Clima terestră şi ciclurile ei

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articolul Clima terestră şi ciclurile ei este preluat din studiul Structură şi evoluţie şi, pe baza concepţiei elaborată în studiu,  lămureşte mecanismele ce determină clima terestră şi explică ciclurile climei prin mişcările ciclice ale Pământului.

Clima terestră este determinată de mişcările ciclice ale Pământului, ca planetă a sistemului planetar format de forţele de atracţie ale stelei duble Soarele – Dacia, a sevedea [1], şi de acţiunea principiului corelaţiei energetice în structurile cu mişcare giroscopică.

Mişcările ciclice ale Pământului sânt:

-        mişcarea de rotaţie în jurul propriei axe,

-        mişcarea de rotaţie orbitală în jurul Soarelui,

-        mişcarea de rotaţie, împreună cu Soarele, în jurul astrului Dacia şi

-        mişcarea de rotaţie, în cadrul stelei duble Soarele – Dacia, în jurul axei Galaxiei. 

Cum mişcarea de rotaţie în jurul axei Galaxiei este circulară, ceea ce însemnă existenţa unor condiţii constante de-a lungul întregii perioade de rotaţie, pe de o parte, şi cum perioada de rotaţie este de aproximativ 250 de milioane de ani, pe de altă parte, nu avem nici posibilitatea depistării şi nici a presupunerii unor influenţe ciclice asupra climei terestre.   

Mişcarea de rotaţie în jurul propriei axe produce alternanţa continuă zi – noapte, care influenţează şi intensitatea manifestărilor meteorologice, mai reci noaptea şi mai calde ziua.

Mişcarea de rotaţie orbitală în jurul Soarelui produce alternanţa anuală a anotimpurilor, cu intensităţi diferite în funcţie de latitudinea geografică.

Mişcarea de rotaţie în jurul astrului Dacia, împreună cu Soarele, produce variaţia ciclică a câmpului magnetic terestru, după cum s-a demonstrat în paragraful 12.3 din [1], şi mai produce variaţii mari de temperatură, care se manifestă prin perioade de glaciaţiune urmate de perioade de încălzire.

În cadrul tuturor acestor cicluri climatice, care sânt rezultatul diferitelor cicluri ale mişcărilor de rotaţie executate de Pământ, manifestările meteorologice din diferitele zone ale suprafeţei terestre se produc sub acţiunea principiului corelaţiei energetice în structurile cu mişcare giroscopică, demonstrat în paragraful 2.2.4 din subcapitolul 2.2 din [1].

Conform principiului corelaţiei energetice, în mişcarea giroscopică, corelaţia poziţiilor diferitelor elemente de masă ale corpului material giroscopic devine şi corelaţia energiilor giroscopice ale acestora. Astfel, modificarea energiei giroscopice a unui element de masă al corpului material giroscopic, dintr-o cauză oarecare, implică:

-        fie modificarea razei sale de rotaţie până la valoarea corespunzătoare noii valori a energiei giroscopice, dacă poziţia elementului de masă este mobilă,

-        fie armonizarea noii valori a energiei sale giroscopice cu energiile giroscopice ale elementelor de masă din vecinătatea sa, prin disipare sau absorbţie, dacă poziţia este fixă.

Ca atare, elementele de masă sau de energie aflate în vecinătate în interiorul unei structurii giroscopice îşi păstrează echilibrul şi stabilitatea, în cadrul structurii, numai în condiţia în care energiile lor giroscopice corespund energiilor giroscopice ale poziţiilor lor în cadrul structurii.

Elementele de masă ale corpului material giroscopic, conform principiului corelaţiei energetice, la variaţii impuse energiei lor giroscopice, reacţionează în funcţie de gradele lor de libertate de a se deplasa în cadrul corpului.

Ca înţelegerea corelaţiei energetice a oricărui corp material cu mediul său înconjurător, în cazul încălzirii corpului, să fie pe deplin înţeleasă, ne referim la corpurile de pe Pământ, corpuri aflate în interiorul unui sistem giroscopic, şi exemplificăm cu cel mai banal fenomen cunoscut oricărui locuitor al planetei noastre: ridicarea fumului, aburului şi aerului cald de la sol. Energia lor creşte prin încălzire şi sânt determinate să se îndepărteze de axa de rotaţie a Pământului, pentru a ocupa o poziţie în care energia lor mărită să corespundă energiei giroscopice a Pământului din noua poziţie. (A se vedea şi subcapitolul 2.2 din [1]).

La fel se petrec lucrurile şi în cazul în care energia elementului de masă, dintr-o cauză oarecare, este diminuată:

-        fie ocupă o nouă poziţie mai aproape de axa de rotaţie giroscopică, prin micşorarea distanţei faţă de axa de rotaţie, dacă are mobilitate în cadrul structurii,

-        fie îşi reface energia necesară, primind energie din mediul înconjurător, dacă poziţia sa este fixă.

Exemplificăm şi acest caz tot cu un fenomen de asemenea cunoscut tuturor locuitorilor planetei: ploaia şi ninsoarea. Prin condensarea vaporilor de apă din nori, se pierde energie şi picăturile de ploaie sau fulgii de nea cad spre sol, apropiindu-se astfel de axa de rotaţie a Pământului, corespunzător nivelului diminuat de energie.

Toate cele expuse mai sus par simple şi fireşti: fumul şi aburul se ridică, picăturile de ploaie şi fulgii de nea coboară, aşa a fost şi este de când lumea.

Analiza însă poate fi continuată cu o privire mai profundă asupra fenomenului giroscopic în general şi cu aplicaţie la cel pământean şi planetar. În acest scop, în analiza pe care o facem, alăturăm principiului corelaţiei energetice şi următoarele aspecte:

a)      Variaţia sinusoidală a vitezei rezultante a vitezelor de rotaţie în jurul propriei axe şi de rotaţie orbitală, analizată în paragraful 2.2.6 din subcapitolul 2.2 din [1] şi folosită şi în analiza câmpului magnetic terestru din paragraful  (12.3) din [1], proprie oricărui corp cu mişcare giroscopică ce execută, simultan, şi o mişcare orbitală.

b)      Variaţiile sinusoidale ale energiei giroscopice produse în corpul cu mişcare giroscopică cu precesie, analizate în subcapitolul 2.3, paragraful 2.3.2.3 din [1] şi folosite şi în analiza câmpului magnetic terestru din paragraful (12.3) din [1].

c)      Căldura (energia totală) a corpului sau elementului de masă cuprinde atât energia sa giroscopică (de rotaţie) cât şi energia mişcărilor sale liniare, conform analizei din capitolul 4 din [1].

Variaţia sinusoidală a) a vitezei rezultante a vitezelor de rotaţie a Pământului în jurul propriei axe şi de rotaţie pe orbită în jurul Soarelui, are poziţia fixă faţă de raza vectoare Soare – Pământ. Dar, cum Pământul se roteşte în jurul propriei axe, aparent, variaţia sinusoidală este percepută ca rotitoare în jurul Pământului. Această variaţie sinusoidală a vitezei rezultante acţionează simultan asupra întregii mase pământeşti, astfel că de-a lungul paralelor se desfăşoară o sinusoidă completă. Rezultă că, la acelaşi moment, vitezele elementelor de masă dispuse de-a lungul aceleiaşi paralele au valori diferite şi anvelopa lor formează o sinusoidă. Această variaţie a vitezelor rezultante creează tensiuni în masa terestră, tensiuni care se manifestă diferit în masele solide faţă de masele fluide.

Cum masa solidă are poziţia fixă, nu este mobilă, variaţia sinusoidală a vitezei rezultante produce tensiuni în scoarţa terestră, tensiuni care se descarcă prin cutremure de mai mică sau de mai mare intensitate.

În schimb, masa fluidă fiind mobilă capătă o mişcare de dute – vino, de intensitate maximă în zona ecuatorială şi minimă în zonele polare. Este o mişcare de balans, asemenea apei dintr-un lighean balansat uşor.

În magma fluidă, variaţia sinusoidală a) a vitezei produce un val, asemenea fluxului, care creşte pe măsura depărtării de centrul Pământului, adică are amplitudinea maximă sub scoarţa terestră şi descrescătoare cu apropierea de centru. Magma fiind închisă şi sub presiune, valul este însoţit şi de o creştere a presiunii.

Acţiunea variaţiei sinusoidale a) a vitezei asupra apei de pe suprafaţa terestră se manifestă prin fluxul şi refluxul produse în mările şi oceanele planetei, cu intensitate maximă la ecuator şi cu intensitate minimă spre poli. Aşa cum s-a menţionat mai sus, fluxul şi refluxul într-o mare sau într-un ocean trebuie înţelese ca balansul apei într-un lighean: ridicarea apei la un ţărm este însoţită de coborârea apei la ţărmul opus.

În atmosferă, variaţia sinusoidală a) a vitezei produce un val de aer permanent, perceput ca un vânt, care înconjoară planeta, cu vitezele maximă şi minimă diametral opuse. Şi în acest caz, intensitatea vântului este maximă în zona ecuatorială, descreşte treptat şi tinde către zero în zonele polare. Fenomenul este asemănător celui produs în apele mărilor şi oceanelor, numai că, neexistând ţărmuri, fluxul şi refluxul se urmăresc unul pe altul, fiind în permanenţă diametral opuse.

Acum, la tabloul descris mai sus, atât pentru masa solidă cât şi pentru masa fluidă, să adăugăm efectele produse de înclinarea axei Pământului, faţă de planul orbital, cu circa 23^o.

Aşa cum s-a demonstrat în subcapitolul 2.3, paragraful 2.3.3.3 din [1], în mişcarea giroscopică cu precesie, afară de aspectul b), mai sânt prezente două aspecte specifice:

d)      Forţa centrifugă rezultantă, care este gradientul energiei giroscopice, în orice punct al globului, pe durata unei rotaţii a acestuia în jurul axei de rotaţie, execută o rotaţie complexă care se produce simultan atât în plan orizontal cât şi în plan vertical, în ambele planuri rotaţia fiind de 360^o.

e)      În punctele situate pe latitudinile egale cu unghiul de nutaţie, adică pe latitudinile de 23^o, la tropice, energia giroscopică conţine componente care se află în cuadratură, cum rezultă din relaţia (2.3.75) din [1].

Din aspectul d), rezultă că, afară de rotaţia forţei centrifuge în plane paralele cu planul ecuatorial, de care s-a ţinut seama, trebuie avută în vedere rotaţia forţei centrifuge şi în plan meridian şi tot cu 360^o. Rotaţia în plan meridian are efecte diferite în masele solide şi fluide.

În masa solidă, rotaţia în plan meridian adaugă la tensiunile produse în rocă şi o acţiune de torsioune, de răsucire.

În masa lichidă (magmă şi apă), efectul de torsiune, de răsucire, se produce la nivelul moleculelor şi nu la ansamblul de lichid şi crează curenţi (fluxuri) de molecule. Mişcarea acestor curenţi este o mişcare de răsucire, de tip burghiu, cu componente variabile atât în plan orizontal cât şi în plan vertical, sincrone şi determinate de rotaţia continuă a forţei centrifuge rezultante. Aşa se explică prezenţa curenţilor de apă de adâncime în mări şi oceane şi trebuie să ne aşteptăm să existe asemenea curenţi şi în magma fierbinte.

Şi în atmosferă, efectul de torsiune imprimă moleculei de gaz o mişcare de răsucire, iar adunarea mai multor molecule de gaz în acelaşi şuvoi cu mişcare de răsucire crează curenţi turbionari. În atmosferă însă, lipsa ţărmurilor care să îngrădească mişcarea curenţilr de aer, face ca aceştia să se constituie în mari structuri turbionare: cunoscutele cicloane atmosferice.

Din aspectul e), rezultă că în zonele tropicale, componentele în cuadratură ale energiei giroscopice crează premisele de producere a mişcărilor ciclonice de anvergură, ceea ce se întâmplă frecvent deasupra apelor Atlanticului şi Pcificului, unde cicloanele capătă o imensă forţă devastatoare.

Datorită componentelor în cuadratură ale energiei giroscopice, cicloanele tropicale se transformă în veritabile structuri de energie specifice atmosferei terestre. Specificul lor constă în faptul că sânt îmbibate cu vapori şi picături de apă, iar gaura centrală este lipsită de orice plus de energie faţă de energia giroscopică dată de mişcarea giroscopică a Pământului, astfel că este lipsită de curenţi de aer şi de vapori de apă, fiind o zonă de linişte (ochiul taifunului). Evoluţia cicloanelor tropicale, care au caracter cumulativ de energie, ca orice structură de energie, a se vedea capitolul 5 din [1], este asemănătoare evoluţiei structurilor de energie: deasupra apei se dezvoltă continuu, fiind alimentate cu energie şi cu vapori de apă, iar deasupra uscatului diminuează până la dispariţie, fiind lipsite de aportul de energie şi de vapori de apă. Fotografiat de la mare înălţime, ciclonul tropical arată ca o galaxie.

Asemenea fenomene se produc şi în alte zone tropicale, dar la intensităţi mai mici şi fără a se transforma în structuri de energie, deşi tendinţa există.

Variaţiile sinusoidale ale energiei giroscopice b), produse de mişcarea giroscopică cu precesie a Pământului, coroborate cu faptul că energia totală (căldura) a corpului sau elementului de masă cuprinde atât energia sa giroscopică (de rotaţie) cât şi energia mişcărilor sale liniare c), ne dezvăluie sursele mişcărilor verticale din atmosferă, de la suprafaţa apei şi uscatului, din interiorul scoarţei şi de sub scoarţă.

În atmosferă, mişcarea verticală a vaporilor de apă realizează aşa-numitul circuit al apei în natură. De asemenea, se produc curenţi de aer ascendenţi sau descendenţi.

La suprafaţa apei se produc valuri şi vapori de apă.

La suprafaţa uscatului se produc valuri de aer – vântul care suflă în rafale, de intensităţi şi direcţii diferite. De asemenea, se produce evaporarea apei.

În scoarţă, au loc transferuri de energie, prin disipare, într-un sens sau altul, în funcţie de anotimp.

În magmă se produc curenţi ascendenţi sau descendenţi.

Dar, peste toate, trebuie avut în vedere că, de regulă, fenomenele atmosferice, terestre sau subterane nu sânt efectul unei singure cauze, unui singur factor, ci sânt efectul cumulat al mai multor factori, al mai multor cauze ce se manifestă simultan şi în acelaşi loc.

Aşa se explică atât sinusoidele de temperatură, anuale date de mişcarea de precesie (w₁) şi zilnice date de mişcarea giroscopică (w), cât şi zăpuşeala sufocantă din serile zilelor caniculare când mobilitatea aerului scade iar radiaţia solului creşte, aşa se explică valurile de pe supafaţa lacurilor, mărilor şi oceanelor sau vânturile din atmosferă şi multe alte fenomene de pe planeta pe care ne este dat să trăim.

Şi toate cele arătate mai sus se aplică şi altor planete şi corpuri cosmice, corespunzător condiţiilor specifice.

Totuşi, nu putem să nu evidenţiem, măcar pe scurt, fantasticul joc de energie care ne înconjoară în permanenţă şi risipa nebunească de energie pe care omenirea o face pentru a se proteja, neştiind cum să folosească energia din jurul său.

Perturbaţiile din mediul înconjurător create de mişcarea giroscopică cu precesie a Pământului vehiculează uriaşe şi inepuizabile cantităţi de energie; uriaşe atât la scară globală cât şi la scară locală şi inepuizabile pentru că, fiind încadrate în curentul de energie galactică, împreună cu întregul nostru sistem planetar, nu se vor diminua de cât odată cu diminuarea sistemului şi Galaxiei.

