a permite această înşiruire de miruiri cu har divin, Isus a trebuit să fie considerat şi Dumnezeu şi om. Dar ca să fie om trebuia să se nască dintr-o femeie. Iar ca femeia să nască un om-Dumnezeu, asupra sa s-a coborât Duhul Sfânt. Şi aşa, iată treimea sfântă: Dumnezeu – Duhul Sfânt – Isus.   

Dar nu e numai atât. Creştinismul este o blasfemie care a pângărit credinţa în Dumnezeu. Iată doar câteva exemple:

a)      A divizat pe Dumnezeu în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Fiul fiind Isus, un om născut de o femeie asupra căreia s-a pogorât Sfântul Duh.

b)      A ridicat, pe unii oameni, la nivelul lui Dumnezeu:

-        Apostolii au devenit sfinţi, iar Petru a urcat chiar de-a dreapta lui Dumnezeu, care i-a dat cheile raiului.

-        Papa a devenit trimisul lui Dumnezeu pentru a păstori omenirea. Investit cu puteri divine, papa a devenit un diriguitor mondial situat deasupra societăţii, deasupra puterii de stat, deasupra statelor.

-        A apărut o puzderie de sfinţi, nu mai încap în calendar, iar moaştele lor au împânzit locaşurile de cult şi, chipurile, au puteri miraculoase, care se manifestă prin simpla atingere.

-        Preoţii au har divin şi pot ierta păcatele printr-o simplă spovedanie.

c)      A abătut credinţa oamenilor, de la credinţa curată în Dumnezeu, prin propăvăduirea credinţei false, în sfinţi inventaţi şi închipuiţi şi în moaştele lor.

d)      A introdus sentimentul fals că recunoaşterea păcatului la spovedanie şi pocăinţa duc la iertare, omul devenind iarăşi curat în faţa lui Dumnezeu, ba chiar cu merite mai mari decât cel care n-a păcătuit, pentru că, chipurile, a avut puterea să-şi recunoască păcatul în faţa unui preot şi să se pocăiască.

Toate acestea au fost făcute, în mod deliberat, de puterea imperiului Roman, aflat în decădere, printr-o luptă feroce cu toţi adversarii, în primele secole ale primului mileniu. Ulterior, după divizarea imperiului Roman în cel de Apus şi cel de Răsărit, s-a divizat şi religia. În timp ce în imperiul Roman de Răsărit, religia a rămas mai tolerantă şi situată sub sau cel mult alături de puterea de stat, în imperiul Roman de Apus, religia şi-a subordonat statul şi, prin alegerea unui Papă, considerat trimisul lui Dumnezeu, a început, prin statele subordonate, lupta pentru dominaţia mondială, luptă care n-a încetat nici astăzi.

Ar fi greşit însă să învinuim doar puterea de stat şi pe capii religiei, de producerea tuturor acestor rele. Ei au reuşit să-şi realizeze intenţiile şi să impună această religie falsă, cu acceptul maselor de oameni. Este adevărat că au fost nuanţe în acceptul diferitelor clase şi s-au folosit forţa şi prigoana, războiul şi nimicirea, dar finalul a fost acceptul masiv al maselor populare. Acest accept poate fi explicat numai prin faptul că majoritatea populaţiei a rămas, de-a lungul veacurilor şi mileniilor, la nivelul comportamentului de turmă. Pe aceast comportament de turmă, s-a bazat şi se bazează şi astăzi propaganda de orice fel: religioasă, politică, economică, culturală, etc.    

Diminuarea sau înlăturarea comportamentului de turmă presupune creşterea conştiinţei sociale, iar aceasta, la rândul ei, se poate realiza numai prin învăţare, prin instruirea întregii populaţii, astfel încât cât mai mulţi oameni să înţeleagă cel puţin principiile de bază ale structurii şi organizării societăţii umane, să-şi înţeleagă propria menire în lumea în care trăiesc.

Tocmai de aceea, societatea bazată pe manipulare caută să menţină masele în ignoranţă, pentru a putea fi uşor manipulate.