Factorii climatici de pe Pământul nostru, care ne este leagăn, sprijin în viaţă şi mormânt, perturbă continuu, local, oceanul de energie galactică în care plutim.

Nu rămâne de cât să depăşim stadiul luptei pentru supravieţuire cu aceste perturbaţii şi să învăţăm să le folosim pentru a ne asigura confortul dorit şi cele necesare vieţii normale, indiferent că locuim în veşnic îngheţata tundră sau sub nemiloasa arşiţă sahariană. Va fi deplina noastră integrare în mediul în care ne-am născut şi în care sântem siliţi nu numai să supavieţuim, ci chiar să ne bucurăm de propria viaţă.

În acest scop, să privim cu atenţie fenomenele din jurul nostru şi să înţelegem simplitatea din profunzimea lor.

E timpul ca în loc să consumăm, în mod deşănţat şi nociv omului şi mediului, fel de fel de combustibili, să învăţăm să folosim măcar o parte din energia perturbaţiilor din jurul nostru, pentru nevoile curente de trai şi de confort. Cum? Un vechi proverb dac spune: „Cui pe cui se scoate”.

Soluţia este oferită chiar de natura înconjurătoare: vârtejul giroscopic.

Trebuie doar să învăţăm să facem vârtejuri de energie, mai mici sau mai mari, din care să scoatem energia ce ne trebuie, aşa cum s-a arătat în paragrafele 12.1 şi 12.2 din [1]. 

Bibliografia

1  CONSTANTIN TEODORESCU:  Structură şi evoluţie. Editura MATRIX ROM. Bucureşti 2014.

Ediţia a 3 – a revizuită şi adăugită.

Falsa şi adevărata credinţă în Dumnezeu

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articolul Falsa şi adevărata credinţă în Dumnezeu prezintă analiza creştinismului, îndeosebi a Bisericii Catolice, ca o credinţă falsă, inventată, care a servit şi serveşte pentru supunerea şi stăpânirea maselor, care se vor a fi supuse şi aservite unei stăpâniri, chipurile, „unsă de Dumnezeu”, şi adevărata credinţă în Dumnezeu, simplă, sinceră şi fără mituri.

Preluare integrală a două paragrafe din analizată „Epocii civilizaţiei” din studiul „Structură şi evoluţie. Structuri fizice, cosmice, aura, sufletul şi credinţa în Dumnezeu”, ediţia a 3-a revizuită şi adăugită, editura Matrix Rom, codul ISBN 978 – 606 – 25 – 0114 – 3, decembrie 2014, original şi înregistrat la ORDA.

Studiul se află în 8 exemplare la Biblioteca Naţională, în 2 exemplare la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” şi în 2 exemplare la Biblioteca Centrală a Universităţii Politehnica Bucureşti.

Cuprins:

1   Falsa religie – arma morală a fărădelegii

2   Credinţa în Dumnezeu

1   Falsa religie – arma morală a fărădelegii

Pentru că epoca civilizaţiei a pângărit tot ce-a atins, a pângărit până şi credinţa în Dumnezeu, făcând din ea, cel mai puternic instrument de constrângere morală a maselor de oameni.

Ideea de om providenţial, om care, dacă nu e chiar Dumnezeu, este trimisul Său, s-a ivit, mai întâi, în anturajul lui Alexandru Macedon. A fost preluată apoi de împăraţii romani. Chiar Iulius Cezar a cochetat cu ideea, iar Octavianus, primul împărat, a preluat-o.

Mai târziu, în perioada de declin a imperiului Roman, s-a simţit nevoia unui instrument moral al puterii de stat, care să poată fi folosit atât pentru supunerea propriilor cetăţeni, cât şi pentru supunerea altor popoare. Şi astfel, s-a creat religia creştină.

Concepută ca o poveste, asemenea basmelor cu Harap Alb sau Albă ca Zăpada, şi bazată pe întâmplări închipuite, pe falsuri şi pe minciuni, dar prezentată într-o formă amăgitoare şi ameţitoare, religia creştină a fost şi este stâlpul puterii politice, este opiul cu care puterea politică adoarme populaţia. Nu întâmplător, cea mai nocivă şi cea mai ticăloasă organizaţie a ultimelor două mii de ani a fost şi este Biserica Catolică, sub oblăduirea şi în numele căreia s-au purtat războaie sfinte, s-a desfăşurat inchiziţia, s-a practicat negoţul cu sclavi, s-au exterminat popoare, s-au practicat jaful şi asuprirea colonială şi multe alte rele sociale. Şi toate acestea au fost înfăptuite, chipurile, „în numele lui Dumnezeu”, „în numele credinţei”.

Fariseism? Meschinărie? Nu, premeditare! aşa cum exprimă şi Mihai Eminescu, în versurile:

 „Religia – o frază de dînşii inventată

Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,

Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,

După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,

Aţi mai purta osînda ca vita de la jug?”

Împărat şi proletar, 1 decembrie 1874.

M. Eminescu, Poezii. Proză literară. Vol. 1. 1978. Cartea Românească.

Că religia creştină este o poveste, se poate convinge oricine citeşte, cu puţină atenţie şi obiectivitate, biblia. Deşi se vorbeşte mult despre viaţa lui Isus şi se dau sumedenie de pilde, nu există nici o referire concretă la identitatea sau biografia sa. Ori, în perioada când se pretinde că a trăit Isus, în Ierusalim şi în toate centrele importante din Iudeea, era o intensă viaţă culturală şi socială, cu înregistrări în documente ale vremii, care consemnau evenimentele importante. Isus, după cum pretind religia creştină şi biblia (cartea doctrinară), a fost o prezenţă marcantă a vremii sale, în acele locuri. El a fost judecat de marii preoţi din Ierusalim şi pedeapsa a fost confirmată de guvernatorul roman al Palestinei. Cum de nu există consemnări ale unor asemenea fapte şi evenimente? Nici biblia şi nici religia nu le menţionează. De ce? Simplu: n-au existat şi, ca atare, nu există asemenea consemnări.

În biblie există o pildă referitoare la aruncatul pietrei. Ei bine, în anul 1947, un păstor necăjit din împrejurimile mării Moarte, căutându-şi o capră pierdută, a îndrăznit să ridice o piatră şi a aruncat-o într-o grotă, în care s-a spart ceva. Curios, păstorul a intrat în grotă şi a găsit aşa numitele „Documente de la marea Moartă”. Aceste documente au fost ascunse în grotă, în anul 70, în timpul revoltei evreilor împotriva stăpânirii romane, şi se referă la o perioadă care include şi anii în care se pretinde că a trăit Isus. După analiza cernelii cu care au fost scrise, s-a constatat că majoritatea documentelor au fost scrise chiar în templul de la Ierusalim şi, când romanii au distrus templul, preoţii le-au luat, au fugit prin canale subterane şi le-au ascuns în preajma mării Moarte, împreună cu documente din zonă. Aceste documente scrise la Ierusalim, în perioada când se pretinde că a trăit Isus, nu conţin nici o referire nici la Isus şi nici la evenimentele invocate în biblie, în schimb consemnează, cu rigoarea vremurilor respective, o sumedenie de fapte, evenimente şi întâmplări astronomice, sociale, istorice, culturale ş.a. Ori nici Isus şi nici evenimentele pe care se pretinde că le-a produs sau la care a fost martor nu puteau trece neobservate. Dacă nu există nici o referire la Isus şi la evenimente atribuite lui, în toată cantitatea de documente scrise în perioada şi în locul presupusei existenţe, evident că nu au existat: nici Isus şi nici evenimentele invocate.

Şi încă un fapt. Se pretinde că învierea lui Isus a fost evenimentul crucial al omenirii şi se serbează în fiecare an, cu o amploare deosebită. După relatarea bibliei, a treia zi după coborârea lui Isus în mormânt, conform datinei, trei femei au mers la mormânt, ca să-i miruiască trupul. Ajunse la mormânt, au găsit piatra care acoperea mormântul, dată la o parte, au intrat în mormânt şi au rămas uimite, mormântul fiind gol. Un înger îmbrăcat în alb le-a spus că Isus a înviat şi să meargă să spună ucenicilor să se ducă în Galileea, unde el va fi înaintea lor. După mai multe zile, s-a arătat lui Toma, necredinciosul, care i-a pipăit urmele rănilor din palme. Deci Isus a înviat cu corpul său întreg. Să reţinem acestă relatare biblică şi să constatăm că învierea cu corpul uman presupune:

-        hrănirea corpului, ca o necesitate a existenţei acestuia;

-        localizarea şi deplasarea corpului în spaţiu;

-        imposibilitatea de a fi ba vizibil, ba invizibil, ş. a.

Pe de altă parte, trecând peste aceste aspecte, biblia propovăduieşte învierea credincioşilor, la judecata de apoi, când toţi cei care au suferit dar au fost ascultători vor fi mântuiţi şi răsplătiţi. Dar cum vor învia, dacă corpurile lor nu mai există? Pentru că toate corpurile putrezesc, dispar, chiar şi îmbălsămate nu mai sânt proprii învierii, iar învierea nu se poate produce decât împreună cu corpul, aşa cum s-a produs la Isus, conform bibliei.

Este încă una dintre multele inadvertenţe ale bibliei, oricât de mult s-au străduit să ticluiască o poveste fără cusur. Fiindcă Isus n-a existat fizic, n-a lăsat nici o urmă, atunci s-au gândit să-l învieze cu corp cu tot, să-l ridice la cer şi astfel să dispară orice urmă. Prin asta însă, au anulat, fără să-şi dea seama, orice speranţă în învierea propovăduită credincioşilor.

Că religia creştină este o poveste otrăvită, o arată cu prisosinţă sinodul de la Niceea.

În anul 325, împăratul Constantin a convocat primul sinod al bisericilor creştine din cuprinsul imperiului, cu scopul de a înlătura contradicţiile dintre ele.

Contradicţia cea mai puternică era cu biserica arianistă, numită după numele teoreticianului său Arie din Egipt. Arianismul este o concepţie raţional-omenească de înţelegere a creştinismului şi are la bază principiile următoare:

1.      Dumnezeu-Tatăl singur este principiul necreat şi nenăscut. Denumirea de Tată cuprinde inevitabil în sine întaie­tatea sau superioritatea faţă de Fiul.

2.      Fiul este creat din voinţa Tatălui, dar nu din fiinţa Lui, ci din nimic, fiind prima Sa creatură. Fiul are existenţa înainte de timp, dar nu din eternitate, căci a existat un timp, când El nu era.

3.      Deşi Fiul este după fiinţa Sa o creatură, schimbabil, marginit, imperfect şi chiar capabil de a păcătui, El se bucură totuşi de cinstea cea mai mare, deoarece prin Fiul, Dumnezeu a creat toate, chiar şi timpul.

4.      Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este creaţia lumii, fiindcă Dumnezeu cel prea Înalt nu putea crea universul material decât cu ajutorul unei fiinţe intermediare, pentru că Dumnezeul suprem nu se poate atinge direct de materie, căci s-ar întina de aceasta. Conform acestei idei gnostice, materia este rea în sine.

5.      La creaţie, Fiul a primit măreţia şi puterea creatoare a Tatălui. Fiul poate fi numit şi El Dumnezeu, deoarece, datorită harului divin pe care L-a primit de la Tatăl, a devenit un Fiu adoptiv al Tatălui. Ca atare Fiul are o divinitate împrumutată din divinitatea Tatălui. 

Parinţii Sinodului s-au împărţit în trei curente: unii susţineau că Fiul este şi Dumnezeu şi om; alţii erau de partea lui Arie, iar alţii ţineau calea de mijloc. Aceştia au prezentat în Sinod o formulă de credinţă în care raportul dintre Tatăl şi Fiul era numit cu termenul "asemă­nător după fiinţă cu Tatăl" în loc de "de o ­fiinţă cu Tatăl", cum afirmau cei din primul curent, ceea ce însemna menţinerea tezei ariene sub o formă camuflată.

Se spune că, pentru a tranşa problema, împăratul Constantin a cerut, în scris, părerile participanţilor, iar când le-a primit, fără a le cerceta, le-a aruncat în foc şi a decretat: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sânt aceeaşi fiinţă, sânt una şi aceeaşi entitate. Decizia a fost însuşită de majoritatea participanţilor şi, pe baza acesteia, au fost stabilite principiile de bază ale creştinismului.

Prin adoptarea deciziei împăratului, creştinismul a recunoscut puterea împăratului, iar împăratul a recunoscut creştinismul ca religie oficială a imperiului. Cei care n-au recunoscut decizia au fost excomunicaţi şi prigoniţi.

Atât motivele convocării sinodului de la Niceea cât şi desfăşurarea acestuia dovedesc că, la începutul secolului IV, la 300 de ani după aşa-zisa răstignire a lui Isus, toţi creştinii vorbeau de Fiul lui Dumnezeu, dar nu toţi îl percepeau ca fiind Isus cel născut la Nazaret. Iar cei care îl contestau categoric pe Isus din Nazaret erau arianiştii, adepţii lui Arie din Alexandria (Egipt), din vecinătatea Israelului. Principiile arianiste 3 şi 4, expuse mai sus, ne arată că Fiul a fost creat înainte de a fi creată lumea, deoarece prin El a fost creată lumea şi chiar şi timpul, ceea ce nu are nici o legătură cu Isus din Nazaret.

Sinodul de la Niceea confirmă, fără nici un dubiu, că Isus din Nazaret este o poveste ca orice basm, este o fabulaţie fără nici un sâmbure de adevăr, dar cu scopul precis de a dărui cu harul divin pe împărat, miruit de către capul bisricii creştine care, la rândul lui, a primit harul de la apostolul Petru, care a fost ucenicul lui Isus, care a fost născut din duhul dumnezeiesc coborât asupra fecioarei Maria, care era soţia lui Isif. Tocmai pentru a permite această înşiruire de miruiri cu har divin, Isus a trebuit să fie considerat şi Dumnezeu şi om. Dar ca să fie om trebuia să se nască dintr-o femeie. Iar ca femeia să nască un om-Dumnezeu, asupra sa s-a coborât Duhul Sfânt. Şi aşa, iată treimea sfântă: Dumnezeu – Duhul Sfânt – Isus.   

Dar nu e numai atât. Creştinismul este o blasfemie care a pângărit credinţa în Dumnezeu. Iată doar câteva exemple:

a)      A divizat pe Dumnezeu în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Fiul fiind Isus, un om născut de o femeie asupra căreia s-a pogorât Sfântul Duh.

b)      A ridicat, pe unii oameni, la nivelul lui Dumnezeu:

-        Apostolii au devenit sfinţi, iar Petru a urcat chiar de-a dreapta lui Dumnezeu, care i-a dat cheile raiului.

-        Papa a devenit trimisul lui Dumnezeu pentru a păstori omenirea. Investit cu puteri divine, papa a devenit un diriguitor mondial situat deasupra societăţii, deasupra puterii de stat, deasupra statelor.

-        A apărut o puzderie de sfinţi, nu mai încap în calendar, iar moaştele lor au împânzit locaşurile de cult şi, chipurile, au puteri miraculoase, care se manifestă prin simpla atingere.

-        Preoţii au har divin şi pot ierta păcatele printr-o simplă spovedanie.

c)      A abătut credinţa oamenilor, de la credinţa curată în Dumnezeu, prin propăvăduirea credinţei false, în sfinţi inventaţi şi închipuiţi şi în moaştele lor.

d)      A introdus sentimentul fals că recunoaşterea păcatului la spovedanie şi pocăinţa duc la iertare, omul devenind iarăşi curat în faţa lui Dumnezeu, ba chiar cu merite mai mari decât cel care n-a păcătuit, pentru că, chipurile, a avut puterea să-şi recunoască păcatul în faţa unui preot şi să se pocăiască.

Toate acestea au fost făcute, în mod deliberat, de puterea imperiului Roman, aflat în decădere, printr-o luptă feroce cu toţi adversarii, în primele secole ale primului mileniu. Ulterior, după divizarea imperiului Roman în cel de Apus şi cel de Răsărit, s-a divizat şi religia. În timp ce în imperiul Roman de Răsărit, religia a rămas mai tolerantă şi situată sub sau cel mult alături de puterea de stat, în imperiul Roman de Apus, religia şi-a subordonat statul şi, prin alegerea unui Papă, considerat trimisul lui Dumnezeu, a început, prin statele subordonate, lupta pentru dominaţia mondială, luptă care n-a încetat nici astăzi.

Ar fi greşit însă să învinuim doar puterea de stat şi pe capii religiei, de producerea tuturor acestor rele. Ei au reuşit să-şi realizeze intenţiile şi să impună această religie falsă, cu acceptul maselor de oameni. Este adevărat că au fost nuanţe în acceptul diferitelor clase şi s-au folosit forţa şi prigoana, războiul şi nimicirea, dar finalul a fost acceptul masiv al maselor populare. Acest accept poate fi explicat numai prin faptul că majoritatea populaţiei a rămas, de-a lungul veacurilor şi mileniilor, la nivelul comportamentului de turmă. Pe aceast comportament de turmă, s-a bazat şi se bazează şi astăzi propaganda de orice fel: religioasă, politică, economică, culturală, etc.    

Diminuarea sau înlăturarea comportamentului de turmă presupune creşterea conştiinţei sociale, iar aceasta, la rândul ei, se poate realiza numai prin învăţare, prin instruirea întregii populaţii, astfel încât cât mai mulţi oameni să înţeleagă cel puţin principiile de bază ale structurii şi organizării societăţii umane, să-şi înţeleagă propria menire în lumea în care trăiesc.

Tocmai de aceea, societatea bazată pe manipulare caută să menţină masele în ignoranţă, pentru a putea fi uşor manipulate.

2  Credinţa în Dumnezeu

Credinţa în Dumnezeu constă în comportarea omului în viaţa personală, în familie şi în societate, împletită cu momente de reculegere şi de dialog intim cu Dumnezeu, fie în intimitatea personală sau în familie, fie într-un locaş de cult. În momentele de reculegere, omul îşi analizează conştiinţa, faptele şi comportarea, îşi exprimă năzuinţele şi cere puterea şi tăria de a-şi realiza visurile şi speranţele, împreună cu cei dragi şi în folosul lor şi al întregii societăţi, în cadrul strict al unor principii şi reguli morale liber şi general acceptate. În acest fel, omul devine complet, complex şi util atât societăţii în care trăieşte, cât şi Raţiunii Universale, după săvârşirea din această lume.

Prin urmare, credinţa în Dumnezeu presupune şi impune identificarea şi promovarea unui cod de principii şi de reguli morale de convieţuire, general valabile şi liber consimţite, situate chiar peste legislaţia în vigoare, de la care să se pornească orice evaluare personală sau instituţională. În nici un caz, pentru promovarea credinţei, nu trebuie folosite şi admise forţa, constrângerea, ameninţarea, aşa cum s-a procedat la impunerea samavolnică a religiilor actuale. Nu forţa, impunerea, ci liberul consimţământ, libera şi conştienta alegere duc spre adevărata credinţă în Dumnezeu, a cărei manifestare este evidenţiată prin comportarea în viaţa personală, în familie şi în societate.

Privitor la credinţa în Dumnezeu, trebuie înţelese câteva aspecte. Mai întâi, trebuie înţeles că Dumnezeu

-        a creat şi a implementat programul de evoluţie a vieţii, pentru a forma şi dezvolta Raţiunea Universală;

-        este drept, intransigent şi implacabil;

-        urmăreşte ca, în cadrul Raţiunii Unuversale, fiecare suflet să fie încadrat corespunzător cunoştinţelor, însuşirilor şi aptitudinilor posedate şi, de asemenea, corespunzător faptelor săvârşite şi atitudinii sociale manifestată, în timpul vieţii.

Apoi, este o impietate să atribuim lui Dumnezeu atitudini şi trăsături care sânt proprii omului. Dumnezeu nu este nici milos şi nici crud, ci este drept şi urmăreşte aplicarea strictă a programului de evoluţie a vieţii, în condiţiile reale ale planetei pe care trăim, şi este la fel de binevoitor sau de aspru faţă de toate sufletele, după comportarea şi faptele acestora.

De exemplu, oricât m-aş ruga ca Dumnezeu să mă ierte pentru o faptă rea pe care am făcut-o sau să pedepsească pe cineva care mi-a făcut rău, Dumnezeu nu mă v-a ierta nici pe mine şi nici nu v-a pedepsi pe cel care mi-a făcut rău, deoarece atât iertarea cât şi pedepsirea ar însemna nu înfăptuirea dreptăţii divine, cum am fi tentaţi să credem într-un raţionament superficial, ci ar însemna înfăptuirea unui amestec brutal în evoluţia societăţii din care facem parte şi eu şi cel care mi-a făcut rău, ar însemna o intervenţie în programul de evoluţie. Ori, dacă atât fapta mea cât şi fapta celui care mi-a făcut rău nu pun în pericol existenţa sau evoluţia societăţii din care facem parte sau a societăţii umane în ansamblu, atunci nu justifică intervenţia divină, ci necesită intervenţia societăţii în care trăim. Iar dacă organele sociale nu intervin sau reglementările sociale nu sânt suficiente, nu divinitatea trebuie să intervină, ci noi membrii societăţii, pe baza însuşirii de învăţare cu care sântem dotaţi, trebuie să conştientizăm pericolul social al faptelor comise şi să acţionăm astfel încât asemenea fapte să nu mai fie admise şi posibile.

Pe cei care fac rău, nu Dumnezeu îi pedepseşte, ci se pedepsesc singuri. Tot ceea ce învăţăm, toate pe care le gândim sau le făptuim sânt înscrise în aura (sufletul) nostru şi nici suferinţele fizice şi nici moartea nu le şterg. Iar în clipa morţii, în funcţie de ce avem înscris în aură (în suflet), ni se deschide tunelul luminos spre Raţiunea Universală păstorită de Dumnezeu sau nu se deschide. Cei care pătrund în Raţiunea Universală vor dăinui în sânul acesteia, peste planete, aştri şi galaxii. Cei care nu pătrund vor pieri pentru că nu pot să-şi asigure energia de supravieţuire. Aşa că, nu Dumnezeu ne pedepseşte, ci ne pedepsim singuri, prin ceea ce gândim şi facem.

De-a lungul vieţii, omul parcurge o serie de momente care trebuie marcate în mod deosebit, atât în cadrul familiei, cât şi în cadrul societăţii. Dintre acestea nu pot lipsi: botezul (primirea pruncului în sânul familiei şi societăţii şi identificarea lui), prima zi de şcoală, absolvirea treptelor de învăţământ, majoratul (tânărul devine cetăţean), căsătoria (naşterea unei noi celule sociale), şi, desigur, moartea (trecerea spre Raţiunea Universală). Toate acestea se fac pe fondul şi cu aportul moştenirii culturale, a experienţei de viaţă dobândită de-a lungul secolelor, dar sub îndrumarea ritualică a preotului.

Preotul – exemplu de bunătate, de principialitate şi de moralitate, dar şi de înţelepciune – este cel care, cu tact şi cu înţelegere, rânduieşte desfăşurarea evenimentelor arătate mai sus, marcând, prin prezenţa sa, sensul şi semnificaţia divină a acestora, ca etape ale programului făurit de Dumnezeu.

Locaşele de cult, despovărate de noianul de sfinţi şi arhangheli, trebuie să fie sobre şi să prezinte atât scara devenirii omului de-a lungul istoriei şi evoluţia omului pe scara vieţii, cât şi scopul acestor deveniri: tendinţa de a pătrunde în Raţiunea Universală.

De exemplu, pe peretele din dreapta sânt reprezentate scene din evoluţia omului de-a lungul epocilor istorice, iar pe peretele din stânga sânt reprezentate scene din scara vieţii. Pe ambii pereţi, scenele încep de la uşă şi se încheie spre peretele din faţă, pe care este reprezentată Raţiunea Universală, cea către care tinde sufletul oricărui om. Cum pătrunderea în Raţiunea Universală este ireversibilă şi nimeni nu s-a întors de acolo, nu ştim cum arată, dar ne putem imagina şi reprezenta pe peretele din faţă, o mare de lumină, cu raze care pornesc din centru, în toate direcţiile. Tavanul poate fi bolta înstelată sau însorită, a cerului sub care trăim.

Adevăruri care se vor uitate

Autor: Ing. Constantin Teodorescu

Articolul „Adevăruri care se vor uitate” prezintă câteva momente din istoria Daciei care fie că sânt date uitării de propaganda actuală, fie sânt interpretate intenţionat tendenţios.

Articolul este preluat din anexa la studiul „Structură şi evoluţie. Structuri fizice, cosmice, aura, sufletul şi credinţa în Dumnezeu”, înregistrat la ORDA, care a fost reeditat în ediţia a 3-a revizuită şi adăugită, de editura Matrix Rom, sub codul ISBN 978 – 606 – 25 – 0114 – 3, în decembrie 2014. Studiul se află în 8 exemplare la Biblioteca Naţională, în 2 exemplare la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” şi în 2 exemplare la Biblioteca Centrală a Universităţii Politehnica Bucureşti.

Cuprins:

1  Răscoala din 1907

2  Armata şi împroprietărirea

3  23 august 1944

4  Stalin şi poziţia sa faţă de Transilvania

5  Guvernul Petru Groza

6  Regimul democrat – popular

7  Decembrie 1989

8  Diversiuni şi demolări

9  „Statul de drept”

1   Răscoala din 1907

În istoria tuturor popoarelor există episoade şi de triumf şi de restrişte, iar conducerea politică existentă la un moment dat doreşte ca pe unele să le dea uitării. Este o caracteristică a epocii actuale şi nici ţara mea nu face excepţie. De aceea, dorim să ne referim, pe scurt, la câteva adevăruri care se vor uitate.

De multe ori îmi amintesc, cu admiraţie şi cu respect, cum profesorul meu de română din liceu, Marcel Zukman, a început analiza poeziei „Noi vrem pământ”, scrisă de George Coşbuc, în jurul anului 1890, cu enunţarea tezei: cunoaşterea temeinică a realităţii sociale permite desprinderea celor mai importante caracteristici ale contradicţiilor şi luptelor sociale. Cunoscând bine viaţa ţăranului şi realităţile de la ţară, poetul a desprins caracterul limitat al luptei sociale a ţărănimii: „Răbdăm poveri, răbdăm nevoi / Şi ham de cai şi jug de boi, / Dar vrem pământ!”. Situaţia disperată a ţărănimii însă are limite care, dacă sânt atinse, conduc inevitabil la violenţă. Şi remarcabilul poet o spune simplu şi răspicat: „Să nu dea Dumnezeu cel sfânt, / Să vrem noi sânge, nu pământ! / Când nu vom mai putea răbda, / Când foamea ne va răscula, / Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa / Nici în mormânt!”. Şi, peste puţină vreme, spusele poetului aveau să se adeverească. Limitele suferinţei ţăranilor au fost atinse în anul 1907, în cel de al 41-lea an al domniei lui Carol I.

Nedreptăţile, înjosirea, umilirea şi batjocura la care ţăranii erau supuşi, nu de stăpânii moşiilor, care îşi petreceau viaţa prin localurile de distracţie din vestul Europei, ci de arendaşii pământurilor, străini de neam, majoritatea nemţi şi austrieci, nesătui, hrăpăreţi şi inumani, dornici să strângă cât mai repede averi cu care să se repatrieze, au culminat cu marea răscoală ţărănească din anul 1907, care s-a întins rapid din nordul Moldovei, satul Flămânzi, unde a apărut scânteia, până în sudul Munteniei şi Olteniei.

Răspunsul regelui Carol I? Moartea! S-a tras şi cu tunurile în satele răsculate. Răscoala a fost înăbuşită cu cruzime: circa 11000 de ţărani au fost ucişi, din ordinul ocârmuitorului şi apărătorului de neam şi ţară Carol I, după cum se intona chiar în imnul regal.

Deşi înfrântă, răscoala a predestinat soarta ţării.

Dar, mai întâi, încă un episod care îl caracterizează pe deplin, pe „măritul” rege Carol I. În anul 1914, la Consiliul de Coroană întrunit pentru a stabili poziţia ţării în războiul care se prefigura, Carol I a cerut participanţilor, pentru a înţelege şi el, pe deplin şi corect, poziţia fiecăruia, să vorbească toţi numai în limba franceză (de necrezut!). Suveranul, după 48 de ani de domnie, nu înţelegea bine nici sufletul şi nici limba poporului peste care domnea. Aşa suveran mai rar! Halal suveran! Şi să ne mai mirăm că plăcile de aur găsite la Sinaia, mărturii ale istoriei milenare a dacilor, au fost topite?

2   Armata şi împroprietărirea

La doi ani după moartea regelui Carol I, în 1916, sub regele Ferdinand şi regina Maria, ţara a intrat în război alături de Anglia, Franţa şi Rusia. Slab echipată şi instruită, armata română a fost nevoită să se retragă şi, treptat, a fost înghesuită în Moldova, între Siret şi Prut.

În această situaţie disperată, având în vedere că armata era formată aproape numai din ţărani şi sub ecoul proaspăt al răscoalei din 1907, s-a ivit ideea că promisiunea de împroprietărire a ţăranilor, după război, ar putea ridica moralul şi capacitatea de luptă ale armatei. Ideea a fost rapid însuşită de conducerea armatei, de regele Ferdinand şi, mai ales, de regina Maria, care se afla permanent printre soldaţi, în special în spitalele de campanie, unde alina dureri şi insufla speranţă şi îmbărbătare.

Consecinţele au fost remarcabile şi imediate:

-        Capacitatea de luptă şi de sacrificiu a armatei s-a ridicat la cote nebănuite, fapt dovedit cu prisosinţă prin victoriile de răsunet de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, din vara anului 1917, care au înscris pagini de glorie nepieritoare în istoria neamului. Au fost lupte de un eroism legendar, multe direct la baionetă, iar soldaţii unui regiment, surprinşi de atacul inamicului în clipe de repaus, când îşi spălau rufele în Siret, au respins atacul luptând la baionetă, mulţi îmbrăcaţi doar în izmene. Au luptat şi s-au jertfit nu doar pentru ţara lor, ci, mai ales, pentru pământ, idealul vieţii lor, pentru ca ei sau fii lor să aibă parte de pământ. 

-        Armata română a rămas imună la ideile revoluţionare, cărora le-au căzut victime aproape toate armatele din Europa şi care, printre altele, au condus la dezmembrarea imperiului Austro-Ungar şi la prăbuşirea Germaniei.

În anul 1918, Rusia, printr-o revoluţie sângeroasă, a devenit primul stat socialist din lume, iar România a reîntregit mare parte din teritoriul Daciei, prin unirea cu Transilvania şi cu Basarabia. În urma destrămării Austro-Ungariei, Ungaria s-a proclamat o republică a sovietelor şi s-a aliat cu Rusia Sovietică. În Germania prăbuşită s-a instaurat Republica de la Weimar. S-au manifestat frământări sociale şi regrupări statale aproape în toată Europa.