5   Spirala evoluţiei societăţii umane

Din analiza lumii materiale, ne-am convins că evoluţia în formă de spirală este o caracteristică generală a evoluţiei. În capitolul 5, am văzut că structura de energie evoluează sub formă de spirală, atât în stadiul de creştere, de dezvoltare, cât şi în stadiul de descreştere. Analiza din capitolul 6 ne-a dovedit că şi galaxiile au evoluţia tot sub formă de spirală. În general, toate fenomenele cu mişcarea ciclică evoluează sub formă de spirală, cu pasul corespunzător condiţiilor concrete de producere a mişcării ciclice.

Pe această bază, este firesc să ne întrebăm dacă şi evoluţia societăţii umane se realizează tot sub formă de spirală, mai ales că sublinierea lui Morgan „Noua societate va fi o reînviere – sub o formă mai înaltă însă – a libertăţii, egalităţii şi frăţiei din vechile ginţi” sugerează o asemenea evoluţie.

În capitolul 9, s-a arătat că viaţa are trei caracteristici fundamentale: supravieţuirea, învăţarea şi înmulţirea. Oricare om, ca fiinţă vie, din cele trei caracteristici fundamentale, posedă doar două în formă integrală, anume supravieţuirea şi învăţarea, iar înmulţirea numai pe jumătate. Din această cauză, omul nu poate supravieţui decât într-o societate formată din indivizi cu sexe diferite. Existenţa indivizilor de sexe diferite, pe de o parte, şi necesitatea realizării simultane a supravieţuirii, învăţării şi înmulţirii, pe de altă parte, impun necesitatea obiectivă de stabilire a unor reguli de convieţuire în cadrul societăţii pe care o alcătuiesc, ferme şi obligatorii pentru toţi indivizii.

Aşa şi pe acest fundament s-a format societatea umană şi a evoluat, din preistorie şi până astăzi. Evoluţia societăţii umane decurge din evoluţia relaţiilor dintre indivizii societăţii, în procesul de realizare a funcţiilor de supravieţuire, învăţare şi înmulţire. Dintre aceste trei funcţii, cea care dă suport dezvoltării, care reprezinţă motorul şi cauza oricărei dezvoltări este învăţarea. Numai pe seama învăţării se realizează orice progres în domeniile supravieţuirii şi înmulţirii şi, corespunzător acestui progres, se dezvoltă şi relaţiile din cadrul societăţii.

Iată de ce, pe baza procesului de învăţare, pe baza acumulării continue de cunoştinţe, în mod obiectiv, forţele de producţie au o dezvoltare continuă, progresivă. În schimb, relaţiile de producţie nu totdeauna ţin pasul cu dezvoltarea forţelor de producţie şi rămân în urmă. (Dacă îmi aduc bine aminte, parcă aşa suna şi una din tezele marxiste, la prelegerile politice din timpul socialismului. De asemenea, prioritatea forţelor de producţie asupra relaţiilor de producţie reiese şi din analiza lui Morgan asupra epocilor sălbăticiei şi barbariei, expusă în prima parte a capitolului).

Precizăm că prin forţele de producţie înţelegem mijloacele de muncă, obiectele asupra cărora se execută munca şi forţa umană care execută munca şi este uşor de observat că fiecare dintre aceste componente ale forţelor de producţie este dependentă de procesul de învăţare.

Cum învăţarea este un proces continuu crescător, prin adăugarea continuă de noi cunoştinţe la patrimoniul de cunoaştere al societăţii, inclusiv cunoştinţe referitoare la forţele de producţie, rezultă că forţele de producţie au o creştere continuă, nelimitată, aşa cum nelimitat este şi procesul de învăţare.

Prin urmare, este evident că forţele de producţie au o evoluţie continuu progresivă şi nu ciclică, deci nici în spirală.

Spre deosebire de forţele de producţie, care au un domeniu nelimitat de dezvoltare, relaţiile de producţie, care reprezintă relaţiile dintre oamenii societăţii în cadrul proceselor de producţie şi de circulaţie a mărfurilor, au un domeniu de forme posibile limitat. În esenţa lor, relaţiile de producţie parcurg un număr limitat de forme de manifestare, care decurge din numărul limitat al factorilor ce participă la relaţiile de producţie dintr-o societate. Din această cauză, după parcurgerea unui ciclu de-a lungul căruia relaţiile de producţie au luat, pe rând, toate formele posibile, în următorul ciclu, relaţiile de producţie vor relua, pe rând fireşte, aceleaşi forme. Dar noile forme reluate în noul ciclu vor avea un conţinut diferit de al formelor luate în precedentul ciclu, datorită nivelului diferit al forţelor de producţie, ca rezultat al progresului tehnic.