În România însă se manifestau elanul şi bucuria reîntregirii.

În anul 1919, conducătorii din Ungaria, deşi proclamaseră chipurile o republică a sovietelor, şovini şi iredentişti până în măduva oaselor şi socialişti doar din oportunism, au atacat România, pentru a ocupa Transilvania. Armata română a intervenit cu fermitate şi nu numai că a respins atacul, dar a ocupat Budapesta. După înlăturarea sovietelor de la Budapesta, armata română s-a retras în graniţele naţionale. Trebuie menţionat faptul că, pe toată durata operaţiunilor militare peste graniţă, armata română a avut o comportare corectă faţă de populaţia civilă.  

În anii 1919 şi 1920, au fost îndelungi tratative de pace la Paris. În urma tratativelor, România şi-a păstrat integritatea teritorială obţinută prin alipirea benevolă a Basarabiei, Bucovinei, Banatului şi Transilvaniei, de-a lungul anului 1918. Succesul a fost şi este atribuit lui I. C. Brătianu, dar faptele au stat altfel.

În realitate, principalii factori care au determinat rezultatul tratatului semnat la Paris au fost:  

-        Existenţa şi forţa armatei române, singura din Europa necontaminată de bolşevism şi de spirit revoluţionar. Cu ce forţe scoteau armata română din Budapesta şi din Ungaria, dacă nu se retrăgea singură, când principalii negociatori la tratative nu aveau încredere în propriile armate?

-        Îndârjirea, fermitatea şi tenacitatea cu care regina Maria s-a luptat pentru ţara sa. A făcut uz de toate relaţiile sale cu diversele curţi regale din Europa, de toate relaţiile la diverse niveluri politice, a făcut tot ce omeneşte a fost posibil, pentru binele poporului său, cu o dăruire fără seamăn. Fiică a Curţii Regale Britanice, cu mamă din neamul Romanovilor, prin căsătoria cu regele Ferdinand, fără a se lepăda de neamurile şi relaţiile ei, ci dimpotrivă cultivându-le, a devenit fiică a poporului peste care domnea. A purtat cu mândrie costumele noastre naţionale, şi-a însuşit şi ne-a vorbit limba, a înţeles şi a preţuit cultura noastră, a devenit de-a noastră, cu inima şi sufletul. Regina Maria merită recunoştinţa şi preţuirea noastră şi un loc printre oamenii bravi ai neamului. 

I. C. Brătianu are meritul de a fi rezistat cu încăpăţânare, demn şi ferm, la toate presiunile care s-au făcut asupra sa, fără să cedeze.

Referitor la împroprietărirea promisă în timpul luptelor din Moldova, în anul 1917, imediat după unire, la 15 decembrie 1918, ca urmare a modificării Constituţiei încă din iulie 1917, a fost emis decretul pentru efectuarea împroprietăririi ţăranilor. Politicienii însă, sub diverse pretexte, au încercat tergiversarea operaţiunii. Atunci, generalul Averescu, un brav şi destoinic ostaş, a considerat că e de datoria lui să apere drepturile foştilor săi ostaşi. Pentru asta, a format un nou partid şi, având o largă popularitate, în 1920 a ajuns să formeze guvernul. În toamna aceluiaşi an, în comuna Gurbăneşti din judeţul Ilfov, a început aplicarea efectivă, pe teren, a împroprietăririi foştilor ostaşi. Curând, Averescu a fost înlăturat de la guvernare, dar procesul de împroprietărire n-a mai putut fi oprit. Fără intervenţia fermă a generalului Averescu însă, nu se ştie care putea fi evoluaţia.

Un alt adevăr despre care nu se vorbeşte niciodată se referă la Basarabia şi la tezaurul şi arhiva României, evacuate în Rusia în situaţia critică din anul 1917. Adevărul este că, încă pe vremea când trăia Lenin, guvernul sovietic s-a adresat guvernului României, cu cererea de a discuta bilateral şi de a  rezolva problemele Basarabiei, tezaurului şi arhivei. La această cerere, din motive pur ideologice, de a nu discuta cu comuniştii, guvernul României nu a răspuns, nesocotind şi prejudiciind interesele naţionale.

În iunie 1940, la ultimatumul sovietic de a ceda Basarabia şi Bucovina, România nu a avut răspuns şi a cedat. Fostul ministru de externe Nicolae Titulescu s-a adresat, printr-o scrisoare, prietenului său ministrul de externe britanic, cerându-i ajutor. Acesta i-a răspuns că, din păcate, nu avem nici o bază juridică. Iar ministrul de externe din acea vreme, Gafencu, naţional – ţărănist, a notat în amintirile sale, că nu aveam argumente. Dar argumente existau şi exista şi bază juridică: Tratatul de suzeranitate încheiat de Alexandru cel Bun cu Turcia. Acesta a existat şi, fiind în vigoare la data când Turcia a cedat Bucovina şi Basarabia, face nule de drept tratatele semnate de Turcia pentru aceste teritorii, deoarece printre semnatari nu se află proprietarul de fapt al acestor teritorii, domnul Moldovei. Şi dreptul Daciei asupra Basarabiei şi Bucovinei nu va fi prescris niciodată, indiferent ce tratate s-au semnat sau se vor semna.

Privitor la tezaur şi la arhivă, este vorba de cinstea şi de corectitudinea Rusiei faţă de încrederea României în Rusia, ca parteneri loiali, indiferent de ideologiile şi de guvernele care s-au succedat. E vorba de onoare, de atitudinea faţă de un partener care a avut încredere în vecinul şi aliatul său, într-o situaţie critică. Când un prieten îţi încredinţează, spre păstrare, un bun al său, îl înapoiezi sau ţi-l însuşeşti? Aceasta e problema.

3   23 august 1944

Încă un eveniment despre care se spun multe neadevăruri este cel petrecut la 23 august 1944.

După încercarea eşuată a lui Maniu şi Brătianu, de a încheia o înţelegere cu Anglia şi Statele Unite, desfăşurată la Cairo, cu ştirea lui Antonescu şi favorizată de acesta, Antonescu a iniţiat personal discuţii cu partea sovietică, asupra unui armistiţiu. În plină desfăşurare a discuţiilor, în după amiaza zilei de 23 august, când trupele sovietice intraseră câţiva kilometri pe teritoriul României, la nord de Iaşi, înainte de a pleca pe front, Antonescu şi ministrul său de externe au mers în audienţă la regele Mihai. (Sânt supoziţii că Antonescu a mers la rege pentru a-l informa că pleacă să semneze un armistiţiu cu ruşii). Regele Mihai cu generalul Sănătescu, care era de faţă, şi cu aghiotantul său i-au arestat pe cei doi şi i-au închis în seiful regal. Maniu şi Brătianu, complici la plănuirea arestării dar nesiguri de reuşită, iresponsabili şi laşi, intenţionat au fost plecaţi din Bucureşti. Pentru că nu avea încredere în nici o forţă a statului, nici măcar în garda palatului, regele Mihai a chemat la palat pe Emil Bodnăraş, unul dintre conducătorii Partidului Comunist din România, şi i-a predat pe cei doi arestaţi, care au fost duşi în case conspirative ale comuniştilor. În cursul serii, regele a format un nou guvern, în frunte cu generalul Sănătescu, din care au făcut parte şi doi comunişti: Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul justiţiei, şi Gheorghe Gheorghiu Dej, ministrul comunicaţiilor.

Îmrpeună cu Lucreţiu Pătrăşcanu, regele a întocmit un discurs, înregistrat pe placă de un tehnician comunist, care a fost transmis pe postul naţional de radio, la ora 10 seara. Prin acest discurs, ca şef al statului şi comandant suprem al armatei, regele a ordonat armatei să nu mai tragă şi să înceteze orice operaţiuni împotriva trupelor sovietice, fără a avea nici o înţelegere cu partea sovietică. Rezultatul acestui discurs a fost că, în cursul zilei de 24 august, peste 180 000 de soldaţi şi ofiţeri români au fost luaţi prizonieri de trupele sovietice, deoarece armata română se afla într-un război declarat cu trupele sovietice, din iunie 1941, iar Antonescu, conducătorul statului, cel care negocia un armistiţiu cu partea sovietică, era arestat, puterea fiind preluată integral de regele Mihai, ale cărui intenţii nu erau cunoscute.

Să reţinem că principalul sprijin al regelui, în ziua de 23 august, au fost comuniştii, iar Maniu şi Brătianu au apărut în Bucureşti când situaţia a fost clară. Şi să mai reţinem că trupele sovietice, înaintând fără luptă, au intrat în Bucureşti peste şapte zile, pe data de 30 august.

Să judece orice om de bună credinţă: Cum au impus ruşii un guvern comunist în Bucureşti, fiind la nord de Iaşi, în timp ce regele Mihai l-a arestat pe Antonescu şi a format un nou guvern împreună cu comuniştii? Şi cine e vinovat de prizonieratul a 180 000 de concetăţeni de-ai noştri?

Fără nici o îndoială, actul de la 23 august a servit mult coaliţiei antifasciste. Presupunerea că a scurtat războiul cel puţin cu şase luni este absolut plauzibilă. Linia de apărare Focşani – Nămoloasa şi Carpaţii Orientali erau aliniamente greu de străpuns, iar trecerea peste ele ar fi necesitat multe eforturi de-a lungul unui mare interval de timp. Tocmai de aceea actul de la 23 august a fost uşor de înfăptuit, pentru că nemţii, bazându-se pe aceste aliniamente, au avut puţine trupe pe teritoriul României, în spatele frontului.

Actul de la 23 august a reuşit, a fost în avantajul aliaţilor, dar României la ce i-a servit? La conferinţa de pace din 1945, din cauza Angliei şi Statelor Unite, România n-a obţinut nici măcar statutul de stat cobeligerant, deşi a participat la continuarea luptelor împotriva Germaniei cu un însemnat efectiv de trupe, peste 500 000 de ostaşi, locul patru, după Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Anglia. De ce? Foarte simplu, pentru bani. Nefiind stat cobeligerant, România a fost obligată să plătească despăgubiri de război, pentru toate proprietăţile engleze şi americane din România, inclusiv pentru cele distruse de propriile bombardamente, în vara anului 1944. Despăgubiri s-au plătit şi Uniunii Sovietice. Aceasta a fost mulţumirea pentru scurtarea războiului prin actul de la 23 august 1944.

Cea mai bună caracterizare a celor care au înfăptuit actul de la 23 august 1944, a fost făcută de Molotov, ministrul de externe sovietic, la discuţiile pentru încheierea armistiţiului, duse la Moscova, abia pe 12 septembrie. După expunerea condiţiilor de armistiţiu de către Molotov, Lucreţiu Pătrăşcanu, comunist, ministru al justiţiei şi membru al delegaţiei, a exclamat uimit: „Bine, dar lui Antonescu i-aţi oferit condiţii mult mai bune!”. Fără a-şi disimula dispreţul, Molotov a răspuns sec: „Antonescu era un conducător de stat, voi sânteţi nişte aventurieri”. Într-adevăr, numai nişte aventurieri se puteau juca cu soarta ţării lor, în acest fel. În acele condiţii, Stalin putea face orice cu România. Dar Stalin a fost înţelept: a conlucrat cu guvernele Sănătescu şi Rădescu, l-a decorat pe regele Mihai cu cea mai înaltă decoraţie, la fel ca pe generalul Eisenhower, şi i-a dăruit un avion. Stalin nu s-a răzbunat pe România.

Da! Regele Mihai nu şi-a sevit şi apărat poporul, ci s-a purtat ca un aventurier!    

4   Stalin şi poziţia sa faţă de Transilvania

În luna decembrie 1944, o delegaţie a Partidului Comunist Român a mers la Moscova pentru a discuta mai multe probleme de interes naţional, printre care şi problema Ardealului de Nord care, după eliberare, era condus de un guvernator sovietic cu sediul la Cluj. În această problemă, Gheorghiu – Dej pregătise o expunere, de aproximativ o jumătate de oră, despre Ardealul de Nord şi Transilvania.

Spre surprinderea întregii delegaţii, numai după câteva minute de expunere, Stalin l-a întrerupt: „Dej, eu nu pretind că stăpânesc istoria României şi mai ales a Transilvaniei, mai bine decât tine. Am înţeles ce doriţi. Cunoaşteţi că nu de mult a fost la mine Rakozi, susţinând că nu numai Ardealul de Nord, ci şi întreaga Transilvanie se cuvine de drept să fie redată Ungariei. I-am răspuns că dacă mai insistă asupra acestei chestiuni, îl voi alunga fără menajamente. Dej, Transilvania va fi pe veci a României. Comuniştii unguri şi poporul ungar n-au fost în stare să facă ce au făcut comuniştii români şi poporul român. Voi aţi întors armele împotriva Germaniei, voi aveţi un 23 August! Ne-aţi ajutat să reducem cu şase luni războiul şi să salvăm peste două milioane de soldaţi ai Armatei Roşii. Mergeţi acasă şi spuneţi-le comuniştilor români, forţelor democratice ale României, că noi nu ne vom schimba poziţia faţă de Transilvania, că toate obstacolele ce vor apărea din partea Occidentului şi a acoliţilor lui Rakozi vor fi învinse şi dreptatea României va triumfa”.

Iată exemplul concret cum Stalin a tratat problema Ardealului de Nord şi Transilvaniei nu în mod subiectiv, nu pe impresii, pe relaţii conjuncturale, ci în mod obiectiv, pe baza dreptului internaţional: Răpit de Hitler şi de Musolini, prin dictatul de la Viena, Ardealul de Nord a fost recâştigat prin jertfa de sânge şi prin aportul poporului român la victoria asupra fascismului. Ardealul de Nord n-a fost recâştigat la masa verde, ci a fost recâştigat prin luptă, pe câmpul de bătaie, prin jertfa de sânge a armatei române şi prin eforturile întregului popor care a susţinut-o. Şi drepturile asupra Ardealului de Nord şi asupra Transilvaniei sânt inalienabile pentru că, aşa cum remarca şi Stalin, au la bază argumente de drept imbatabile:

-        întoarcerea armelor împotriva Germaniei şi aliaţilor săi,

-        scurtarea războiului cu şase luni şi

-        cruţarea vieţii a două milioane de militari ai Armatei Roşii.

Este regretabil că politicienii de astăzi nu au o replică fermă şi argumentată la pretenţiile unor iredentişti din Ungaria sau din Ardeal, aşa cum a avut Stalin nu numai în faţa delegaţiei condusă de Dej, dar şi la Conferinţa de pace de la Paris.

Se cuvine să fie remarcat faptul că, la momentul convorbirii cu Stalin, în decembrie 1944, Ungaria nu era eliberată de fascism, iar guvernul era condus de Ferenc Szalasi, şef al partidului fascist al „Crucilor cu Săgeţi”, care îi propusese lui Hermann Göring titlul de rege al Ungariei, şi, chiar în asemenea condiţii militare şi politice, fără nici o sinchiseală, comuniştii unguri declanşaseră o ofensivă care viza păstrarea Ardealului de Nord şi chiar alipirea întregii Transilvanii, aşa cum a încercat Matyas Rakozi chiar la Stalin. Iată cum iredentismul maghiar trece chiar peste internaţionalismul proletar şi ideologia comunistă de clasă, peste convingerile politice, chiar peste interesele propriului popor. Oare ce-l face atât de orb şi agresiv? S-o luăm cu binişorul. 

În propaganda şi atacurile lor, iredentiştii maghiari recurg adesea la argumentul „pământului lor natal” din Ardeal. Este momentul să demascăm falsitatea acestui argument.

Cuvântul natal se referă la locul de naştere. Pentru un individ sânt natale locurile în care s-a născut şi, ca atare, ungurii din Ardeal au ca locuri natale localităţile în care s-au născut, dar ca indivizi, luaţi fiecare separat. Pentru un grup etnic însă, natale sânt locurile în care s-a născut şi s-a format poporul din care se trage.

Prin urmare, locurile natale ale ungurilor, ca popor şi ca grupuri etnice, sânt locurile în care poporul lor s-a format şi din care a migrat.   

Totodată, să avem în vedere că migraţiile s-au produs în grupuri de sute, mii sau zeci de mii de indivizi şi nu în puhoaie de sute de mii sau de milioane de indivizi, care ar fi fost imposibil de a fi conduse pe distanţe mari şi de-a lungul mai multor ani, mai ales în condiţiile de acum 1500 – 1000 de ani. Grupul migrator al ungurilor care s-a oprit în câmpia Panonică, n-a găsit aici un loc nepopulat, ci dimpotrivă, a găsit o populaţie dacă ce îşi păstrase limba, cultura şi obiceiurile în pofida ocupaţiei romane de câteva sute de ani. Simbioza, forţată sau mai puţin forţată, dintre grupul migrator şi populaţia băştinaşă a dus, de-a lungul timpului, la formarea statului ungar. Prin trecerea la catolicism şi încoronarea dacului Ştefan ca rege al Ungariei, în urmă cu circa o mie de ani, sub influenţa papalităţii şi clerului catolic, statul s-a întărit şi a început procesul de maghiarizare a populaţiei locale, prin biserică şi prin administraţie la început, apoi şi prin şcoală, limba fiind instrumentul principal. Procesul a fost destul de slab de-a lungul a nouă sute de ani şi s-a limitat mai mult la latura administrativă, dar s-a accentuat puternic în ultimul secol, iar astăzi, în Ungaria este aproape total. (De aceea, a vorbi de o etnie curată maghiară este lipsit de sens şi nu are o susţinere biologică. Cine nu crede, să-şi analizeze genetic sângele şi se va convinge.)

Aşadar, izvorul şi susţinerea acerbă a iredentismului maghiar nu vin din interiorul etniei maghiare ci vin din partea Bisericii Catolice. Aceasta, prin falsă şi perversă credinţă, prin acţiuni şi activităţi fasciste, caută consolidarea şi perpetuarea propriei dominaţii asupra unei populaţii divizate şi învrăjbite. Şi, în arealul nostru, principala pârghie este limba:

-        în Ungaria şi în Ardeal promovează maghiarizarea, iar

-        în Valahia şi în Moldova latinizarea limbii şi istoriei, din daci am devenit români şi nu mai vorbim limba dacă ci limba română, ca „descendenţi ai Romei şi ai lui taica Traian”.

De la Biserica Catolică se trag majoritatea relelor care au bântuit Europa şi lumea în ultimul mileniu.

Aşa că, dragi maghiari din Ardeal şi chiar din Ungaria, în loc să plecaţi urechea la câţiva iredentişti mânaţi de interese străine şi întreţinuţi tot din spinarea voastră, să ne dăm mâna şi să trăim frăţeşte, pentru că, nu numai că e loc pentru toţi, dar îmreună ne putem face viaţa din ce în ce mai plăcută şi mai bogată. La asta ne cheamă gena comună ce-o purtăm în sânge. Ce-ar trebui să facem pentru asta? Foarte simplu:

-        să revenim la simpla, curata şi sincera credinţă în Dumnezeu şi

-        să încercăm să trăim astfel încât să urmărim binele nostru şi al familiei noastre, dar împreună cu binele celor din jur, pentru a nădăjdui la nemurirea sufletelor noastre.

5   Guvernul Petru Groza

Un alt fapt trecut sub tăcere, dar care confirmă poziţia lui Stalin din paragraful precedent, s-a petrecut în 1945. În primele zile ale lunii martie, Vâşinski, trimis al guvernului sovietic în România, s-a prezentat la secretariatul guvernului român şi a cerut să fie chemat Petru Groza. La venirea acestuia, i-a declarat: „Sânt împuternicit de guvernul meu să vă spun că, dacă dumneavoastră formaţi un nou guvern, Uniunea Sovietică restituie imediat României, tot Ardealul de Nord”. Petru Groza a răspuns: „Vreau să vorbesc eu la Moscova”. I s-a făcut legătura, a vorbit cu Moscova, i s-a confirmat propunerea şi a acceptat să formeze un nou guvern. Apoi, l-a rugat pe secretarul guvernului să-l însoţească la locuinţa lui Iuliu Maniu, pe strada Zalomit. Ajuns la Maniu, i-a comunicat propunerea primită şi l-a rugat să i se alăture şi să formeze împreună un nou guvern. Maniu l-a refuzat şi i-a spus ritos: „Petre, te sfătuiesc să nu te bagi, că te vor blestema şi copiii tăi”. Furios, Groza i-a retezat-o: „Ducă-se dracului şi copii şi tot, aici e vorba de ţară, de ţară, înţelegi? E vorba de ţară şi eu o fac!”. La 6 martie 1945, Petru Groza a format noul guvern, iar pe 8 martie a semnat actul de restituire a întregului Ardeal de Nord, la Moscova. La conferinţa de pace care a avut loc în vara aceluiaşi an, Uniunea Sovietică şi-a menţinut hotărârea şi, în pofida intrigilor maghiare, aliaţii au fost nevoiţi să accepte şi ei, conform principiului de a se menţine consensul între aliaţi.

Să reţinem un aspect important: Uniunea Sovietică n-a solicitat formarea unui guvern comunist, ci formarea unui guvern care să nu fie ostil nici alianţei antifasciste, nici unor pături sociale din propria ţară. Iar Petru Groza, care era preşedintele partidului Frontul Plugarilor, părea să ofere o astfel de garanţie.

Cu instalarea guvernului Petru Groza, a început instaurarea unui regim de democraţie populară, transformat ulterior în regim socialist. Convine sau nu convine, este fapt istoric de netăgăduit că până la 22 decembrie 1989, România, vatra de bază a Daciei mele, a aparţinut sistemului socialist. Este o etapă de 45 de ani care, orice argumente s-ar folosi, nu poate fi considerată accidentală, întâmplătoare şi, ca atare, trebuie asumată, înţeleasă şi analizată, cu toate părţile ei bune şi rele.

O analiză corectă a societăţii socialiste din România nu poate exclude condiţiile externe care au favorizat apariţia şi existenţa acesteia.

Este cunoscut episodul de la Moscova, din toamna anului 1943, când Churchill, la o cină cu Stalin, i-a scris acestuia, pe un şerveţel de masă, 90% influenţă sovietică în România şi 90% influenţă britanică în Grecia, corespunzător intereselor Angliei în zona mării Mediterane şi Orientului Mijlociu. Ulterior, la insistenţele Angliei, poziţia a fost adoptată de aliaţi, la conferinţele de la Teheran şi de la Ialta.

După capitularea Germaniei, la Conferinţa de la Potsdam din iulie – august 1945, după trei zile de negocieri fără nici un rezultat, seara, Stalin a adunat delegaţia sovietică şi, în toiul discuţiilor, l-a întrebat direct pe Gromâko, ambasadorul sovietic în Statele Unite: „Gromâko, ce fel de oameni sânt americanii ăştia?”. Gromâko a răspuns sec: „Sânt morţi după bani. Vor aurul Germaniei şi flota”. Replica lui Stalin a fost imediată: „Dă-l dracului de aur, să-l ia!”. A încheiat discuţiile cu delegaţia sa, s-a retras şi l-a sunat pe Truman, preşedintele Statelor Unite, căruia i-a comunicat că Uniunea Sovietică nu are pretenţii la aurul şi flota Germaniei.

Ziua următoare, la reluarea negocierilor, s-a pus în discuţie influenţa sovietică în estul  Europei, cu excepţia Greciei. Truman a votat imediat pentru, iar când şeful delegaţiei engleze a făcut ochii mari de mirare, i-a spus: „Votează, îţi spun eu pe urmă”. După aceea, s-au votat şi problemele aurului şi flotei Germaniei. Conferinţa s-a încheiat cu succes, iar influenţa sovietică asupra estului Europei a fost respectată până după 1989: în 1956, în timpul intervenţiei din Ungaria, în 1968, în timpul intervenţiei din Cehoslovacia, şi chiar în 1989, când Statele Unite au cerut lui Gorbaciov, să intervină „de partea forţelor democrate” pentru restabilirea ordinei, în România.

Nota 2:   Tocmai ca urmare a înţelegerii de la Potsdam, primirea României în NATO a fost condiţionată şi precedată de încheierea unui tratat cu Rusia şi de acceptul Rusiei.

Din păcate, nici regele Mihai şi nici liderii politici Maniu şi Brătianu nu au înţeles corect noua situaţie şi, din colaboratori cu comuniştii, au adoptat subit, poziţii de adversitate agresivă faţă de aceştia. Evident, comuniştii, având în spate atât Uniunea Sovietică cât şi hotărârea de la Postdam, n-aveau cum să piardă, cei care au pierdut fiind regele Mihai, care a trebuit să abdice, şi partidele liberal şi ţărănist, care au fost desfiinţate, pe criterii de trădare naţională. (A fost, poate, şi plata pentru prizonieratul celor 180 000 de ostaşi.) Pe acelaşi criteriu, au fost scoase în afara legii şi cultele catolic şi grecocatolic, care n-au renunţat la subordonarea faţă de Vatican. 

6   Regimul democrat – popular

Preluând total puterea, comuniştii au trecut la edificarea unui regim democrat – popular, au făcut o reformă monetară în august 1947, când preţul unui ou ajunsese la 200 000 de lei şi, practic, circulaţia monetară devenise imposibilă, au naţionalizat principalele mijloace de producţie la 11 iunie 1948, au introdus consilii populare în administraţia locală şi o nouă împărţire administrativă, au introdus asesori populari în justiţie, au introdus cartele pentru alimente, haine şi încălţăminte, au introdus cotele obligatorii pentru producătorii agricoli şi multe alte măsuri pe care le-au considerat necesare.

Nemulţumirile create de măsurile luate de noul regim, pe de o parte, şi propaganda occidentală, pe de altă parte, au condus la apariţia unei rezistenţe, care s-a manifestat pe două planuri: ideologic şi armat. Rezistenţa ideologică a fost combătută prin arestarea şi condamnarea la ani grei de închisoare a celor care s-au manifestat public. Rezistenţa armată, care a fost nesemnificativă şi a constat în câteva grupe izolate de luptători în munţi, a fost lichidată prin acţiuni militare. Este regretabilă naivitatea celor care au crezut că, prin acţiuni sporadice de rezistenţă, insuficient pregătite şi coordonate, putea fi periclitat un regim politic aflat într-o zonă de influenţă stabilită prin tratate şi convenţii internaţionale, care erau monitorizate şi respectate cu stricteţe.

Este demn de remarcat faptul că, la edificarea regimului democrat – popular, comuniştii au avut alături şi alte forţe politice democratice şi o mare parte a intelectualităţii. Printre ei au fost renumitul savant, fondatorul endocrinologiei, C. I. Parhon, care a fost primul preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, funcţie echivalentă şefului de stat, Petru Groza, care a condus primul guvern democrat, George Enescu, care a fost preşedintele ARLUS (asociaţia de prietenie româno – sovietică), marele scriitor Mihail Sadoveanu şi mulţi alţii. 

Totodată, în conducerea comunistă, s-a desfăşurat o aprigă luptă pentru putere. Ana Pauker, în relaţii foarte bune cu Molotov, a încercat să-l elimine pe Gheorghiu – Dej, care, la începutul anului 1952, a fost ţinut cu domiciliu forţat la Periş. Readus în Bucureşti de muncitorii de la Griviţa Roşie, Gheorghiu – Dej a preluat definitiv conducerea, firea lui mai calmă, mai echilibrată fiind preferată de Stalin, faţă de firea impulsivă a Anei Pauker.

Gheorghiu – Dej s-a dovedit un bun conducător. Înţelept, diplomat, patriot şi bun organizator, a înţeles limitele între care putea manevra şi a acţionat prudent, pe etape, consecvent şi ferm, asemenea lui Mircea cel Bătrân, cu cinci secole mai îninte, în interesul ţării şi poporului său.

De exemplu, la încheierea discuţiilor cu o delegaţie sovietică condusă de Stalin, la Moscova, în 1952, a îndrăznit: „şi ... ar mai fi o problemă ...” „Ce problemă?”, a întrebat Stalin şi dialogul a mers cursiv. „Problema sovromurilor”. „Ce sânt astea?” „Nişte întreprinderi comune româno – sovietice”. „Cine le-a înfiinţat?” „Ai noştri cu ai dumneavoastră, imediat după război”. „Desfiinţaţi-le imediat. Nu punem în pericol relaţiile dintre statele noastre pentru o neînţelegere inerentă într-o întreprindere oarecare”. Scurt şi concis. Şi sovromurile au fost desfiinţate.

Peste doi – trei ani, când Hruşciov a făcut o vizită la Bucureşti, Dej l-a rugat pe Emil Bodnăraş, om al serviciilor sovietice, să-i sugereze lui Hruşciov, discret, retragerea trupelor sovietice din România. Evident, Hruşciov s-a aprins imediat şi a reacţionat foarte nervos. Cu tact, Gheorghiu – Dej i-a spus lui Hruşciov că este doar o idee a lui Bodnăraş, situaţia a fost aplanată, dar ideea fusese lansată.

În toamna anului 1957, în timpul unei vânători de urşi în pădurile Sucevei, la petrecerea în cinstea lui Hruşciov, care „avusese” un succes fenomenal, îmbiind păhărel după păhărel, Gheorghiu – Dej a preluat el ideea şi chiar a reuşit să-l facă pe Hruşciov să semneze un angajament că, în termen de un an, va scoate trupele din România. Însoţitorii lui Hruşciov turbau, dar a doua zi, Gheorghiu – Dej, cu angajamentul în buzunar, i-a invitat din nou la chef, fără a mai pomeni ceva despre trupe. Însoţitorii lui Hruşciov s-au liniştit, crezând că, seara trecută, cei doi fiind beţi, nici nu şi-au dat seama ce fac. Apoi, lucrurile au decurs normal, dar, spre împlinirea anului, Gheorghiu – Dej i-a amintit lui Hruşciov de angajamentul semnat. Şi, a vrut, n-a vrut, în toamna anului 1958, Hruşciov a scos trupele sovietice din România. Astfel, până în 1989, România a fost singura ţară socialistă din Europa, fără prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul ei. A fost unul dintre puţinele cazuri din istorie, dacă nu chiar primul, când trupele de ocupaţie au plecat cu fanfara. A fost opera lui Dej şi a colaboratorilor lui. Peste cinci ani, când Hruşciov a fost înlăturat din conducerea sovietică, principala şi neiertătoarea acuzaţie care i s-a adus a fost tocmai retragerea trupelor din România.

Imediat, chiar din 1959, Gheorghiu – Dej a început o politică externă activă, originală şi deosebit de fructuoasă. Prima acţiune a fost normalizarea relaţiilor economice cu toate statele care aveau diverse diferende cu România. A stabilit relaţii diplomatice cu Israelul şi apoi cu Germania Occidentală. A dus o politică activă în cadrul ONU şi în Consiliul de Securitate. L-a promovat pe Corneliu Mănescu ca preşedinte al ONU (primul preşedinte socialist). A contribuit la introducerea Chinei în ONU şi scoaterea Taivanului. A iniţiat şi lansat primele discuţii de pace dintre Israel şi Palestina. A mijlocit relansarea relaţiilor dintre Statele Unite şi China. În câţiva ani, România a devenit un partener important şi căutat, în arena internaţională. Şi trebuie menţionat faptul că, la majoritatea discuţiilor, Dej n-a participat personal. A avut şi a folosit colaboratori competenţi, bine instruiţi asupra problemelor ce urmau a fi discutate şi investiţi cu competenţele necesare.