În concluzie, relaţiile de producţie au o evoluţie ciclică, în formă de spirală, pasul spiralei fiind determinat de progresul tehnic al forţelor de producţie.   

Forţele de producţie fiind latura motrică a modului de producţie al unei societăţi se dezvoltă mai rapid decât relaţiile de producţie din sânul societăţii. Ca atare, în mod necesar şi obiectiv, între forţele de producţie şi relaţiile de producţie apare o nepotrivire, o contradicţie, care se manifestă în viaţa socială. Pentru a armoniza viaţa socială, armonie necesară unei dezvoltări normale, fireşti a societăţii, trebuie înlăturată contradicţia dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie, adică relaţiile de producţie trebuie aduse în deplină concordanţă cu forţele de producţie. Şi, mai devreme sau mai târziu, paşnic sau violent, această armonizare se produce în mod necesar şi obiectiv. Altminteri, societatea intră în disoluţie, în descompunere, asemenea cazuri fiind cunoscute în istoria omenirii.

Prin urmare, evoluţia şi progresul unei societăţi sânt determinate de

-        nivelul şi organizarea învăţării, care determină şi condiţionează

-        nivelul forţelor de producţie, pe de o parte, şi de

-        gradul de armonizare a relaţiilor de producţie cu forţele de producţie, pe de altă parte.

Datorită caracterului continuu crescător al învăţării şi, în consecinţă, datorită creşterii continue a forţelor de producţie, societatea umană este continuu predispusă unei dezvoltări progresive. Frâna în această dezvolatare o constituie discordanţa dintre relaţiile de producţie şi forţele de producţie. Vorbim de discordanţa dintre relaţiile de producţie şi forţele de producţie, pentru că totdeauna există, în orice societate, o anumită formă a relaţiilor de producţie, iar progresul sau regresul societăţii este determinat tocmai de concordanţa sau armonia dintre relaţiile de producţie existente şi forţele de producţie.

Trebuie să remarcăm că progresul societăţii nu este o caracteristică necondiţionată dată numai de creşterea forţelor de producţie, ci, mai ales, de armonia sau de concordanţa relaţiilor de producţie cu forţele de producţie. Lipsa acestei armonii sau concordanţe poate duce la regres social şi chiar la dispariţia societăţii şi în istoria omenirii se cunosc multe asemenea exemple. Cel mai bun şi recent exemplu este dat de prăbuşirea socialismului în ţările din estul Europei şi din fosta URSS. Prin căderea forţată şi deliberată a sistemului socialist, a căzut drastic învăţământul şi s-au impus relaţii de producţie improprii forţelor de producţie existente, fapt ce a condus la prăbuşirea forţelor de producţie şi instaurarea unui haos economic şi social care, dacă se prelungeşte (şi nu sânt semne că ar diminua), poate duce chiar la dispariţia unor popoare din aceste zone.    

Să mai semnalăm o neconcordanţă ce începe să se manifeste în principalele ţări dezvoltate economic. Este vorba despre existenţa şi dezvoltarea de uzine complet automatizate. Prin faptul că funcţionează practic fără personal, uzinele automate, care sânt parte a forţelor de producţie, participă la interconexiunile cu relaţiile de producţie prin eliminarea aproape completă a forţei de muncă din procesul de producţie şi prin livrarea de loturi masive de produse fabricate, pe piaţă, la preţuri sub nivelul mediu al pieţei, în condiţii de monopol. Câtă vreme numărul de astfel de uzine este relativ mic, efectul este nesemnificativ, dar când numărul va creşte, va genera serioase probleme relaţiilor de producţie existente. 

În sfârşit, este demn de remarcat că prima armonizare a relaţiilor de producţie cu forţele de producţie, săvârşită în istoria omenirii, s-a produs după apariţia familiei monogame, prin împărţirea pământului şi turmelor de vite, bunuri comune ale tribului sau ginţii până atunci, pe familiile monogame din cadrul acestora. Procesul a fost posibil când uneltele şi mijloacele de cultivare a pământului şi de creştere a vitelor s-au dezvoltat astfel ca o familie să poată să-şi cultive singură pământul şi să-şi crească vitele.