Se vorbeşte şi se cunoaşte puţin despre poziţia externă a României din acea vreme, deoarece chiar delegaţia română, în discuţiile cu delegaţia americană, a solicitat evitarea ajungerii la presă, fapt ce ar fi dăunat intereselor ambelor ţări. Şi solicitarea a fost acceptată şi respectată.

Ba chiar mai mult, în discuţiile cu delegaţii ale principalelor state occidentale, delegaţia română a surprins prin ridicarea problemei reunificării Germaniei, motivând că problema trebuia discutată, chiar dacă nu era de actualitate, deoarece poporul german nu poate accepta divizarea la nesfârşit. Prin ridicarea acestei probleme, Gheorghiu – Dej pregătea precedentul, cu abilitate şi cu perspicacitate, în vederea ridicării cândva, la momentul oportun, a problemei reunificării şi a poporului român, prin revenirea Basarabiei şi Bucovinei, la trupul ţării.

Cu aceeaşi dăruire şi competenţă, Gheorghiu – Dej s-a ocupat şi de construcţia internă. În numai câţiva ani, în România s-a realizat o societate stabilă, prosperă, cu o economie dinamică, care a permis creşterea constantă, de la an la an, a nivelului de trai. Vremea lui Dej a fost singura perioadă din istoria ţării, în care preţurile la produsele pentru polpulaţie au fost reduse periodic, în funcţie de creşterea productivităţii muncii. Presa vremii şi anuarele statistice dovedesc cu prisosinţă aceasta.

Prin eliberarea deţinuţilor politici şi renunţarea la catalogarea oamenilor după trecutul politic, ci numai după valoarea şi competenţa lor profesională şi cetăţenească, s-a obţinut o societate nu numai stabilă politic şi cu o largă coeziune internă, dar şi o societate cu încredere în viitorul său, cu speranţă şi aspiraţii de mai bine. Toţi tinerii ţării au fost cuprinşi în trei forme de învăţământ: profesional, mediu şi superior, toate de stat. Iar la terminarea studiilor, toţi tinerii îşi găseau imediat locuri de muncă, conform pregătirii şi competenţelor personale. De şomaj nu era nici pomeneală. Iar corupţia a fost combătută cu toată fermitatea: de la suma de 100 000 de lei, se pedeapsea cu moartea.

Sesizând unele lacune ale sistemului socialist de organizare a vieţii economice, a fost introdus mandatariatul, în alimentaţia publică şi la unele servicii, cu mult înaintea lui Den Siao Pin, în China.  

Chiar în cadrul lagărului socialist, Gheorghiu – Dej a apărat cu fermitate interesele naţionale ale ţării sale. Când în 1963, în cadrul CAER, organizaţia de colaborare economică a ţărilor socialiste, s-a pus problema de specializare a unor ţări pe anumite ramuri sau sectoare de activitate şi de anumite limitări de suveranitate, România urmând să devină producătoare, în principal, doar de produse agricole, la iniţiativa lui Dej, Partidul Comunist Român a dat vestita „Declaraţie din aprilie”, prin care a respins cu hotărâre asemenea practici şi a susţinut dreptul şi năzuinţa ţării la dezvoltare armonioasă, multisectorială. Şi aceasta nu numai în vorbe. Sub Gheorghiu – Dej, chiar s-au pus bazele unei dezvoltări economice armonioase şi multisectoriale, pe baze tehnologice de vârf.

Politica lui Gheorghiu – Dej n-a fost însă pe placul celor de la Kremlin. În 1964, în timpul unei vizite la Moscova, a fost iradiat. Medicul care l-a operat de tumoarea produsă de radiaţie i-a ascuns că e cancer şi i-a indicat băi de soare. În loc de vindecare, boala s-a agravat şi, la 19.03.1965, a decedat. O enormă mulţime de oameni a participat la înmormântre, majoritatea dintre ei veniţi din proprie iniţiativă. Popularitatea şi încrederea oamenilor în Dej sânt dovedite şi de faptul că era văzut, deseori, cu Petru Groza, la plimbare pe trotuarele căii Victoriei, însoţiţi de doi oameni ce mergeau în urma lor.

După moartea lui Dej, la conducerea partidului a venit Nicolae Ceauşescu. Cu el, a început o nouă etapă a societăţii socialiste din România. Economic, aproximativ zece ani, lucrurile au mers bine, datorită fundamentelor economice realizate şi competenţei personalului promovat sub conducerea lui Dej. Treptat, sub oblăduirea serviciilor sovietice, securitatea a început să acapareze puterea politică şi economică în ţară. Fuga lui Pacepa, pregătită şi realizată cu măiestrie de serviciile sovietice, a fost prilejul excelent de acaparare a principalelor pârghii politice, economice şi sociale de către securitate. Securitatea a ajuns să conducă România, prin partid şi chiar prin Ceauşescu, şi lucrurile au început să se degradeze în mod constant, programat, de la an la an viaţa devenind mai grea. S-a urmărit creşterea nemulţumirilor în ţară, pentru a se ajunge la mişcări sociale cu vărsare de sânge, ca, pe fundalul acestora şi pentru liniştire, să se poată interveni extern şi ţara să fie din nou ocupată şi, eventual, dezmembrată. Aşa s-a ajuns la evenimentele din decembrie 1989.

7   Decembrie 1989

Evenimentele din Europa, din anul 1989, au fost opera serviciilor secrete din est şi din vest, care au conlucrat după un plan aprobat la vestita întâlnire de la Malta, care (ca o ironie a sorţii şi a alfabetului) a urmat după Ialta, schimbând doar majuscula din faţă. (Recent, la postul de televiziune Naşul TV, Filip Teodorescu, fostul şef al contraspionajului din 1989, a declarat că el a ştiut încă din octombrie 1989, de la servicii din vest, că Ceauşescu va fi executat pe 25 decembrie).

În toate ţările socialiste din estul Europei, sub protecţia trupelor sovietice existente, schimbarea regimului politic s-a făcut rapid, conform planului. Excepţie a făcut România, în care nu existau trupe sovietice. Cum populaţia României, după toate opresiunile economice la care fusese supusă, nu manifesta suficient spirit de revoltă, pentru că toţi „dizidenţii” promovaţi n-au captat interesul maselor, s-a recurs la infuzia de trupe de comando străine: şi din est şi din vest (mai ales din Ungaria şi Iugoslavia).

Conform planului, securitatea a amorsat evenimentele, în seara zilei de 17 decembrie, mimând o evacuare din Timişoara, a pastorului Tokeş, informator al securităţii. Imediat, cei din comandourile străine au protestat, la poarta locuinţei acestuia, ca cetăţeni români, în favoarea pastorului. Apoi, de la casa acestuia, unii au purces pe străzile centrale ale oraşului şi, cu frânghii cu bile, au spart geamurile vitrinelor magazinelor, care apoi au fost vandalizate, iar alţii au atacat unităţi militare din garnizoană. Pentru amplificarea evenimentelor, armata a fost scoasă pe străzile oraşului, unde a fost provocată să tragă. (Filip Teodorescu a relatat cum doi indivizi special instruiţi au blocat şenilele unui tanc, un al treilea a uns viziera conductorului şi când acesta a scos capul afară să vadă ce se întâmplă, cu o lovitură i-a fost despicat capul, iar la căderea trupului acestuia în tanc, echipajul a tras în neştire).

Pe 17 – 18 decembrie, evenimentele s-au desfăşurat fără participarea semnificativă a populaţiei Timişoarei. Pe 19 decembrie, organele de securitate au „sugerat”, prin numeroşii informatori existenţi în unităţile industriale, că se poate ieşi la manifestaţie. S-a sugerat unor comandanţi militari să se adreseze mulţimii şi s-a amenajat o tribună, în faţa Operei. Apoi s-a sugerat comandanţilor că nu e bine şi tribuna a fost folosită de un comitet de acţiune revoluţionară, care a dat citire unei proclamaţii către popor, în numele oraşului revoluţionar, ce s-a proclamat eliberat de comunism. (Aşa a început epopeea „eliberării de comunism”, care este clamată şi astăzi, de forţele politice aflate sub aceeaşi tutelă).

Odată declanşată acţiunea revoluţionară la Timişoara, existenţa fizică a persoanelor care au alcătuit comandoul de şoc a devenit periculoasă, pentru cei care l-au instruit şi trimis. Soluţia a fost cea care se ia, de regulă, în asemenea cazuri: dispariţia fără urmă. Ca atare, au fost adunaţi şi înjunghiaţi toţi. S-a raportat apoi la Bucureşti, că sânt morţi din rândurile manifestanţilor şi că ar fi bine să fie făcuţi dispăruţi, sugerându-se incinerarea lor la Bucureşti, de către procurorul şef Diaconescu, aflat la Timişoara, sugerare aprobată chiar de către Elena Ceauşescu. Transportarea cadavrelor la Bucureşti a fost făcută cu o maşină, însoţită de un maior. Fie întâmplarea, fie grija maiorului de a-şi salva propria viaţă, a făcut ca maşina să rămână în pană, în apropiere de Bucureşti. A fost trimisă o altă maşină, cu echipaj pentru transbordare, astfel că s-a mărit numărul celor implicaţi în acţiune şi aceasta n-a mai putut fi tăinuită. La procesul care a urmat, unul dintre cei doi muncitori de la crematoriul din Bucureşti, care i-au introdus în cuptor, interogat ca martor, a declarat judecătorului, sub jurământ, că toate cele circa 40 de cadavre dezbrăcate erau tineri, băieţi şi fete, şi toţi erau înjunghiaţi, nici unul împuşcat. La întrebarea insistentă a judecătorului, dacă ştie ce înseamnă rană făcută de glonţ, a răspuns răspicat că a fost rănit pe front şi şi-a îngrijit camarazi răniţi şi ştie cum arată rana de glonţ şi la intrare şi la ieşire, dar nu a văzut asemenea răni. Nu ştiu cum s-a terminat procesul, dar viaţa martorului de la crematoriu a devenit un adevărat calvar.

Aceeaşi soartă au avut şi doi generali de securitate, care au condus evenimentele de la Timişoara: elicopterul cu care se întorceau la Bucureşti a căzut.

Pentru ca acţiunea de la Timişoara să nu rămână izolată, s-a amorsat şi la Bucureşti. I s-a sugerat lui Nicolae Ceauşescu, pe 21 decembrie, organizarea imediată, a unui mare miting, ceea ce s-a şi întâmplat. În timpul mitingului, a fost produsă o diversiune electronică, dintr-un car de transmisie al televiziunii, care pur şi simplu a îngrozit mulţimea, pe mai multe zeci de metri în jur, şi a produs o mare dezordine, de-a lungul căii Victoriei, în faţa fostului palat regal. După miting, mai multe zeci de persoane au manifestat în faţa primăriei Bucureşti, iar seara, mai multe sute de persoane au ridicat baricade la Universitate, la Intercontinental şi la piaţa Romană. Au fost trimise trupe din garnizoana Bucureşti şi au fost mai multe zeci de victime. S-a pretins că armata a tras. Dar eu personal am auzit, la TV, declaraţia şefului secţiei de chirurgie de la spitalul Colţea, de lângă Universitate, care a spus că toate victimele aduse în secţia sa au fost împuşcate din spate şi de sus. Asta înseamnă că au tras agenţi instruiţi pentru acţiuni de diversiune, infiltraţi printre demonstranţi sau plasaţi în clădirile din jur, care au tras deliberat.

Pe 22 decembrie, în jurul orei 5 dimineaţa, ordinea fusese restabilită la toate baricadele: oamenii dispersaţi, caldarâmul spălat şi linişte completă. În jurul orei 6, la schimbarea turelor în marile întreprinderi din Bucureşti, responsabilii securităţii, prin informatorii existenţi în fiecare grupă de lucru, au mobilizat oamenii să meargă să manifesteze în faţa Comitetului Central. Speriat de mulţimea enormă din faţa Comitetului Central, Nicolae Ceauşescu la învinuit de trădare pe ministrul Vasile Milea şi a ordonat ca diviziile de tancuri de la Mihai Bravu şi de la Piteşti să se deplaseze rapid în Bucureşti, pentru apărarea orânduirii socialiste. Curând după convorbirea cu Nicolae Ceauşescu, generalul Vasile Milea s-a împuşcat sau a fost împuşcat şi, în drum spre spital, a murit. Pentru înlocuirea lui Milea, a fost chemat la sediul CC, generalul Victor Stănculescu, care s-a prezentat îmbrăcat în civil şi cu un picior în ghips.

După numirea la comanda armatei, generalul Victor Stănculescu s-a deplasat la grupa de transmisiuni din sediul CC şi s-a interesat de ordinele transmise pentru mişcarea trupelor. A aflat că cele două divizii de tancuri chemate în Bucureşti se află în marş, una pe şoseaua Viilor, la câţiva kilometri de sediul CC, iar cealaltă în comuna Otopeni, lângă Bucureşti. Victor Stănculescu a transmis ordinul de întoarcere imediată a celor două divizii, în cazărmile de bază, evitând astfel intervenţia militară împotriva masei de civili ce manifestau în faţa sediului CC. Fără a mai comunica altora despre ordinul dat, Stănculescu a mers la Ceauşescu şi i-a propus părăsirea sediului CC, cu ajutorul unui elicopter, de pe acoperişul clădirii, propunere ce a fost acceptată.

Aflând despre elicopter, şefii securităţii au ridicat paza de la intrările clădirii şi au deschis uşile mulţimii. Când primii manifestanţi au ajuns la acoperiş, elicopterul cu soţii Ceauşescu era deja în aer.

În timp ce mulţimea din faţa sediului CC şi populaţia întregii ţări, care urmărea la televizor evenimentele din faţa sediului şi zborul elicopterului, prin fuga lui Ceauşescu întrevedeau  victoria, Victor Stănculescu, îmbrăcat civil şi cu un picior în ghips, s-a strecurat prin mulţime, mergând în sens invers, a ieşit pe uşă şi a mers imediat la sediul Ministerului Apărării Naţionale. De aci, a dat ordin tuturor unităţilor militare să nu intervină împotriva manifestanţilor şi să ia sub pază toate sediile autorităţilor de stat. Prin această acţiune, generalul Victor Stănculescu a scos armata din starea de confuzie şi de haos care cuprinsese toate celelalte instituţii ale statului.     

Răspunsul a venit imediat: agenţi autohtoni şi străini, prezentaţi ca terorişti arabi aduşi şi plătiţi de Ceauşescu, au început să tragă asupra sediului CC, asupra sediului televiziunii şi asupra cazărmilor unităţilor militare. Din clădirile din jurul cazărmilor, s-a tras şi cu simulatoare de tragere, din vreme instalate şi programate, pentru a crea impresia unui atac masiv asupra unităţilor militare. Totodată, tot spaţiul aerian al ţării a fost supus unui masiv atac informaţional: mii de ţinte false, create electronic, au atacat în valuri succesive diferite obiective, iar supravegherea radar şi transmisiunile au fost puternic bruiate. Au fost create toate condiţiile unui atac masiv, fulger, din partea Uniunii Sovietice, conform înţelegerilor despre care s-a relatat mai sus. S-a aşteptat pretextul: o intervenţie în forţă, a armatei.