6   Noua societate

„Democraţie în administraţie, frăţie în societate, egalitate în drepturi, educaţia tuturor, vor inaugura prima treaptă superioară a societăţii, o vor duce continuu pe drumul experienţei, raţiunii şi ştiinţei. Noua societate va fi o reînviere – sub o formă mai înaltă însă – a libertăţii, egalităţii şi frăţiei din vechile ginţi”, aşa a caracterizat Morgan societatea ce va urma după epoca civilizaţiei.

În viziunea lui Morgan, noua societate are, ca principale trăsături,

-        democraţia în administraţie,

-        frăţia în societate şi egalitatea în drepturi şi

-        educaţia tuturor.

Frumoase deziderate, clar şi concis exprimate, dar să vedem cum pot fi şi realizate.

Înainte de toate, să ne lămurim cu ce formă de orânduire ar trebui să înceapă noua societate. Pentru a afla răspunsul, nu trebuie să inventăm forme noi, abstracte, ci trebuie să privim cu atenţie la societatea prezentă, pentru că principiile (mlădiţele) noii orânduiri, dacă vremea acesteia a sosit, au mijit, au apărut încă în prezenta orânduire.

Oare ce elemente din istoria recentă a societăţii ar putea fi preluate de noua societate? Din sumara analiză executată mai sus, se desprind două modele sociale, ambele validate de Al Doilea Război Mondial:

-        capitalismul american interbelic, sub control strict antimonopol, şi

-        socialismul sovietic interbelic.

Ambele modele au coexistat şi s-au dezvoltat în paralel, pe poziţii ideologice antagoniste, dar s-au reunit într-o coaliţie militară şi au dus greul luptei în războiul care a salvat omenirea, de la recăderea într-un nou ev mediu inchizitorial.

O îmbinare fericită a laturii economice a capitalismului american interbelic antimonopolist, reprezentând forţele de producţie, cu latura social-umană a socialismului sovietic interbelic, reprezentând relaţiile de producţie, ar forma o structură economico – socială viabilă cel puţin pentru prima fază a noii societăţi.

Cum e posibilă realizarea unei simbioze a celor două modele sociale vom încerca să detaliem în continuare.

Mai întâi, să lămurim o problemă de principiu şi anume aceea că antagonismul ideologic este de neînlăturat. S-o spunem din capul locului, că principiul este fals şi a dovedit-o, din plin, coaliţia din Al Doilea Război Mondial, când antagonismul ideologiilor n-a împiedicat colaborarea militară.

Ideologia nu se impune prin luptă armată, prin opresiune, cum procedează Biserica Catolică şi unele state capitaliste, ci prin luptă şi dispută de idei. Asta pe de o parte.

Pe de altă parte, construcţia noii societăţi nu trebuie pornită de la principiul ideologic, ci de la necesitatea realizării unei construcţii de stat care să rezolve, în mod echitabil, armonios, favorabil şi nediscriminatoriu, cerinţele economice şi sociale ale întregii populaţii. Construcţia de stat este problema fundamentală a noii societăţi, iar problemele ideologice, prin dispute democratice şi principiale, vin să clarifice forma cea mai adecvată a relaţiilor sociale, de-a lungul procesului de evoluţie a dezvoltării economice, în funcţie de baza economică existentă, de zona geografică, de tradiţiile şi moştenirea culturală, de trăsăturile şi de aptitudinile populaţiei, de factori locali ş.a.m.d.

Aceasta înseamnă nu o uniformizare la nivel mondial, ci o diversificare armonioasă în funcţie de caracteristicile şi aptitudinile proprii fiecărei zone geografice, în vederea asigurării, fiecărei zone, cele mai favorabile mijloace de producţie, dar şi cele mai favorabile relaţii sociale. Se va urmări o integrare nu într-o uniformizare mondială, ci într-o diversitate de forme regionale şi locale, fiecare cu specific propriu, dar toate înmănuchiate, pe aceleaşi principii economice şi sociale, într-o structură mondială unică şi armonică. Omenirea va arăta atunci, ca un buchet de flori multicolore, viu colorate şi mirositoare, proaspăt culese din poienile pădurii.    

O astfel de construcţie de stat presupune reaşezarea administrativă, legislativă, economică şi socială, atât pentru fiecare stat sau naţiune în parte, cât şi pe plan mondial, prin cuprinderea în această reaşezare a tuturor naţiunilor lumii.

7  Evoluţia familiei

Familia monogamă a generat proprietatea privată şi, atâta vreme cât există proprietatea privată, există şi baza economică pentru existenţa familiei monogame. Evoluţia familiei monogame este strâns legată de evoluţia proprietăţii private, care, în prezent, este factorul care determină evoluţia acesteia.

Pentru prezent, dar mai ales pentru viitor, să reţinem că unul dintre factorii economici care contribuie la evoluţia proprietăţii private este şi va fi automatizarea şi informatizarea.

Automatizarea şi informatizarea conduc la uzina automată. Prin productivitatea sa enormă, uzina automată tinde spre poziţia de monopol. Pentru evitarea poziţiei de monopol, uzina automată va fi preluată de stat sau chiar construită de stat. Aceasta înseamnă creşterea proprietăţii de stat, în dauna marii proprietăţi private, proces ce va continua în ritmul automatizării şi informatizării.

Cum automatizarea şi informatizarea tind să se generalizeze, pe baza progresului tehnic actual şi, mai ales, pe baza unor noi descoperiri tehnice şi tehnologice, care vor schimba radical tehnologiile actuale, procesul de diminuare a marii proprietăţi private va continua până la dispariţia acesteia.

Ori, atunci când proprietatea privată se va reduce doar la bunurile personale şi la cele din propria gospodărie, societatea umană se va reîntoarce la situaţia ginţilor, evident, la un nivel tehnic cu mult superior.

Odată cu dezvoltarea proprietăţii de stat, cresc posibilităţile statului, astfel că acesta devine capabil să se ocupe de creşterea şi de educarea tuturor copiilor, degrevând familia de astfel de sarcini.

Acţiunea combinată a acestor doi factori va conduce la eliberarea familiei de multele obligaţii care astăzi o apasă, singurul motiv al legăturii familiale rămânând dragostea reciprocă. Numai legătura prin dragoste însă nu mai este suficientă pentru menţinerea familiei monogame, care îşi încheie rolul istoric, familia evoluând spre o nouă formă, asemănătoare familiei pereche din perioada ginţii, dar pe o treaptă de progres economico – social mult superioară.

Conform evoluţiei în formă de spirală, treptat, cu timpul, iată că se va ajunge din nou la o familie de tipul celei din perioada ginţii, familia pereche, dar la alt nivel şi în cu totul alte condiţii decât pe vremea ginţii, reîntronând însă caracteristicile ei de bază:

-        armonia conjugală bazată pe respect şi afecţiune,

-        libera împreunare sau despărţire după dorinţele partenerilor,

-        grija şi responsabilitatea comune faţă de copii, împreună cu structuri specializate ale societăţii,

-        participarea efectivă la viaţa politică şi la activitatea obştească, fiecare după propriile capacităţi şi posibilităţi.

La acestea, trebuie adăugată o condiţie esenţială pentru sănătatea societăţii: pedepsirea severă, chiar cu excluderea din societate, a oricărei relaţii sexuale între rude de sânge. Astfel de relaţii sânt infracţiuni contra umanităţii şi reprezintă un grav atentat la esenţa biologică a omului şi nu pot fi admise sub nici o formă. Pentru evitarea unor astfel de relaţii, datele de identitate persoanale trebuie să conţină, neapărat, şi ginta de apartenenţă. 

Trebuie înţeles cu toată claritatea că familia pereche nu înseamnă libertinaj sexual, ci o instituţie socială solidă şi cu minunate caracteristici, aşa cum au fost enumerate mai sus.

Tocmai pentru că se bazează pe dragostea reciprocă şi pe armonia conjugală, familia pereche va fi o familie mai morală decât familia monogamă, va fi o familie care nu va mai cunoaşte adulterul şi infidelitatea. Durata căsniciei depinde numai de afecţiunea reciprocă a partenerilor.

În mod evident, vor fi cazuri de căsnicii care vor dura toată viaţa, perechi la care dragostea va rămâne veşnică, dar şi căsnicii de câteva zile, săptămâni, luni sau ani, perechi la care dragostea se schimbă după cum bate vântul. Asta nu înseamnă nicidecum imoralitate, ci e manifestarea liberă, nestânjenită a personalităţii fiecăruia, conform caracterului, convingerilor, afinităţilor şi simţirilor personale.