Cum intervenţia armatei nu s-a produs, pe de o parte, iar populaţia ţării – mai ales tineretul – manifesta în toate oraşele ţării şi preluase administraţia locală, pe de altă parte, Şevarnadze, ministrul de externe  sovietic, şi după el şi Gorbaciov, nu şi-au asumat răspunderea unei asemenea intervenţii, deşi fusese cerută în mod expres de Departamentul de Stat al Statelor Unite şi fusese chiar, chipurile, cerută şi de la Bucureşti.

Şi astfel, evenimentele din decembrie 1989, pregătite şi declanşate de serviciile secrete interne şi externe, cu scopul de a servi ca pretext pentru o intervenţie militară a Uniunii Sovietice, care să ducă şi la dezmembrarea ţării, ca urmare a acţiunii generalului Victor Stănculescu şi a ieşirii şi participării masive a populaţiei, îndeosebi a tineretului, au evoluat de la o acţiune diversionistă la o adevărată mişcare revoluţionară, care a schimbat cu totul societatea şi bazele ei.

Dar, prin renunţarea la intervenţia militară directă şi imediată, nu trebuie nici măcar bănuită şi renunţarea la planul iniţial de dezmembrare a ţării, care a fost doar amânată. S-a trecut la o nouă etapă.

Începutul noii etape a fost simulacrul de proces de la Târgovişte şi execuţia soţilor Ceauşescu, la 25 decembrie 1989, întocmai cum fusese planificat, conform declaraţiei lui Filip Teodorescu. (Este necesar să remarcăm că numai un naiv poate crede că, în acele condiţii, se putea organiza şi desfăşura un proces cât de cât normal şi procedural legal). Dispariţia soţilor Ceauşescu a fost prilejul încetării tragerilor, deoarece teroriştii arabi, cum fuseseră prezentaţi diversioniştii autohtoni şi externi, nu mai aveau motivaţia să tragă şi o parte dintre ei au părăsit ţara. De fapt, au părăsit ţara doar diversioniştii străini şi chiar autohtoni, care s-au simţit răspunzători pentru cele circa o mie de victime săvârşite pe teritoriul întregii ţări. Cei mai mulţi dintre diversionişti, autohtoni şi străini, au rămas să-şi continue activitatea şi în noua etapă, etapa luptelor politice şi a presiunilor şi dereglărilor economice.

8   Diversiuni şi demolări

Spre deosebire de regimul de democraţie populară instaurat în 1948, după abdicarea regelui la 30 decembrie 1947, care a început cu reforma monetară, pentru stabilizarea financiară, şi cu reconstrucţia economică şi politică, regimul de după 1989 a început cu distrugerea economică şi politică a ţării, chipurile, sub pretextul eliberării de comunismul odios. Şi nu o distrugere haotică, ci una programată şi condusă. Condusă de cine? Păi tot de securitate. Doar condusese înainte de 1989, condusese evenimentele din decembrie 1989 şi, deşi acestea nu se soldaseră cu rezultatul scontat, nu avea cum să lase puterea din mână. Dar cum fusese abolită „dictatura” şi veniseră zorii „democraţiei”, trebuiau noi pârghii de putere.

Prioritară a fost pârghia politică şi securitatea şi-a plasat oameni potriviţi în puzderia de partide politice, apărute ca ciupercile după ploaie. Cu o deosebită grijă a acaparat partidele aşa-zise democratice, ţărănesc şi liberal, prin foşti deţinuţi politici în regimul socialist, aserviţi şi temeinic controlaţi. Armele propagandistice ale acestora au devenit democraţia, anticomunismul şi statul de drept.

Totodată, securitatea a urmărit acapararea principalelor sectoare economice, prin interpuşi, sub forma unor structuri private. Unor oameni de încredere, li s-au dat spre administrare, sub formă de întreprinzători particulari, diferite domenii de activitate: industria mobilei, comerţul cu electronice, sectoare bancare, petroliere, imobiliare, funciare, etc. S-au urmărit cu tenacitate, scurgeri masive din capitalul de stat către capitalul privat controlat.

Dar cum planul de dezmembrare a ţării nu reuşise în decembrie 1989 şi serviciile străine nu renunţaseră la el, s-au mai făcut câteva încercări, dintre care menţionez câteva mai semnificative.

Au urmat evenimentele sângeroase de la Târgu Mureş, din martie 1990, care au fost aplanate rapid. Trebuie menţionat însă că o echipă TV din Irlanda, trimisă din timp la Târgu Mureş, pentru a transmite evenimentele ce urmau a se produce, a transmis scena unui ungur bătut crunt de români, scenă retransmisă de toate televiziunile de pe mapamond, când de fapt un român era bătut sălbatic de unguri. Dezminţirea însă n-a mai fost transmisă de nici o televiziune, în afara celor din România, ca dovadă a „obiectivităţii” mass mediei din „lumea democrată”, lume ce crapă de atâta „democraţie”.

A urmat manifestaţia prelungită din piaţa Universităţii, din aprilie până la 13 iunie. Dirijată şi finanţată prin ţărănişti şi liberali şi difuzată masiv de televiziunea de stat, a fost întreţinută prin propagandişti bine instruiţi şi cu participarea multor agenţi şi informatori ai securităţii, cărora li s-au alăturat şi mulţi naivi şi gură-cască. Menită să încurce FSN – ul şi în special pe Iliescu la alegerile din 20 mai 1990, manifestaţia a fost un adevărat fiasco, rezultatele acestora în alegeri fiind zdrobitoare. Treptat, manifestaţia s-a diminuat şi, în dimineaţa zilei de 13 iunie, la ore matinale, a fost împrăştiată de forţele de ordine.

Disperată că documente compromiţătoare pot încăpea pe mâna noii puteri, care, legitimată prin alegeri, începea să se consolideze, securitatea a organizat dezordinea generalizată din Bucureşti, din după amiaza şi din seara zilei de 13 iunie 1990, chipurile „ca răspuns la împrăştierea forţată şi violentă a manifestaţiei din piaţa Universităţii”, atribuită lui  Iliescu – vinovat de tot şi de toate ce se întâmplau rău în ţară, produsă în aceeaşi zi, dar la ore matinale. După incendieri de maşini şi dezordini produse în jurul Universităţii, de indivizi instruiţi, organizaţi şi dirijaţi, aceştia s-au împărţit în două: unii au mers la televiziunea publică, iar ceilalţi au mers la ministerul de interne.

Cei care au mers la televiziunea publică, au intrat cu tam-tam, au incendiat arhiva indicată şi au ieşit fără a fi somaţi sau presaţi de cineva.

Cei care au mers la ministerul de interne au făcut tapaj mare, au aruncat cu sticle incendiare, au incendiat o arhivă, sub privirea atentă a şefilor „secorităţii”, care priveau pe geam de la etaj.

Pe fundalul acestor dezordini care, la un moment dat păreau apocaliptice, prin felul cum erau transmise, s-a încercat debarcarea lui Ion Iliescu: pentru siguranţa sa, i s-a propus să se refugieze într-o unitate militară, în care s-ar fi repetat scenariul de la Târgovişte. Cum Iliescu a refuzat, s-a căutat un ţap ispăşitor pentru evenimentele din după amiaza şi din seara zilei de 13 iunie 1990.

Au fost chemaţi minerii, care mai fuseseră în Bucureşti şi în luna februarie, când Coposu şi Câmpeanu îl somaseră pe Iliescu să părăsească puterea.

Mobilizaţi şi organizaţi de securitate, minerii au ajuns în Bucureşti în dimineaţa zilei de 14 iunie. Dar, în noaptea ce se încheiase, un grup de „mineri” de la „vestitele mine din Bucureşti”, după ce orbecăiseră prin întortochiata clădire a Universităţii, împrăştiaseră mineralele profesorului Emil Constantinescu, fapt ce l-a introdus pe acesta în viaţa politică a ţării.

Apoi, timp de câteva zile, grupe de mineri din Valea Jiului şi de „mineri bucureşteni” au patrulat străzile din Bucureşti, altoind cu dărnicie persoane sau grupuri de persoane, unele la întâmplare, altele precis indicate, şi chiar participând la arestări. Cei arestaţi au fost duşi la Măgurele, unde o procuroare, printre alţii, îi ancheta şi îi lovea cu cruzime şi satisfacţie. (După cincisprezece ani, ca semn de preţuire pentru abnegaţia şi devotamentul manifestate, procuroarea a devenit simbol al „democraţiei şi justiţiei”, sub blagoslovirea „vestului democrat”).

După câteva zile de dezmăţ prin Bucureşti, timp în care au şi săpat terenul bătătorit de manifestanţii de la Universitate şi pentru purificare au sădit flori, faptă pentru care Ion Iliescu le-a mulţumit public, minerii din Valea Jiului s-au întors acasă, iar cei din Bucureşti au fost „lăsaţi la vatră”, în vederea unor acţiuni viitoare.

Astfel, minerii Văii Jiului şi „verii” lor din Bucureşti au înscris o pagină „glorioasă”, în istoria neamului, în lupta pentru democraţie şi statul de drept, pagină despre care s-a vorbit şi se mai vorbeşte încă, de-a lungul şi de-a latul planetei, umbrind complet evenimentele din 13 iunie, despre care nici măcar nu se şopteşte.

În paralel cu luptele „glorioase” de pe scena politică, s-au desfăşurat acţiuni cu impact economic devastator, pe mai multe fronturi.

În primul rând, au fost defăimate şi stigmatizate gospodăriile agricole colective, ca elemente comuniste şi retrograde de umilire şi de exploatare a ţăranilor, fiind încurajată desfiinţarea lor. Ca urmare, în scurt timp, nebunia distrugerii a bântuit peste satele noastre şi s-a ales praful de gospodăriile înfloritoare numai cu câţiva ani înainte: au dispărut ferme de vite şi de păsări, au dispărut utilajele şi chiar instalaţiile şi clădirile, s-au năruit podgorii şi livezi, au rămas în paragină câmpurile. Ţăranii care şi-au primit pământul înapoi n-au avut utilajele şi forţa necesare pentru a-l lucra, iar mulţi ţărani nu şi-au primit pământul nici în prezent, milioane de procese fiind pe rol şi astăzi. Au fost prădate şi demolate instalaţiile de irigare şi au fost distruse canalele. Au fost distruse chiar şi perdelele de salcâmi din Dolj, plantate pentru a preveni deşertificarea zonei.

Trebuie menţionat faptul că toate aceste distrugeri n-au fost făcute de agenţi străini, ci chiar de locuitorii satelor noastre, dar, e drept, sub focul mass mediei atent şi precis dirijată.

În al doilea rând, a fost dezorganizată producţia industrială. Mai întâi, a fost schimbat statutul întreprinderilor, acestea devenind societăţi comerciale cu autonomie financiară. Apoi, au fost decapitalizate prin obligaţia de a returna, salariaţilor, părţile sociale depuse de aceştia în contul întreprinderilor, ca o coparticipare la proprietate. Fără fonduri proprii, întreprinderile au fost nevoite să apeleze la bănci, cu dobânzi de zeci de procente. Astfel, continuarea procesului de producţie a devenit anevoioasă, iar în multe cazuri chiar imposibilă. În paralel, a fost încurajată pensionarea înainte de termen, ceea ce a diminuat calitatea şi capacitatea forţei de muncă. La aceşti factori externi întreprinderilor, trebuie adăugaţi şi factori interni, dintre care cel mai important a fost „conducerea de gaşcă” instituită încă înainte de 1989, în jurul directorului şi reprezentantului securităţii. Treptat şi sigur, una după alta, întreprinderile n-au putut supravieţui şi s-au autodistrus.

Este demnă de remarcat „premoniţia” primului premier după 1989, care a declarat, fără jenă, că întreprinderile din ţara noastră nu sânt decât mormane de fier vechi. Într-adevăr, aproape toate întreprinderile din ţară, chiar şi cele privatizate, au fost demolate şi vândute la fier vechi.

  În al treilea rând, a fost bulversat sistemul bancar şi toate celelalte sisteme economice şi sociale: învăţământ, sănătate, educaţie, cultură, sport, etc. Toate s-au făcut sub pretextul „reformării”, de cele mai multe ori cu asistenţă, „dezinteresată”, dar bine remunerată, din „vest”.

Cronologic, să mai menţionăm că, prin mineriada din septembrie 1991, s-a încercat încă o debarcare a lui Ion Iliescu, dar s-a obţinut debarcarea primului ministru, cel „în pulover” la desemnarea de către Brucan, în decembrie 1989.

Pe fundalul acestor evenimente, economia şi traiul zilnic al oamenilor s-au deteriorat continuu, inflaţia atingând cifre astronomice.

După alegerile parlamentare din 1992, s-a produs o uşoară revigorare economică şi o oarecare reducere a ritmului inflaţionist, datorită unui prim ministru bun cunoscător al economiei naţionale, Nicolae Văcăroiu, şi unui director inimos şi competent la Bancorex, Temeşan parcă se numea, singura bancă ce încerca să reziste bulversării sistemului bancar.

Alegerile parlamentare din 1996 au produs alternanţa la putere, PDSR cedând puterea Convenţiei Democrate din România (CDR). Noua putere, sub pretextul unei reforme radicale a economiei, a distrus radical (complet) economia ţării. Ca distrugerea să fie rapidă, chiar din primele luni, administrativ, leul a fost devalorizat cu circa 300%. Economia s-a prăbuşit brusc şi a continuat să scadă timp de trei ani. În anul 2000, economia n-a mai scăzut şi s-a considerat, propagandistic fireşte, un succes al guvernului Isărescu şi chiar s-a inventat  termenul de „creştere zero”. De fapt, economia era atât de distrusă încât nu mai avea cum să coboare: producţia industrială atinsese minimul, agricultura era inexistentă, transporturile de asemenea, ţara întreagă era o paragină, părea un teritoriu părăsit. Dezastrul era total: economic, bancar şi politic. Dezastrul bancar a fost marcat şi de „diversiunea Bancorex”: directorului Bancorex i s-a instrumentat proces penal, iar banca a fost desfiinţată, pentru a se şterge urmele tranzacţiilor executate prin bancă. În acest fel, nu mai puteau fi dovediţi cei care şi-au însuşit fondurile din străinătate, realizate înainte de 1989, dar nu mai puteau fi urmărite nici tranzacţiile dubioase din primii ani de după 1989.

Nota 3:   Pentru că unora, cu memoria mai scurtă sau selectivă,  li se vor părea neveridice afirmaţiile de mai sus, voi relata un fapt ce poate fi verificat prin cercetarea documentelor de trafic feroviar ale vremii şi anuarul statistic. În luna mai 2000, am fost nevoit să călătoresc la Videle şi la Roşiori, pentru a obţine o adeverinţă necesară pentru deschiderea succesiunii după decesul părinţilor. Călătoriile au fost făcute cu trenul, pe linia Bucureşti – Roşiori – Craiova – Timişoara. Am plecat din Bucureşti în jurul orei 7 şi am ajuns la Roşiori în jurul orei 9. Am mers la judecătorie şi am fost dirijat la o doamnă judecător, căreia i-am comunicat verbal, cererea mea. Doamna judecător a rugat o doamnă grefier, să cerceteze dosarul de succesiuni. Doamna grefier a cercetat dosarul şi a bătut, la maşina de scris, o adeverinţă de câteva rânduri, prin care se arăta că nu a fost deschisă nici o succesiune la judecătoria din Roşiori. A întins adresa doamnei judecător, aceasta a semnat-o, a ştampilat-o şi mi-a dat-o. Am mulţumit cu respect şi am plecat de la judecătorie, unde n-am stat mai mult de o jumătate de oră. Neavând alte treburi în Roşiori, am mers la gară, pentru a mă întoarce la Bucureşti. Am ajuns în gară, în jurul orei 11. Am avut primul tren spre Bucureşti, după ora 14. Timp de peste trei ore cât am stat în gara Roşiori, n-a trecut prin gară, în nici un sens, nici un fel de tren de persoane sau de marfă; nici măcar o drezină. Era o zi de primăvară caldă şi însorită. Dar în gara pustie în care aşteptam singur, am avut impresia copleşitoare că mă aflu într-o ţară părăsită. Mă aflam nu pe o linie secundară, ci pe una dintre principalele magistrale feroviare ale ţării: Bucureşti – Craiova – Timişoara. Iar traficul feroviar de pe o asemenea magistrală era caracteristic pentru traficul din toată ţara. Şi ca dezolarea să fie şi mai mare, mai menţionez două aspecte:

1.        Toate clădirile din gările pe care le-am parcurs erau cu geamurile sparte, dărăpănate, părăsite. Dacă mai erau funcţionale cel mult 2 – 3 încăperi şi am văzut chiar şi un chioşc, pe peronul unei halte, care fiinţa drept gară.