Ba chiar mai mult, vor apare familii de tripleţi sau familii grup, formate din mai multe persoane de sexe diferite, care se vor iubi şi vor convieţui împreună, iar legislaţia trebuie să reglementeze cu stricteţe asemenea legături familiale:

-        restricţia severă a legăturilor rude de sânge,

-        condiţiile de realizare a familiei,

-        regulile de convieţuire şi de creştere a copiilor şi

-        condiţiile de desfacere a familiei.

Totodată, vor fi dezavuate şi interzise manifestările homosexuale în public.

Când va veni o asemenea familie? Poate peste câţiva ani sau poate peste câteva decenii, dar în mod sigur va veni şi semnele se văd deja în societatea de azi. Va veni pentru că evoluţia e simplă, e firească, fiindcă este consecinţa progresului tehnic, a cărui evoluţie este inevitabilă, nu mai poate fi stăvilită, chiar dacă ar fi forţe care să dorească aşa ceva.

Setea de progres a omenirii este sursa evoluţiei familiei şi societăţii. E atât de simplu.

Pare de necrezut, tocmai pentru că e simplu. Da, în esenţa ei, lumea este simplă. O complicăm noi, în încercarea de a o înţelege.

E extrem de simplu. Şi nu vă imaginaţi cât de eficient este, cum pot să dispară atâtea surse de neînţelegeri şi să se întroneze pacea, liniştea şi armonia, atât în familie cât şi în societate.

Va fi o societate fără contradicţii? Nicidecum. Dar principalele contradicţii vor trece în planul disputelor sociale, tehnico – economice, ştiinţifice şi nu între clase şi pături sociale.

8  Credinţa în Dumnezeu

Credinţa în Dumnezeu constă în comportarea omului în viaţa personală, în familie şi în societate, împletită cu momente de reculegere şi de dialog intim cu Dumnezeu, fie în intimitatea personală sau în familie, fie într-un locaş de cult. În momentele de reculegere, omul îşi analizează conştiinţa, faptele şi comportarea, îşi exprimă năzuinţele şi cere puterea şi tăria de a-şi realiza visurile şi speranţele, împreună cu cei dragi şi în folosul lor şi al întregii societăţi, în cadrul strict al unor principii şi reguli morale liber şi general acceptate. În acest fel, omul devine complet, complex şi util atât societăţii în care trăieşte, cât şi Raţiunii Universale, după săvârşirea din această lume.

Prin urmare, credinţa în Dumnezeu presupune şi impune identificarea şi promovarea unui cod de principii şi de reguli morale de convieţuire, general valabile şi liber consimţite, situate chiar peste legislaţia în vigoare, de la care să se pornească orice evaluare personală sau instituţională. În nici un caz, pentru promovarea credinţei, nu trebuie folosite şi admise forţa, constrângerea, ameninţarea, aşa cum s-a procedat la impunerea samavolnică a religiilor actuale. Nu forţa, impunerea, ci liberul consimţământ, libera şi conştienta alegere duc spre adevărata credinţă în Dumnezeu, a cărei manifestare este evidenţiată prin comportarea în viaţa personală, în familie şi în societate.

Privitor la credinţa în Dumnezeu, trebuie înţelese câteva aspecte. Mai întâi, trebuie înţeles că Dumnezeu

-        a creat şi a implementat programul de evoluţie a vieţii, pentru a forma şi dezvolta Raţiunea Universală;

-        este drept, intransigent şi implacabil;

-        urmăreşte ca, în cadrul Raţiunii Unuversale, fiecare suflet să fie încadrat corespunzător cunoştinţelor, însuşirilor şi aptitudinilor posedate şi, de asemenea, corespunzător faptelor săvârşite şi atitudinii sociale manifestată, în timpul vieţii.

Apoi, este o impietate să atribuim lui Dumnezeu atitudini şi trăsături care sânt proprii omului. Dumnezeu nu este nici milos şi nici crud, ci este drept şi urmăreşte aplicarea strictă a programului de evoluţie a vieţii, în condiţiile reale ale planetei pe care trăim, şi este la fel de binevoitor sau de aspru faţă de toate sufletele, după comportarea şi faptele acestora.

De exemplu, oricât m-aş ruga ca Dumnezeu să mă ierte pentru o faptă rea pe care am făcut-o sau să pedepsească pe cineva care mi-a făcut rău, Dumnezeu nu mă v-a ierta nici pe mine şi nici nu v-a pedepsi pe cel care mi-a făcut rău, deoarece atât iertarea cât şi pedepsirea ar însemna nu înfăptuirea dreptăţii divine, cum am fi tentaţi să credem într-un raţionament superficial, ci ar însemna înfăptuirea unui amestec brutal în evoluţia societăţii din care facem parte şi eu şi cel care mi-a făcut rău, ar însemna o intervenţie în programul de evoluţie. Ori, dacă atât fapta mea cât şi fapta celui care mi-a făcut rău nu pun în pericol existenţa sau evoluţia societăţii din care facem parte sau a societăţii umane în ansamblu, atunci nu justifică intervenţia divină, ci necesită intervenţia societăţii în care trăim. Iar dacă organele sociale nu intervin sau reglementările sociale nu sânt suficiente, nu divinitatea trebuie să intervină, ci noi membrii societăţii, pe baza însuşirii de învăţare cu care sântem dotaţi, trebuie să conştientizăm pericolul social al faptelor comise şi să acţionăm astfel încât asemenea fapte să nu mai fie admise şi posibile.

Pe cei care fac rău, nu Dumnezeu îi pedepseşte, ci se pedepsesc singuri. Tot ceea ce învăţăm, toate pe care le gândim sau le făptuim sânt înscrise în aura (sufletul) nostru şi nici suferinţele fizice şi nici moartea nu le şterg. Iar în clipa morţii, în funcţie de ce avem înscris în aură (în suflet), ni se deschide tunelul luminos spre Raţiunea Universală păstorită de Dumnezeu sau nu se deschide. Cei care pătrund în Raţiunea Universală vor dăinui în sânul acesteia, peste planete, aştri şi galaxii. Cei care nu pătrund vor pieri pentru că nu pot să-şi asigure energia de supravieţuire. Aşa că, nu Dumnezeu ne pedepseşte, ci ne pedepsim singuri, prin ceea ce gândim şi facem.

De-a lungul vieţii, omul parcurge o serie de momente care trebuie marcate în mod deosebit, atât în cadrul familiei, cât şi în cadrul societăţii. Dintre acestea nu pot lipsi: botezul (primirea pruncului în sânul familiei şi societăţii şi identificarea lui), prima zi de şcoală, absolvirea treptelor de învăţământ, majoratul (tânărul devine cetăţean), căsătoria (naşterea unei noi celule sociale), şi, desigur, moartea (trecerea spre Raţiunea Universală). Toate acestea se fac pe fondul şi cu aportul moştenirii culturale, a experienţei de viaţă dobândită de-a lungul secolelor, dar sub îndrumarea ritualică a preotului.

Preotul – exemplu de bunătate, de principialitate şi de moralitate, dar şi de înţelepciune – este cel care, cu tact şi cu înţelegere, rânduieşte desfăşurarea evenimentelor arătate mai sus, marcând, prin prezenţa sa, sensul şi semnificaţia divină a acestora, ca etape ale programului făurit de Dumnezeu.

Locaşele de cult, despovărate de noianul de sfinţi şi arhangheli, trebuie să fie sobre şi să prezinte atât scara devenirii omului de-a lungul istoriei şi evoluţia omului pe scara vieţii, cât şi scopul acestor deveniri: tendinţa de a pătrunde în Raţiunea Universală.

De exemplu, pe peretele din dreapta sânt reprezentate scene din evoluţia omului de-a lungul epocilor istorice, iar pe peretele din stânga sânt reprezentate scene din scara vieţii. Pe ambii pereţi, scenele încep de la uşă şi se încheie spre peretele din faţă, pe care este reprezentată Raţiunea Universală, cea către care tinde sufletul oricărui om. Cum pătrunderea în Raţiunea Universală este ireversibilă şi nimeni nu s-a întors de acolo, nu ştim cum arată, dar ne putem imagina şi reprezenta pe peretele din faţă, o mare de lumină, cu raze care pornesc din centru, în toate direcţiile. Tavanul poate fi bolta înstelată sau însorită, a cerului sub care trăim.

*      *      *

Aceasta este schiţa noii societăţi care, recunoaştem cu uşurinţă, se potriveşte cu proorocirea lui Morgan:

„Noua societate va fi o reînviere – sub o formă mai înaltă însă – a libertăţii, egalităţii şi frăţiei din vechile ginţi”. Omul pentru om va fi frate şi prieten.