2.        Pe tot traseul parcurs, de o parte şi de alta a căii ferate, n-am văzut nici o parcelă de teren lucrată. Tot câmpul, până în zare, era plin de scaieţi şi de ciulini.

În aşa hal fusese adusă, scumpa noastră ţară!

Alegerile de la finele anului 2000 au adus la putere, din nou PDSR, cu un guvern condus de Adrian Năstase. Ulterior, PDSR a devenit PSD, unindu-se cu Partidul Social Democrat şi luând numele acestuia.

Adrian Năstase, bun conducător şi organizator, şi-a stabilit câteva proiecte cu obiective clare, pe care le-a urmărit cu perseverenţă.

De exemplu, pentru relansarea producţiei agricole, a introdus subvenţiile pentru agricultori. Unii au băut aceste subvenţii, dar mulţi, mai ales cei din jurul oraşelor, le-au folosit pentru cultivarea zarzavaturilor. Astfel, dacă în anul 2000 şi legăturile de mărar verde erau aduse din Turcia, treptat au apărut şi s-au înmulţit pe piaţă, zarzavaturile, fructele şi alte produse alimentare ale producătorilor autohtoni. Piaţa a devenit mai bogată, preţurile au scăzut, inflaţia a scăzut.

Au crescut salariile şi pensiile şi, în consecinţă, a crescut şi nivelul de trai, dar ponderat, astfel încât inflaţia a fost ţinută sub control. Aşa s-a ajuns ca inflaţia să fie redusă de la valoarea de peste 30%, în anul 2000, la valoarea de cca. 10%, în anul 2004.

Prin reluarea investiţiilor interne, a relansat economia, care a devenit atractivă pentru capitalul străin. Economia a început să crească în ritmuri susţinute, atingând un ritm de peste 8%, în anul 2004.

Şi-a propus realizarea obiectivului de intrare în NATO, fixat încă cu zece ani mai înainte, şi l-a realizat în anul 2003. Şi-a propus finalizarea negocierilor tuturor capitolelor pentru aderarea la Uniunea Europeană, până la finalizarea mandatului în decembrie 2004, şi a reuşit şi acest obiectiv. 

Adrian Năstase a avut multe realizări în mandatul său şi felul cum s-au comportat, ulterior, colaboratorii săi, miniştrii şi secretarii de stat, ne îndreptăţeşte să afirmăm că a fost numai şi numai meritul său personal. Cu excepţia profesorului Atanasiu, fostul preşedinte al Partidului Social Democrat la unirea cu PDSR, toţi ceilalţi miniştri din cabinetul lui Adrian Năstase s-au dovedit a fi limitaţi atât din punct de vedere politic cât şi organizatoric.

Dar, prins în atâtea proiecte şi dăruindu-se cu ardoare obiectivelor urmărite, întrezărind perspective favorabile de dezvoltare durabilă şi susţinută a ţării, prin intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană, Adrian Năstase n-a avut clarviziunea de a integra şi corela aceste perspective cu convenţiile internaţionale care ne patronau. Să ne explicăm: până la intrarea în NATO, România a fost sub influenţă sovietică şi apoi rusă, dar după intrarea în NATO, înţelegerea privitoare la România, luată la Potsdam în iulie 1945, a încetat şi România a trecut sub influenţă americană totală.

În numeroasele discuţii cu oficiali americani, Adrian Năstase a fost surprins totdeauna de reţinerea acestora faţă de problemele româneşti, dar n-a înţeles că, de fapt, până la intrarea în NATO, reţinerea provenea din obligaţia americanilor de a respecta influenţa rusă în România, iar după intrarea în NATO, provenea din faptul că el, ca persoană, nu era agreat de structurile de putere din Statele Unite, pentru că nu era nici corupt şi nici şantajabil.

9   „Statul de drept”

După intrarea României în NATO, toată evoluţia politică, economică şi socială a ţării s-a desfăşurat sub controlul strict al serviciilor secrete americane şi subordonată scopului urmărit de Vatican, de secole: împiedicarea, cu orice preţ, a renaşterii Daciei şi spiritului dacic.

Până acum, în zece ani de dominaţie, americanii au dovedit că nu au capacitatea de a asigura o democraţie şi o economie stabile, într-o ţară pe care o controlează total, pentru simplul motiv că supunerea oarbă şi stoarcerea de bani, caracteristicile de bază ale stăpânirii americane, sânt, pur şi simplu, incompatibile cu democraţia şi cu progresul economic.

Pentru a asigura supunerea oarbă a ţării, americanii au instalat (prin alegeri tămâiate, fireşte) o conducere politică uşor şantajabilă, alcătuită din oameni cu trecutul pătat. Iar pentru a stoarce ţara ca pe o lămâie, conducerea a fost organizată, în scurt timp, ca o structură de stat mafiotă, sprijinită pe doi piloni: o justiţie represivă cu cei periculoşi pentru regim şi servicii secrete capabile să spioneze masiv populaţia şi să realizeze, cu rapiditate, orice înscenare cerută de structura statului mafiot.

Odată realizat un asemenea regim, acesta, cu aroganţă şi dispreţ nemăsurate, provenite din susţinerea fermă americană, a trecut la măsuri de genocid asupra populaţiei: instituirea unui regim sever de austeritate (pentru cei conduşi, fireşte), reducerea constantă (programată) a nivelului de trai, creşterea şomajului şi sărăciei, dezorganizarea şi diminuarea sistemului de educaţie, închiderea de spitale şi colapsul sistemului de sănătate publică, dezorganizarea întregii economii naţionale şi altele.

Iar atunci când populaţia ţării s-a manifestat prin vot, în anul 2012, votul a fost nesocotit cu ostentaţie chiar. Aşa, de exemplu, la referendumul din 29 iulie 2012 pentru demiterea preşedintelui, prin folosirea unui soft cu rezultat programat al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, a fost comunicată o participare la vot de circa 46%, cu şase procente sub participarea reală măsurată de PSD de peste 52%. Pentru a nu se putea renumăra voturile şi constata înşelăciunea, toate listele de la alegeri şi procesele verbale au fost sechestrate de procuratură, înainte chiar de încheierea procesului electoral. La sugestia directă şi publică a trimisului special al Statelor Unite, procurorii au fost trimişi pe teren pentru a demonstra o fraudă comandată de 2,5 milioane de voturi şi pentru a timora populaţia. Apoi, prin presiuni directe ale Statelor Unite şi ale supuşilor lor din Uniunea Europeană (Merkel şi Barroso) şi prin manevre ostentativ ilegale şi făţiş provocatoare ale Curţii Constituţionale, care a sfidat cu dispreţ un vot popular de peste 87% pentru demitere, preşedintele a fost reinstalat în fruntea conducerii mafiote a statului, ca mostră a democraţiei de tip şi de sub tutelă americană.     

Dar, aşa cum o medalie are două feţe, şi evenimentele din iulie – august 2012 prezintă şi o a doua faţetă.

Mai întâi, să remarcăm că se încadrează în şirul de evenimente surprinzătoare, care au surprins deopotrivă opinia publică internă şi externă şi sânt caracteristice poporului nostru. Asemenea evenimente au mai fost:

-        Încheierea tratatelor de suzeranitate cu Turcia, de către domnii Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun. După ce a participat la două războaie contra turcilor, alături de regii şi domnii Europei, ambele pierdute, şi după ce a învins de două ori armatele sultanului, trimise pentru a-l pedepsi, Mircea, brusc, a cerut încheierea unui tratat de suzeranitate, care s-a încheiat rapid şi cu condiţii favorabile ţării sale. Imediat după el şi Alexandru cel Bun, fără să fi avut vreun conflict cu turcii, a cerut şi a încheiat un tratat similar, în aceleaşi condiţii. Evident, evenimentul a surprins şi pe vecini şi Europa, dar Valahia şi Moldova n-au fost paşalâcuri turceşti.

-        Alegerea aceluiaşi domn, Alexandru Ioan Cuza, în Moldova şi apoi şi în Valahia, în anul 1859, a surprins şi ea Europa.

-        Victoria militară în bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, din vara anului 1917, a surprins şi ea Europa măcinată de revoluţii.

-        Întoarcerea armelor de la 23 august 1944 a surprins pe beligeranţii din Al Doilea Război Mondial, pe unii plăcut, pe alţii neplăcut.

-        Retragerea trupelor ruseşti din România, în toamna anului 1958, a surprins nu numai Europa ...

-        Eşuarea planului de dezmembrare a ţării din decembrie 1989, pregătit minuţios şi la care au fost angrenate numeroase forţe interne şi externe, a fost o surpriză atât de mare încât nici după mai mult de două decenii, nici „vestul” şi nici „estul” nu o pot digera. 

Apoi, evenimentele din iulie – august 2012 au dovedit o deosebită capacitate de organizare, de planificare şi de desfăşurare coerentă şi rapidă a acţiunilor, încununată de rezultatul referendumului şi de participarea a peste 52% dintre alegătorii listelor, aşa incorecte şi umflate cum au fost intenţionat alcătuite. Nesocotirea ostentativă a voinţei populare şi nevalidarea referendumului este opera Statelor Unite ale Americii, care au acţionat prin slugile lor din Uniunea Europeană şi prin structura mafiotă organizată şi serviciile secrete româneşti, toate coordonate şi conduse prin „paşa” (ambasadorul) numit la Bucureşti.

Acţiunea americană însă, vădit nu numai antiromânească dar şi sfidătoare, pe lângă reaşezarea preşedintelui suspendat în fruntea clicii mafiote (servicii, justiţie, CCR şi structuri economice), a avut, are şi va avea pentru multă vreme şi o faţetă extrem de benefică poporului nostru: a distrus, pentru o lungă perioadă – poate pentru totdeauna – mitul „democraţiei” americane, mitul securităţii, prosperităţii şi binefacerilor pe care ni le poate aduce alianţa cu americanii. În România anului 2012, n-a existat o forţă capabilă să producă o asemenea răsturnare a conştiinţei populare şi chiar dacă ar fi existat, i-ar fi trebuit ani şi ani de eforturi şi de resurse materiale şi umane. Ori americanii au reuşit, dintr-o lovitură, cum se spune, să crească antiamericanismul de la aproape inexistent, la peste 50%. Aşa „succes” propagandistic, mai rar.

Cum a fost posibil acest lucru? Simplu: americanii, ca de altfel tot „vestul”, privesc relaţiile cu celelalte state, de pe poziţia colonialistului, pe de o parte, şi consideră nedemocratică şi de nepermis, orice acţiune întreprinsă fără consimţământul lor, pe de altă parte. Tocmai datorită acestui tip de relaţii, impus şi menţinut cu forţa, prin servicii şi pârghii economice şi juridice, alianţele lor suprastatale (NATO şi Uniunea Europeană) nu sânt viabile şi de durată; pentru că acţiunea americană a mai demonstrat că nu au la îndemână decât un singur mijloc: forţa. Dar, pentru a asigura trăinicia unor legături, în lumea socială, forţa nu este suficientă.   

Tocmai în virtutea credinţei în Dumnezeu, majoritatea dacilor au conştientizat atât de rapid faptul că administraţia americană ne priveşte cu dispreţ şi cu duşmănie, aşa cum i-a privit şi pe băştinaşii din America de Nord (pieile roşii), pe care aproape că i-a exterminat.

De aci a apărut şi va creşte neîncrederea că alianţa cu o astfel de administraţie va aduce progres şi prosperitate, securitate şi drepturi civile. Şi tot mai mulţi oameni vor conştientiza acest fapt, deoarece toată propaganda portocalie, dirijată de „paşa”, urlă şi înfierează zilnic, ceas de ceas, orice acţiune, orice eveniment, orice intenţie care are sau ar putea avea un efect cât de cât favorabil ţării sau populaţiei. Această propagandă portocalie nu are nimic de-a face cu pluralismul de idei, cu o dezbatere civilizată, ci este pur şi simplu de rea credinţă, direct duşmănoasă şi provocatoare, distructivă, contra vieţii însăşi. 

Ce va fi? Ce urmează? Din modul cum a evoluat ţara în ultimii zece ani şi din tendinţa ce poate fi desprinsă, rezultă cu claritate că obiectivele referitoare la România, stabilite la întâlnirea de la Malta, nu au fost abandonate, ci se tinde, în continuare, spre divizarea ţării.

Rămâne de văzut dacă americanii, un popor care considerându-se stăpânul şi dictatorul lumii îşi arogă dreptul de a dispune de viaţa şi libertatea altor popoare, sub blagoslovirea şi cu participarea activă a Bisericii Catolice, vor reuşi ceea ce sovieticii şi ruşii n-au îndrăznit a duce până la capăt.

Totodată, trebuie avut în vedere şi faptul că serviciile americane tind să transforme toate serviciile, din ţările NATO şi din Uniunea Europeană, din colaboratoare în subordonate şi, astfel, să realizeze un control sever al populaţiilor acestor ţări şi din Statele Unite, chiar cu preţul diminuării sau anulării unor drepturi civile şi constituţionale. Este curios că rezistenţa la această acţiune vine nu din partea ţărilor vizate, ci din partea unor lucrători chiar ai serviciilor americane, care, aflaţi în organe centrale de coordonare a acţiunii, dezvăluie public amploarea şi pericolul acesteia. Această tendinţă se va accentua şi, pe măsură ce controlul şi subordonarea se vor consolida, politic, economic şi social, e posibilă apariţia de fricţiuni şi de tendinţe hegemonice chiar între serviciile americane, a căror tendinţă este evidentă: un control de tip fascist – la scară mondială. O asemenea eventualitate, într-un stat cu un arsenal nuclear uriaş, este un pericol catastrofal pentru întreaga omenire.

*    *    *

Eu am deplină încredere în viitorul dacilor mei şi în viitorul Daciei mele, indiferent de opreliştile şi de greutăţile pe care istoria le aruncă în faţa lor.

Credinţa noastră (a dacilor) în Dumnezeu, curată şi nestrămutată, este cea care ne-a asigurat trăinicia pe aceleaşi meleaguri, de-a lungul zecilor de milenii, şi ne va asigura şi viitorul; pentru că noi n-am cucerit pe nimeni şi n-am jinduit la bunul altuia, ci ne-am trăit şi ne vom trăi viaţa, muncind şi cu credinţă nestrămutată în Dumnezeu.

Am avut şi avem duşmani, dar, aşa cum spune poetul, „cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ”!

*    *    *

Şi, apropo. Oare ce ţară e aceea care trimite un homosexual, ca ambasador? Vai lor!